Ultimul mohican

Claude Lévi-Strauss: un maestru aparte

CLAUDE KARNOOUH

Stingerea din viata a lui Claude Lévi-Strauss, survenita in noaptea de sambata, 31 octombrie spre 1 noiembrie, inseamna pentru mine sfarsitul unei epoci. Impreuna cu filosoful sociolog Henri Lefebvre si cu filosoful Gérard Granel, Claude Lévi-Strauss incheie triunghiul maestrilor mei in stiinte umane. Primii doi disparuti dintre noi de mult timp, doar Claude Lévi-Strauss, al doilea maestru al meu in ordine cronologica, mai reprezenta, astazi, un nume din vechea spita a antropologilor, mostenitori directi ai marilor fondatori ai disciplinei. O disciplina care, in cadrele sale teoretice si practice initiale, nu mai exista, dat fiind ca, in decursul a trei sferturi din secolul trecut, au disparut si ultimii salbatici de pe suprafata pamantului – mare parte dintre ei transformati in lumpeni ai periferiilor sau in marionete exotice pentru turisti ignari… O stiinta devenita fie un tip mediocru de sociologie, fie – consecinta a sincretismelor postmoderne – expresia unui refuz al celor mai multi dintre antropologi de a pricepe dinamica modernitatii tehno-economice (altfel spus, ceea ce vulgata mediatico-universitara numeste „globalizare”), un fenomen vechi de la cucerirea Americii, care a atras, intr-un fel sau altul, ansamblul societatilor umane non-occidentale in „satul global” occidental.

Fie ca se manifesta sub forma unor elite mimetice si foarte occidentalizate in eficienta programatica a tehno-economiei lor (state ca Japonia, China, India, Brazilia, Iran), a unor elite compradores, simpli valeti locali ai capitalului imperialist sau, in sfarsit, fie ca e vorba – sinistru spectacol! – de zeci de milioane de saraci care ocupa periferiile tentaculare ale oraselor, totul este expresia unei modernitati tardive migrand inspre cei doi poli ai sai: polul mizeriei, ai paupertatii extreme, si polul bogatiei sfidatoare. Mahalalele din Bombay versus cartierele exclusiviste ale Californiei, Floridei… Sau acest obscen Disneyland al super-capitalismului tardiv situat intr-un nowhere numit Dubai, cu zgarie-norii sai monstruosi, cu uriasele sale centre comerciale, pline de aur si gadgeturi inimaginabile, cu insulele artificiale pentru miliardari versus mana de lucru straina venita din Asia (India, Filipine, Indonezia (1)), trudind in conditii cvasi-sclavagiste…

Odata epuizate osanalele fara spirit critic, ditirambii produsi de ignoranta si gargara mediatica inerenta, interviurile si biografiile scribilor servili in care acest antropolog, desigur, foarte important in istoria disciplinei, este prezentat ca unul dintre cele mai mari spirite ale secolului al XX-lea (numarul din 5 noiembrie 2009 al cotidianului „Le Monde” titra: „Un gigant al gandirii” – dar atunci ce sa mai spui despre Bergson, Wittgenstein, Freud, Walter Benjamin, Martin Heidegger, Adorno, sau chiar despre Sartre si Derrida? Astia nu mai pot fi numiti giganti… sunt de-a dreptul semizei – doi-trei dintre ei poate chiar zei!). Odata trecut taifunul inflamatiilor laudative, putem incerca deci sa expunem cateva concluzii la finalul unei vieti neobisnuit de lungi, consacrate interpretarii gandirii si practicilor socio-culturale ale popoarelor salbatice, mai ales ale amerindienilor si australienilor, si meditarii asupra devenirii speciei umane in genere.

