Bobiţă, Misail al Rugăciunii şi premiul Nobel

by ALEXANDRU MUSINA

- Dat în mă-sa Bobiţă ăsta, a ajuns mare poet prin Germania …

- Da’ nici cu Misail al Rugăciunii nu mi-e ruşine.

Pe terasa de la Muzeul Literaturii, sub teii în floare, la o masă lungă de tablă, vopsită în verde, cu câte o halbă de bere în faţă: poeţii Lucian, Claudiu, abia picat de la Sighetul Marmaţiei, Bazil, clasic în viaţă, Isidor, proaspăt debutant, prozatorul Gioni, criticul Gică şi sinologul Gyuri.

- Ce nu-nţeleg eu, reia Lucian, cu ochii pierduţi în grăsime, e ce-a găsit moş tăgârţă ăla de Ortfinger, la Bobiţă?

- Ce să găsească? Un valet, intervine criticul Gică. Moşul e şi el la o vârstă, are peste ‘80 şi, cât o fi de grozav în Deutschland-ul ăla al lor, cine crezi că mai stă de fundul lui? Bobiţă! Mai o conversaţie, o prişniţă, o cumpărătură …

- Corect! Cine n-are bătrâni să-şi cumpere, intervine prozatorul Gioni. Ar trebui identificaţi ceva octogenari literari şi prin Franţa, Anglia, America… Din păcate, ăia preferă pipiţele noastre. Capitalişti inculţi! Deviza lor „Pula nu ştie carte, ai Viagra, ai parte”. Ca să le ducă oala de noapte sau să-i poarte-n cărucior au infirmieri de-ăia analfabeţi, nişte amărâţi de negri sau sud-americani; e şi moca, că-i plăteşte casa de asigurări … Diviziunea socială a muncii, vorba lui tov. Marx.

- Dar Miţă? Lucian e congestionat, de căldură, de bere, de revoltă.

- Ah, Misail al Rugăciunii? Simplu. Fii atent aici, bătrâne! Criticul Gică, care are o teorie pentru orice, de la atacul din 11 septembrie 2001 până la Triunghiul Bermudelor sau adevăraţii urmaşi ai khazarilor, s-a înviorat. În Vest, în cele culturale, sunt două filiere, cele mai tari: evreii şi homosexualii. Dar mai e şi o a treia, neorganizată, însă – per total – la fel de eficientă: babele nefutute. E plin Ocidentul de ele,-s peste tot. Bărbaţii lor le-au lăsat de mult, pentru magrebiene sau negrese mai tinere cu 20 – 30 de ani; mai nou, tailandeze sau estice de-ale noastre. Ce să facă, bietele de ele? Pentru o bucăţică de pulă proaspătă, promovează. Promovează şi negrul din Burkina Fasso şi gălbiorul… Un alb, din Est, păi, ăsta-i trufanda!

- Dar eu parcă auzisem ceva cu Judith, răsuflă greu poetul Lucian.

- Cu doamna Miclescu ?! face ochii mari, poetul Isidor, al cărui ten feciorelnic, plus o sfială şi o inocenţă perpetue, deşi s-a descurcat binişor în Bucureşti, îi fac pe toţi ca să-l bănuiască de homosexual. Sau pe cale să.

- He, he! Văd că n-ai citit romanul lui tanti Judith „Septuagenara şi junele”. „Septuagenara şi junele”, îţi sugerează ceva? Prozatorul Gioni e foarte serios. Mai puneţi mâna şi pe carte, tovarăşe… Isidor a rămas cu gura căscată. Are dinţii albi, bărbuţă roşcată şi mărul lui Adam foarte ascuţit.

- Dar… eu … credeam că-i ficţiune… Şi, oricum, acolo nu se întâmplă până la sfârşit nimic, doar stau de vorbă…

- Primo, intervine doct criticul Gică, orice ficţiune porneşte de la realitate. Secundo: farmecul creaţiei e să nu semene cu realitatea. Ce, ţi-ar fi plăcut să-ţi spună ce s-a petrecut cu adevărat?! Cred că n-au schimbat mai mult de 10 cuvinte… Asta n-ajunge pentru un roman. Sau ai fi vrut unul cu faze, gen hard-porno?

