Alexandru Budac, Byron in retea sau Cum a ramas libera canapeaua doctorului Freud, Editura Humanitas, Bucuresti, 2009, 264 p.

Povestea razboiului dintre „cele doua culturi”, cum le numea C. P. Snow, adica a competitiei dintre Stiinte si umanioare, e mult prea cunoscuta pentru a o mai relua aici. Daca, de pilda, romanticii continuau sa mai creada in ascendenta imaginatiei asupra cunoasterii rationale, secolul al XIX-lea pare sa fi inclinat definitiv balanta in favoarea celei din urma. Inca de la Balzac a inceput sa se impuna prejudecata ca, pentru a valora ceva, literatura ar trebui sa devina o „stiinta” sociala si morala, una care sa urmeze, la randul ei, modelul stiintelor naturale.

In acest context, apropierea literaturii de filosofie a putut trece drept fireasca, daca nu cumva obligatorie. Caci, neavand ariditatea ecuatiilor din fizica sau a clasificarilor din biologie, filosofia parea sa se recomande drept fata „umana” a stiintei – una ceva mai accesibila, dar la fel de riguroasa; si, totodata, nu mai putin superioara artei. In fond, capitolul din „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, in care filosoful Stefan Gheorghidiu ii explica literatei Ela cum devine treaba cu lumea si cu viata, ar putea fi citit, dincolo de cunoscutul machism al autorului, si ca o parabola referitoare la aceasta fascinatie: filosofia e aceea care descopera lucruri si drumuri noi, pe cand literatura o asculta si o urmeaza, supusa si tacuta.

Sofocle – precursorul lui Freud?

Din pacate, un asemenea „complex Gheorghidiu” se perpetueaza si in volumul lui Alexandru Budac „Byron in retea”, unul dintre debuturile promitatoare ale anului trecut, care isi propune sa intreprinda „o cartare a corespondentelor dintre anumite reprezentari despre sufletul uman, in acceptiunea lui cognitiva, si viziunile pline de fantezie din romanele catorva prozatori ai zilelor noastre”. Reprezentarile cognitive pe care autorul le are in vedere sunt mai ales acelea oferite de traditia americana a asa-zisei philosophy of mind; cat despre romancieri, acestia ar fi patru la numar: Thomas Pynchon, Mircea Cartarescu, Adrian Otoiu si John Crowley.

„Complexul” amintit se observa inca din constructia volumului: cu exceptia catorva interludii consacrate lui Pynchon, prima jumatate a cartii e o prezentare a tezelor „filosofiei mintii”, de la Wittgenstein si Ryle pana la Douglas H. Hofstadter si Daniel C. Dennett, cu deschideri catre neopragmatismul lui Richard Rorty, catre agonismul critic al lui Harold Bloom si neurologia lui Antonio Damasio. Abordarea propriu-zis literara incepe abia la p. 126, chiar daca ea continua sa fie cenzurata si dupa aceea de numeroase digresiuni teoretice si filosofice. In orice caz, pana acolo singurele contributii personale ale autorului consta in a rezuma competent cartile citite si in a plasa oportun criticile unor filosofi mai noi la adresa unor filosofi mai vechi.

Cu toate acestea, Alexandru Budac lasa in suspensie ceea ce ar fi constituit poate principala provocare a volumului: cum ar trebui sa descriem raporturile dintre filosofie si literatura? In aceasta privinta, eseistul timisorean manifesta de-a lungul intregii sale carti o atitudine ambigua. Pe de o parte, el pretinde ca s-a angajat in „studiul unei paradigme [...] de gandire capabila sa ignore frontierele traditionale dintre estetic si analitic, matematic si metaforic, filosofic si literar”. Pe de alta parte, Alexandru Budac ne avertizeaza cat de dificila e „mentinerea credibila laolalta a unor ganditori care urmaresc, chiar si atunci cand nu recunosc, adevarul si a unor critici si scriitori care privilegiaza, mai presus de orice, retorica si tropii”.

Chestiunea mi se pare extrem de importanta. Daca nu exista vreo deosebire de substanta intre literatura si filosofie, asta inseamna ca nu are rost sa cautam asemenea frontiere nici printre operele propriu-zise si ca, in principiu, „Zdreanta” ar fi o scriere la fel de „filosofica” precum „Gravity’s Rainbow” al lui Thomas Pynchon sau ca si „Tractatus”-ul lui Wittgenstein. Daca, insa, filosofia si literatura continua sa ramana niste discursuri paralele, atunci se pune problema ce ar avea de castigat una de la cealalta. Este o opera literara cu atat mai valoroasa cu cat ar fi mai „filosofica”?