Contradictia maestrului

Trebuie sa subliniez inca de la inceput o calitate majora a acestui cercetator: moderatia. Ca antropolog, a facut putina munca de teren – mai putin de trei luni si cateva saptamani (2) – insa lucrarile sale au fost intotdeauna cambrate de o buna intuitie si infuzate de o empatie deosebita fata de subiectul tratat – salbaticii Nambikwara si Bororo; a putut sa patrunda in miezul unor chestiuni vitale privind organizarea lor sociala. Mai mult decat atat: inzestrat cu un excelent talent narativ, cu o eleganta a scriiturii si un simt al acuratetii semantice laudabile, Lévi-Strauss a stiut, la momentul potrivit, sa popularizeze o imagine noua a tipului de salbatic cunoscut pana atunci. „Detest calatoriile si pe exploratori” – asa incep, printr-un oximoron, „Tristele tropice”, volumul sau de popularizare care i-a asigurat succesul dincolo de cercul stramt al savantilor, facandu-l cunoscut unui public mai vast, a priori neinteresat de chestiuni antropologice… Cu toate acestea, nefiind nici eu un amator in disciplina, cand ma gandesc la ansamblul operelor sale, ajung la concluzia ca, de fapt, capodopera sa ramane „Structures élémentaires de la parenté” (teza de doctorat, publicata in 1949, PUF, Paris), alaturi, desigur, de alte doua lucrari esentiale – „Le Totémisme aujourd’hui” (Paris, PUF, 1962) si „La Geste d’Asdiwall” (École Pratique des Hautes Études, Section des Sciences religieuses, Annuaire, Paris, 1958) – aceasta din urma fiind un opuscul care expune si interpreteaza un mit al indienilor din nord-vestul Statelor Unite, in cadrul unei analize structuralo-fenomenologice care, din pacate, a fost extinsa, comparata si generalizata la nivelul intregului continent american in alte patru volume groase, fara cunoasterea directa a limbilor atat de diferite vorbite de o multime de alte grupuri etnice.

Or, in vremea magistralului sau curs de la Collège de France, maestrul sustinea si seminariile din cadrul Laboratorului de Antropologie sociala, creat de el, unde le sugera permanent audientilor, tineri universitari si cercetatori, sa petreaca cat mai mult timp pe teren, sa invete limbile vorbite de indigeni ca unica metoda de apropriere empatica a unei culturi. Era, desigur, cazul unei contradictii – niciodata explicata sau tratata de maestru…

Gandirea salbatica si logica binara

Acest spirit crescut in perimetrul unei vaste culturi clasice avea ceva din personalitatea unui Rousseau moderat de un pozitivism neokantian aporetic prin aceea ca, pe de o parte, intr-o abordare sentimentala, Lévi-Strauss manifesta o indeniabila simpatie pentru aceste fiinte umane neobisnuite noua, aflate pe cale de disparitie, in vreme ce, pe de alta parte, intr-o abordare intelectuala, acelasi cercetator forta „gandirea salbatica” sa treaca prin filtrul categoriilor a priori ale logicii binare cibernetice, manipuland-o cu niste instrumente avand foarte putine in comun cu viata si spiritul acelui tip particular de gandire, dotat cu ambiguitati, paradoxuri, polisemii, contradictii, niveluri si jocuri de limbaj.

O metoda si o teorie incapabile deci sa evidentieze, din pricina reducerii la un joc formal, noul absolut reprezentat de modernitate in istoria umanitatii, fie el metafizica Capitalului sau metafizica Tehnicii. Ceea ce reiesea din aceasta postura era, pana la urma, doar o versiune „soft” a unui universalism fara Dumnezeu, fara Providenta si fara o Ratiune a Istoriei, o versiune inca si mai putin dialectica, un fel de monstru rece care eradica diferentele ontologice in profitul unei combinatorici cu factori identici. De fapt, era vorba de o revenire la fundamentele gandirii occidentale: pe de o parte, supunerea la un tip de ordine transcendenta a legii – aici, logica combinatorica (aspect profund kantian al gandirii occidentale) –, pe de alta parte, o viziune a nihilismului generalizat propriu modernitatii, nihilism incuibat chiar in inima pretinsei stiintificitati a disciplinelor umaniste.

Impostura „stiintelor” umane

Un ganditor paradoxal, asadar, caci, mai mult decat atat, el a aparat sistematic stiintificitatea disciplinelor umaniste, mergand pana la elabora, in cadrul cercetarilor sale, modele matematice ale structurilor de rudenie studiate, refuzand cu dispret, ca si predecesorul sau Émile Durkheim, „palavrageala” filosofarii asupra „esentelor” si mai ales abordarile de tip fenomenologic. Ei bine, acelasi cercetator suprindea, spre sfarsitul carierei sale, printr-o afirmatie cu titlu de profesiune de credinta, enuntata la 8 octombrie 1991, intr-un interviu acordat cotidianului „Le Monde”: „«Stiintele umane» nu sunt stiinte decat printr-o flatanta impostura. Ele se izbesc de limita de netrecut a faptului ca realitatile pe care aspira sa le cunoasca au acelasi grad de complexitate ca  instrumentele intelectuale pe care le utilizeaza”. Altfel spus, obiectele antropologiei sunt oameni dotati cu o limba care vehiculeaza, ca si aceea a cercetatorilor, niste abstractiuni.