- Horor – porno, precizează prozatorul Gioni.

- Terţio… dar Gică se opreşte, pentru că de masa lor s-a apropiat un chelner.

- Mai dai un rând? îl întreabă pe Claudiu, un vlăjgan ciolănos şi lat în spate, în blugi şi cu un T. shirt negru, pe care scrie cu roşu „Radiohead”, cu părul lung, grizonat, prins într-o coadă de cal.

- Normal. Se poate?! Claudiu e şi el poet, numai că din provincie. În afară de Gioni şi de Gică, cu care a fost coleg de facultate la Cluj, nimeni nu-l bagă-n seamă. Dar el e fericit:

- Un rând la toată lumea! tună Claudiu. Chelnerul, mic şi negricios, face instinctiv, un pas înapoi.

- He, he! Vigoare maramureşană! îl bate Gioni pe spate pe Claudiu, care zâmbeşte sfios.

- Unde rămăsesem… Terţio: nu cred că madam Miclescu i-ar fi tradus în nemţeşte poeziile lui Mişu – pardon, Misail al Rugăciunii – pentru simplă conversaţie, fie ea şi de 200 de pagini. Traducerea presupune muncă şi, mai nou, munca se plăteşte… Nu uitaţi că mâine-poimâine intrăm în U.E, gata cu munca voluntară! Iar Mişu era la fel de lefter ca şi noi, de acord?

- De acord! aprobă cu entuziasm poetul Isidor, cu ochii albaştri strălucind ca de lumina unei revelaţii.

- Concluzia: Mişu a regulat-o pe madam Miclescu, madam l-a tradus şi i-a făcut lipelile necesare, iar acum Mişu – pardon, Misail al Rugăciunii – se plimbă prin Germania. Hai noroc!

Între timp, chelnerul a adus berile.

- Noroc!

Criticul Gică, ceremonios, ciocneşte cu toată lumea, soarbe pe îndelete, atent, cu ochii închişi, o jumătate de halbă, se şterge tacticos pe mustăţi de spumă, deschide ochii şi continuă:

- Dar tanti Judith, nu-i decât o treaptă. „Cartea mea, fiule, e-o treaptă”, cum bine le spunea moş Arghezi. Mişcarea următoare e să-ţi găseşti în Germania un echivalent al lui madam Miclescu: o promotoare, o babă nefe; un manager literar, redactoare, poetesă… ceva… dar de-acolo!

- De-aia mi-a zis Miţă – se trezeşte ca din buimăceală poetul Lucian – „Bătrâne, pentru Germania fut şi-un cal în pizdă!”

- He, he! Corect. Prozatorul Gioni ridică indexul drept în sus: scurt, gros, congestionat. Fără cal nu se poate. Nu ştii să călăreşti, nu pupi Germania. Ce zic, pupi? Nu penetrezi Germania. Gică are dreptate. M-am întâlnit cu Mişu la Viena, la un recital… Arăta ca scos din cutie, mai exact, din sicriu: pus la patru ace, da’ slab, palid, cu cearcăne… Ce Misail al Rugăciunii, Misail des Gebeten, ein oestlicher Erlebnisvoll Dichter, sau cam aşa ceva, cum l-au prezentat!? Mai degrabă Dracula al Rugăciunii. În fine! Şi căra după el o nemţotină… urâtă cu spume, una de-aia de, dac-o întâlneşti în casa scărilor la bloc, faci atac de cord.

- O cunosc, Vera Huffnagel, editoare, are şi un copil cu ea, confirmă cu demnitate poetul Bazil. Poetul Bazil, mic şi slab, cu barbă albă, într-un costum gri-petrol, cu vestă, e respectat şi invidiat de toţi: a fost tradus şi publicat „în 16 ţări de pe 3 continente”, cum îi place să precizeze.

- Un copil… poetul Lucian aproape s-a prăbuşit de pe scaun. Da’ când a avut timp să-l facă?