In principiu, Alexandru Budac respinge o asemenea posibilitate, afirmand, in concluziile eseului sau, ca „Marcel Proust nu a intrat in canonul literar pentru ca a preluat conceptiile lui Bergson privitoare la timp” si avertizand, inca din „Introducere”, ca, „chiar daca Shakespeare a avut intuitii neurologice avant la lettre, ele nu prezinta interes pentru criticul literar si nici pentru simplul cititor”. In realitate, insa, stiinta si filosofia continua sa-si pastreze, in cartea de debut a universitarului timisorean, un vadit ascendent asupra literaturii. Pe de o parte, Alexandru Budac continua sa aprecieze romanele celor patru scriitori in functie de gradul in care acestea au fost inspirate de discursurile „exacte” (dat fiind ca autorii „convertesc in prozele lor campuri intregi de posibilitati deschise de noile teorii privitoare la suflet”, „farmecul unor romane precum «Gravity’s Rainbow» si «Lord Byron’s Novel: The Evening Land» e dat tocmai de felul cum Pynchon si Crowley profita de fluiditatea frontierelor dintre fictiune si adevarul testat prin experiment” – p. 40) sau, dimpotriva, confirmate de ele („o parte dintre orientarile actuale ale stiintei cognitive au fost proorocite de «Gravity’s Rainbow»” – p. 198). Pe de alta parte, chiar si atunci cand pare sa vada in literatura mai mult decat o sora mai mica a filosofiei – adica atunci cand analizeaza „autori a caror imaginatie scapa tocmai categoriilor cognitive pe care ei le cunosc atat de bine, devenind astfel si mai provocatori” (p. 249) –, eseistul timisorean continua sa pastreze ca etalon tipologic si valoric realizarile surorii celei mari.

„E tot filosofie…”, una mai putin precisa, dar mai subtila, mai nesigura pe ea, dar mai atragatoare: aceasta e conceptia despre literatura care se degaja din cartea lui Alexandru Budac. Or, o asemenea conceptie mi se pare profund eronata. In fond, Sofocle e un scriitor valoros nu pentru ca a intuit, depasit sau infirmat ceea ce psihanaliza numeste „complexul lui Oedip”, ci „doar” pentru ca a spus niste adevaruri profunde despre fiinta umana – adevaruri care, intre altele, l-au facut sa creada pe Sigmund Freud ca poate sa intemeieze o stiinta noua in baza lor.

Pynchon, emulii si fanii

N-as vrea sa credeti, totusi, ca Alexandru Budac e un reductionist pur si dur. Din contra, partea secunda a volumului, care cuprinde cateva analize patrunzatoare ale romanelor lui Pynchon & Co., tinde sa infirme adeseori parti-pris-urile filosofice asumate in prima jumatate. Aici, eseistul timisorean se dovedeste, de regula, un interpret comprehensiv, atent si bine informat, capabil sa exploreze cotloanele literaturii, dar si sa vibreze la sugestiile ei. Nu, insa, si din cale-afara de original, de vreme ce, pe langa numeroasele aluzii mistice, kabbalistice, cinematografice sau pur literare, in analiza prozei lui Thomas Pynchon isi mai fac uneori loc si simple colaje de citate, fata de care autorul ia doar act, fara a mai lua si atitudine. De pilda: „Criticii literari au incercat, in absenta autorului si, mai ales, a interviurilor sau comentariilor la propria opera, sa-l inteleaga pe romancier pornind de la carti. S-a spus, printre altele, ca el va ramane mereu un Ales din randul elitelor W.A.S.P. si ca tacerea absoluta, care aproape ca se confunda cu risipirea lui Slothrop, este expresia atasamentului fata de cititorii sai «preteriti» (John Dugdale). Tony Tanner a plasat atitudinea lui Pynchon alaturi de cea a lui James Fanimore Cooper, Henry James si Hanry Adams, cu totii recalcitranti cand venea vorba de protejarea vietii private de indiscretiile presei si ale biografilor. De altfel, Tanner face imediat conexiunea intre biografia Becului Byron si firma de brokeraj Pynchon & comp., una dintre cele mai puternice companii americane la inceputul veacului trecut. Alaturi de investitori din domeniul aviatiei, industriei petroliere si serviciilor publice, compania ii viza si pe cei care controlau energia electrica si lumina [oare si pe aceea solara? – n.m.] in Statele Unite. Thomas Schaub apreciaza ca vocea lui Pynchon e pretutindeni in «Gravity’s Rainbow», dar autorul vrea sa evite rutina weberiana a charismei, sistemele birocratice ale lumii culturale. In acest fel, tocmai absenta lui este cea care-i consolideaza comunitatea de cititori. Pentru Harold Bloom, Tyrone Slothorp ramane «versiunea cabalistica» a unui autor cu o putere de inventivitate uriasa, capabil sa ne faca sa-l identificam cu personajul lui, tocmai pentru a ne demonstra ca, in cazul sau, orice biografie se transforma instantaneu in fictiune. Edward Mendelson numeste «Gravity’s Rainbow» «o carte a sfarsiturilor si a originilor charismatice», o poveste a necesitatii tragice in care sunt prinse niste destine ce se deplaseaza mereu spre Apus.” (p. 214-215) Cu toate acestea, cea mai substantiala parte a volumului o reprezinta cartografierea minutioasa a conexiunilor dintre Pynchon, Cartarescu si Otoiu (v., de pilda, lectura „in oglinda” a intalnirii surorilor din Tantava cu Maria Marinescu din „Orbitor” ca „fermecator ecou” al intalnirii dintre Mélanie l’Heuremaudit si V.), operatie care marcheaza o premiera in critica noastra literara. Si care ar fi putut alcatui, la randul ei, materia unui capitol, daca nu chiar a unui volum autonom. Pacat ca, ratacindu-se pe cararile mirajului filosofic, Alexandru Budac nu a vazut mai bine adevaratele provocari care ii stateau in cale.