Fara s-o spuna explicit, Lévi-Strauss se dezicea in ultimii ani ai carierei sale de teoria „gandirii salbatice” ca „bricolaj” (cf. „Antropologia structurala”, I). Pe buna dreptate, caci daca mijloacele de expresie ale observatorului si cele ale subiectului observat apartin aceleiasi categorii comunicationale, respectiv limbii in totalitatea varietatilor sale gramaticale si a semanticii concrete si abstracte, atunci avem de-a face cu doua viziuni ale lumii aflate fata-n fata, deseori fara sa se inteleaga una pe alta. Astfel, celebra trimitere lévi-straussiana la bricolaj ca marca a gandirii salbatice trebuie amendata, deoarece, asa cum observase chiar profesorul, instrumentele intelectuale fiind identice la observator si la observat (calitate ontologica a limbii-gandire), „bricolajul” e la fel de prezent si la unul si la altul. Acestei unitati ontologice de limbaj trebuie sa-i adaugam diferenta ontica proprie raportului intre doua limbi: limba celui observat este inchisa in incertitudinea aproximatiilor „imblanzite” apartinand limbii celui care observa (i.e. limba discursului antropologic), asa cum remarcase cu justete Derrida.

Imediat ce intra in calcul capacitatea de conceptualizare a limbii altuia, comprehensiunea devinde din ce in ce mai obstaculata, mai criptica. Dificultatea de a formula o gandire care nu ne gandeste pe noi, occidentalii, si pentru care noi nu posedam sintagme nominale, verbale ori functii logice echivalente ne limiteaza demersurile.

La 82 de ani, asadar, Lévi-Strauss descoperea un adevar pe care il aflasem insa de multa vreme, citind criticile lui Nietzsche impotriva interpretarii presocraticilor prin grilele ratiunii logice ale filosofiei postplatoniciene, sau, cincizeci de ani mai tarziu, obiectiile formulate de Heidegger prin „critica filosofiei valorilor” sau, in aceeasi epoca, remarcile subtile ale lui Werner Sombart, promotor, in domeniul sociologiei, al empatiei interne (Verstehen) intre subiect si obiect mai degraba decat al unei comprehensiuni (Begreifen), si, nu in ultimul rand, un adevar pe care il aflasem de la Wittgenstein, din inolentele dar stimulativele sale comentarii la „Creanga de aur” a lui Frazer. Pretinsa stiintificitate a disciplinelor umaniste sau a stiintelor spiritului n-a reprezentat altceva decat un pagubitor decalc dupa stiintele naturii.

Disciplinele umaniste n-ar fi trebuit sa paraseasca niciodata perimetrul hermeneuticii, al unui domeniu centrat pe observatia si determinarea subiectului, in fine, ele trebuiau lasate strict la acest nivel al interogatiilor nelinistite (Sorge) – enuntate intr-o multitudine de voci si maniere – a intrebarilor pe care oamenii si le adreseaza lor insisi, altora si lumii pe care o creeaza.

Pe teren antropologic, aceste interogatii se prezinta sub aspecte de asemenea variate, construind din Das Dasein un eveniment unic in lumea vie; insa nu vom putea revela vreodata universalitatea cuprinsa in interogatiile neamurilor salbatice fara s-o reducem la Weltanschauung-ul Occidentului nostru cotropitor. Un Occident care a dezavuat ideea de cucerire a lumii, sub egida unei onto-teologii inaugurale (filosofia lui Platon si Aristotel) si a avatarurilor sale succesive: crestin (catolic si reformat), luminist (Ratiunea transcendenta), economic intr-o prima faza (prima si a doua colonizare) si intr-o a doua faza (decolonializarea in scopul crearii dependentei de statele bogate prin indatorarea statelor sarace) si, in fine, politic (impunerea tiparelor noastre de gandire politica si a institutiilor noastre drept cea mai buna dintre lumile posibile in vreme ce salbaticii, daca dam crezare celor mai vajnici exploratori, nu fac decat sa-si cultive gradina si sa se incaiere intre ei).