- Uiţi că e în Germania de 3 ani, îi replică, distant şi precis, poetul Bazil.

Poetul Lucian se redresează, soarbe cu sete din halbă, apoi visător:

- Parcă mai ieri era portar, aici, la Muzeu… Ce la mai povesteam împreună…

Isidor se îmbujorează din nou:

- Da, aşa e! După el a fost portar Bobiţă… un an şi jumătate… Acum, eu…

- He, he! Corect! Ai toate şansele… Drumul spre Nobel trece pe la poarta Muzeului Literaturii. Vorba lui Filimon, „Din opincar, mare spătar”, „De la Muzeu, direct în Empireu”.

- Bătrâne, stai liniştit – poetul Bazil îl bate protector pe spate pe Isidor, care priveşte în zare – nu aşa de uşor se ajunge în Europa…

- Da’ Miţă? Da’ Bobiţă? nu se dă bătut Isidor.

- Conjunctura, tinere, conjunctura… Oricum, în Europa se pătrunde tot mai greu, filierele-s tot mai aglomerate.

- Depinde, depinde… simte nevoia să intervină criticul Gică. E drept, e greu să mai găseşti încă un moş de prestigiu, mare poet sas din România, nici cu femeile nefe nu-i chiar aşa de uşor, că vin tare din urmă albanezii, gruzinii şi ucrainienii, dar mai rămân cele două, cele mai tari, de care vorbeam…

- Cu evreii nu merge! izbucneşte, revoltat poetul Lucian, aproape ridicându-se de pe scaun. Nu că am ceva cu ei, Gyuri ştie prea bine – şi se-ntoarce spre sinolog, care a aţipit sub pălăria-i rotundă şi neagră, de fetru.

Sinologul deschide încet ochii apoşi, cu gene albe, şi clipeşte mirat.

- Nu merge! N-ajunge să-i lauzi, să condamni Auschwitzu’, pe Antonescu şi pe Vadim, să-ţi placă Celan sau Mandelştam, ba chiar Moses Rosen, nu, trebuie neapărat să fii de-al lor, că altfel…

Sinologul deschide din nou ochii şi, blajin:

- Ei, ei, ei! Nici chiar aşa … Nu-i aşa de simplu… Desigur, nu oricine e evreu e deştept… şi viceversa aproape valabilă … nici talentat… Dar acum, asta… cu promovarea… nu se face atât de uşor. Dacă eşti bun, nimeni nu-ţi stă în cale…

- Dar nu-i vorba să-ţi stea în cale – se ambalează Lucian – ci să te a-ju-te… Să te pro-mo-ve-ze! Ca pe Miţă sau pe Bobiţă. Cu ce-s mai buni ca mine?! La cenaclu, la domnul profesor Marcu, toţi au râs de Bobiţă, cu poemele lui leşinate. Iar Miţă… Miţă a trecut netam-nesam de la de-alea în care povestea ce şi cum a regulat, la poeme cu Dum-ne-zeu, cu i-coa-ne, cu sfinţi… cu ru-gă-ciuni! Când o futea pe hoaşca de Miclescu sau pe urâtania lui din Germania, spunea rugăciuni?

- Normal, la astea numai cu rugăciuni ţi se scoală. Numai cu ajutorul lui Dumnezeu… „Nihil sine Deo”, intervine Gioni. Rămas o clipă cu gura căscată, poetul Lucian se lasă antrenat de râsul general.

- Bine, bine – continuă poetul Lucian – dar Bobiţă nici măcar nu ştie nemţeşte…

- Lasă, c-a învăţat la faţa locului, acasă la Herr Ortfinger – şi Gioni imită salutul hitlerist: „Heil Dichter! Bobitza, bring mir meine Pippe, bitte mein Tzukal, schneller, schneller, meine Spielhosen…” Iar Bobiţă: „Jawohl, mein Obermasturbantführer, jawohl, mein Obermasturbantführer!”.

- Aşa-i, adaugă criticul Gică, moş Ortfinger a fost mahăr în SS, a făcut şi ceva lagăr în Rusia.