Daca non-stiintificitatea disciplinelor umane reprezinta stadiul indepasabil al discursului antropologic, atunci segmente intregi de biblioteci, sute de kilograme de volume merita aruncate la cosul de gunoi al istoriei… Pare-se ca, dupa bunul narav al moderatiei, batranul profesor Lévi-Strauss n-a indraznit sa mearga mai departe cu acuza de „flatanta impostura stiintifica”, iar aceasta atitudine prudenta i-a fost caracteristica atat in cercurile savante cat si in cetate…

In pofida acestui stralucit inceput de cariera – Claude Lévi-Strauss avea sa-si publice cea mai buna lucrare a sa inca din 1949 (pe care, fapt surprinzator, n-o va mai include totusi in colectia sa de la Pléiade) – paralel cu rapida sa asimilare institutionala (chiar daca nu si la Sorbona), profesorul Lévi-Strauss a stiut sa pastreze intotdeauna o rezerva, atent sa nu se opuna curentului general asupra evenimentelor politice majore ale momentului. Nu i-a fost inregistrat vreun act de protest impotriva razboiului francez din Vietnam, nici in perioada razboiului din Algeria – un mobil mai apropiat si mai sensibil pentru poporul francez –, nici in vremea razboiului american din Vietnam, un conflict purtat cu mijloace chimice infioratoare (napalm, defoliant sau yellow rain, substante cauzatoare de sechele nevindecate nici pana astazi). Desigur, Lévi-Strauss protestase impotriva tratamentului distructiv aplicat indienilor din Amazonia, intre anii 1960-1980, de catre autoritatile braziliene, inapte sa imagineze alte solutii economice. Totusi, acest gest nu-l angaja cu nimic nici pe cetateanul francez, nici pe profesorul care preda frecvent in Statele Unite, fiindca indienii reprezentau, de secole bune, doar niste grupuri etnice fara putere politica, obligate sa traiasca in rezervatii: ceea ce facea profesorul Lévi-Strauss era asadar un simplu si inofensiv act de filantropie. In aceeasi epoca, un tanar antropolog american care avea sa realizeze o impresionanta cariera institutionala, pe numele lui Marshall Shalins, nu se sfiise sa mearga la Hanoi, in Nordul Vietnamului zdrobit de bombele americane, fapt care, la intoarcere, l-a costat confiscarea pasaportului si punerea la index de catre autoritatile americane pana la finele conflictului. Lévi-Strauss in schimb, a ocolit excesul de angajare in serviciul cauzelor morale care interesau intelectualitatea bine intentionata a momentului (nu e vorba, desigur, de indivizii adepti ai unei morale cu geometrie variabila), cu tot riscul aferent de a fi inselata, cateodata crunt (dar errare humanum est!), sau de a se „arde”, risc care pastreaza totusi deschisa posibilitatea unui individ de a fi inregistrat de istorie ca martor lucid si vizionar.

Evitarea angajamentului l-a deosebit capital pe Lévi-Strauss de concurentul sau pe scena publica franceza a anilor 1950-1970, Jean Paul Sartre, blamat cu vehementa imediat ce steaua existentialismului a inceput sa paleasca in favoarea miscarii structuraliste.

Gratie acestei atitudini masurate si reverentioase fata de institutii, a acestei discretii politicoase si distante, Lévi-Strauss a fost primul si singurul antropolog primit in Academia Franceza. Or, inca o data, nu cred ca alegerea sa ca membru al acestei foarte mondene institutii (comparata, de pilda, cu alegerea lui Dumézil, pentru care si-a pus in joc prestigiul intelectual si autoritatea institutionala) a adaugat ceva la anvergura sa internationala si nici nu cred ca a adormit controversele iscate de interpretarile sale teoretice.

Gloria intelectuala a lui Lévi-Strauss se datoreaza unei metode si unor rezultate teoretice pe care ignorantii si lingusitorii le-au prezentat, cu mai multa sau mai putina pricepere, ca inventii ale sale: structualismul, sistemul sau sistemele combinatorii formate din categorii paradigmatice binare (natura si cultura, crud si gatit, endogamie si exogamie) sau ternare (triunghiul relatiei de rudenie explicitat in „Antropologia structuala”, I).

Or, orice specialist o stie, la originea inventiilor lévistraussiene stau lucrarile de lingvistica semnate de Baudouin de Courtenay, Ferdinand de Saussure si de formalistii rusi – Trubetkoi si Jakobson – influenta acestuia din urma asupra lui Lévi-Strauss fiind determinanta si directa, mai ales in timpul exilului newyorkez al lui Jakosbon, intre 1940 si 1944, la The New School, unde tineau cursuri amandoi. Fara indoiala, originalitatea lui Lévi-Strauss a fost aceea de a fi extins axiomatica si de a fi aplicat metoda structurala in domeniul relatiilor de rudenie, la inceput, si apoi in mitologie. Ansamblul sau era articulat, conform unui postulat general si universal, valabil pentru toate societatile umane, in jurul opozitiei natura/ cultura, gandita ca un fundament ontologic comun oricarei relatii de rudenie din istoria umanitatii pe criteriul incest/ non-incest, si ca structura narativa a mitului. Descoperind „generalul” si „universalul” in urma unei analize a relatiilor de rudenie australiene considerate nucleul structurilor elementare ale genealogiei, atat in ceea ce priveste aliantele simetrice cat si aliantele asimetrice, Lévi-Strauss a initiat, aici, teoria unei interpretari generale si globale ale devenirii societatilor umane dupa modelul teoriei jocului expus in „Race et histoire”.

Or, abia aceasta interpretare a suscitat probleme si a declansat dezbateri violente in cercurile filosofilor si sociologilor marxisti pe de o parte (Gurvitch si Lefebvre), si, pe de alta, in tabara fenomenologilor si a antropologilor de tipul lui Sartre, Levinas, Derrida sau Guidieri. Dupa Lévi-Strauss, evolutia umanitatii tinea de faptul ca o societate avea „carti” mai bune, iar alta mai proaste („cum” si „de ce” nu ni se spune), ca unele se luptau intr-un fel, altele in alt fel si ca, in fine, unele castigau mai mult, altele mai putin. O teorie care anula dimensiunea istorica a culturii si problematica luptei de clasa prin faptul ca unii fusesera colonizati iar altii colonizatori, orice conflict asezandu-se, prin urmare, sub corolarul luptei pentru independenta nationala. Lumea reprezentata structuralist prin modelul analizei lingvistice structurale era asadar o lume nu anti-istorica, ci anistorica, deoarece lingvistica structurala sincronica fiind, nu era interesata de chestiuni de filologie ori de evolutie a sensului. Derrida, unul dintre cei mai buni critici francezi ai structuralismului, remarcase de timpuriu ca: „[...] relieful si desenul structurilor ies mai bine in evidenta atunci cand continutul, adica energia vitala, e neutralizat” (3).

Germenii structuralismului au inceput sa se produca inca din timpul Primului Razboi Mondial, in Rusia, in cadrul cercului de lingvistica moscovit, apoi, dupa Revolutie, in perioada exilului cehoslovac al lingvistilor rusi, in cadrul Scolii de la Praga. Utilizat cateodata doar pentru a confirma scopurile civilizationale ale teoriei eurasiatice (4) la care aderase si Jakobson pana la emigrarea sa in SUA, structualismul a reusit sa se extinda pana la dimensiunile unei teorii esentiale a limbii ca fapt social. Lingvistilor de la Praga li s-a adaugat, in exil, un alt emigrat, etnograful Piotr Bogatirev, care a publicat articolul fondator al metodei: „Prispevek k strukturálni etnografii” [„Pentru o etnografie structurala”], in publicatia „Slovenská miscellanea”, Bratislava, 1931. Patru ani mai tarziu, i-a urmat „Funkcno-strukturálna metoda a iné metody etnografie a folklorisiky” [„Metode functionale, structurale si altele in etnografie si folclor”], aparut in „Slovenske pohl’ady” 51, 1935 (5).

Cat despre predecesorii sai in teoria analizei structurale a aliantelor elementare asimetrice, in chip straniu si de neinteles Lévi-Strauss pastreaza tacerea. Nimic despre Scoala de la Leyde, despre De Josseling de Jong, despre van Ossenbruggen si, cu atat mai important, nimic despre van Wouden („Sociale structuurtypen in de Groote Oost”, Ginsberg, Leyde, 1935, tradus in engleza de Rodney Needham, „Types of Social Structure in Eastern Indonesia”, Nijhoff, La Haye, 1967 (6)). Chiar daca pentru unii ar parea otioase, aceste detalii nu sunt de neglijat, mai ales pentru cineva ca mine, care a predat istoria antropologiei in Franta si apoi la Cluj timp de 12 ani.