- Dar parcă fasciştii…, nu pricepe Isidor.

- Asta-i de ochii lumii, îi explică Gică. Desigur, nemţii plătesc şi-acum miliarde pe an, cum crezi că se ţine Israelul … e drept, grosul banilor vine de la americani. De fapt, au bătut palma de mult. Şi nemţii-s o filieră, da’ una mică, mică… nici 1% din ce-a fost înainte de Hitler, ba chiar pe vremea lui. De ce crezi că Eliade, Noica şi Cioran s-au dat cu nemţii? Băieţii ştiau că e o filieră bună şi-au mizat. Au greşit, dar asta o ştim noi, acum. Eliade şi Cioran au virat-o pe urmă cât au putut, da’ le-a fost cam greu… Şi-acum o mai trag.

- Ziceai de filiere, nu se lasă Isidor.

- O.K. Revin. Treaba-i clară, moşule. Cea evreiască nu prea merge. Cel puţin pentru tine. Rămân, însă, homosexualii: băieţi fini, eleganţi… Şi se uită cu subînţeles la Isidor, care roşeşte până-n albastrul ochilor.

- Dar… dar…

- Isidor, fii atent! îl ia, profesoral, prozatorul Gioni. Ca să ai succes, trebuie să sacrifici şi tu ceva pe altarul artei. Corect?

- Ă-ăă… da. Şi eu…

- Bun, în loc să fii mare profesor la ţară, eşti portar. Da’ asta nu se pune, că e ditamai Muzeul Literaturii Române. La vârsta ta se cheamă că eşti deja cu-n pas în posteritate. Nu prea-i sacrificiu. Corect? Iar cu ţucalul şi baborniţele, prea târziu, locurile-s ocupate. Cum ţi-a explicat şi Gică, rămân celelalte sacrificii. Tu de ce crezi că au succes evreii în toate? Fiindcă, din fragedă pruncie, pun la bătaie ceva extrem de preţios: prepuţul. De fapt, o fac părinţii pentru ei, ca să fie siguri… dacă ăla micu, când creşte, nu-i destul de ambiţios şi se gândeşte: „Mă doare… curge sânge! Mai bine, nu!” De-aia-i taie împrejur de mici. Ai înţeles?

- Daaa?

- Cum a zis şi Gică, cu evreii nu prea merge, că trebuie să fii de-al lor. Şi la ei se intră greu, foarte greu, mai ceva ca la Harvard. Noroc că, filosofic vorbind, întotdeauna există două soluţii: una a priori – gen: am tăiat prepuţul, sînt popor ales, că aşa scrie la Contract – şi una a posteriori. Poponauţii nu-s aşa habotnici, vor un singur lucru, care, între noi fie vorba, se pare că nici nu doare prea tare, dacă ai uleiuri şi creme de calitate. Şi ei au, slavă Domnului! Deci: pui posteriorul la bătaie şi, gata! Om te-ai făcut: Franţa, Germania, America… ce-ţi doreşte inimioara.

- Chiar? Dar…

- Vrei exemple? Ai auzit de Ariel Dănescu? Ceva critic, filosof, prieten cu Şora… ajunsese la Paris clochard, „sur les quais de la Seine” ,vorba lui Anatole France. Ce şi-a spus omul: „Decât homeless, mai bine homo”. S-a întors, delicat, cu spatele şi-acum e ditamai custodele la Muzeul de Artă Modernă de la Beauburg. Da’ tu eşti şi poet: dacă ai noroc şi te-agiţi, poate-i rost chiar de un Nobel!

Isidor e roşu-roşu, ochii lui angelici stau să-i iasă din orbite.

- Cu premiul Nobel e altă treabă, se simte obligat să explice criticul Gică, au tot felul de criterii: politice, regionale, de rasă, sex…

- Pardon! Premiul Nobel nu ne interesează, intervine, sentenţios, poetul Bazil, fiindcă îl vom lua.

- A-adică…, se bâlbâie Isidor, vreţi să… să spuneţi că…

Poetul Bazil ridică halba:

- Da, îl voi lua. Hai noroc!

- Noroc!

***