Amanunte ca acestea subliniaza caracterul relativ al descoperirilor lévistraussienne in domeniul analizelor antropologice ale relatiei de rudenie. La fel de adevarat este insa ca, intre anii 1950-1980, controversa asupra chestiunilor de sens intre Claude Lévi-Strauss si antropologii britanici devenise mai mult decat mistuitoare, pana intr-acolo incat profesorul sfarsise prin a refuza sa mai raspunda observatiilor critice ale lui Leach si mai ales acelora ale lui Needham, care fusese totusi traducatorul sau in engleza si era, in plus, un eminent specialist in teorii ale credintelor si ale relatiilor de rudenie. Ruptura definitiva s-a produs la Paris, in timpul unui seminar al profesorului, ca urmare a publicarii lucrarii lui Needham „Belief, Language and Experiment” (Basil Blackwell, Oxford, 1972), volum in care autorul aducea o critica ferma – conform opticii wittgensteiniene a jocurilor de limbaj si semanticii unor limbi indigene din Borneo, pe care le cunostea foarte bine – manierei in care Lévi-Strauss facuse din conceptul de incest, asa cum era el definit de facto et de jure in dreptul roman, un concept universal, fara sa tina cont de semnificatiile lui singulare, exprimate sporadic prin cutare sau cutare prohibitie. Imediat, urma critica aceluiasi procedeu al universalizarii aplicat raportului natura/ cultura, raport fondator al intregii armaturi teoretice a profesorului Lévi-Strauss. Intr-adevar, de ce, spre exemplu, ceea ce definea raportul natura/ cultura in filosofia Luminilor ar fi fost sau ar fi un concept universal? Indata ce ne aplecam asupra conceptiilor grecesti intalnim o „alta natura”, diferita de a noastra. Acolo, in universul imaginat intre Hesiod si Aristotel, natura, sau mai bine zis physis, n-are mare lucru in comun cu ideea noastra de lume. Pentru vechiul grec, conceptul de polis e apropiat de conceptul de physis, spatiu unde locuiesc zeii si semi-zeii, deseori in vecinatatea oamenilor ori in simbioza cu acestia. Si pentru Sfantul Toma din Aquino „cetatea” este in ordinea naturii, numai ca, asemenea naturii insesi, este cladita de un Dumnezeu unic, creator si increat. Ce sa mai spunem despre salbatici?

De aci incolo, intr-o maniera foarte frantuzeasca, discipoli sau simpli groupies vor pastra fundamental tacerea asupra ofensivei engleze, iar critica – sursa de educare si imbogatire a gandirii –  va consimti la autocenzura, printr-un fel de omerta: a face cariera in antropologie in anumite institutii frantuzesti va insemna sa refutezi din principiu pozitiile lui Needham, chiar si pe cele ale lui Leach, sau, si mai bine, sa nu sufli o vorba despre ele… Maestrului, aratandu-se si el om ca toti oamenii, nu-i pica bine controversele care i-ar putea avaria interpretarile…

Ceea ce facea insa din Claude Lévi-Strauss un profesor si un maestru diferit de altii era insa grija necontrafacuta si interesul constant pentru munca cercetatorilor care lucrau in laboratorul sau si pentru doctoranzii alesi (nu multi!). Pentru acestia, profesorul isi punea la bataie prestigiul, zbatandu-se sa gaseasca fondurile necesare pentru burse si stadii de cercetare in toate cele patru colturi ale  lumii… Din acest punct de vedere, odata cu disparitia sa, se pierde si lumea marilor mandarini universitari, figuri in acelasi timp distante si grijulii, arogante si curtenitoare – mari savanti, fara indoiala, cateodata prea savanti, atenti si rezervati de frica exceselor care ar putea periclita stabilitatea carierelor institutionale. In locul acestei lumi trecute, iata vin clici de insi fara anvergura, cohorte de birocrati aferati, molfaind clisee fara un gram de bun simt, lachei ai modelor, supusi puterii politico-birocratice, falfaind in toate directiile acoperite de cursele aeriene, mari amatori de colocvii, „colocvitate” si turism universitar pe sa mai invarta, ad nauseam, aceleasi banalitati de berarie.

Stiindu-l mare iubitor de muzica – „Mitologiile” sale nu sunt oare compuse dupa structura unei fugi? – iubitor si cunoscator al artei antice, al obiectelor si tehnicii machiajului la popoarele salbatice (unul dintre cele mai frumoase texte ale sale vorbeste despre efectul erotic provocat in imaginarul sau de machiarea fetei la femeile Caduveo d’Amazonie) si admirator al artei clasice – tatal sau fusese pictor – cum sa interpretez, la randul meu, refuzul profesorului Lévi-Strauss de a intelege arta moderna? Respingerea artei cubiste (cu exceptia suprarealismului lui Breton) se inscrie probabil in constantele gustului sau pentru moderatie si prudenta. Aici gasesc explicatia defazarilor sale in receptarea hybris-ului specific artelor contemporane  – un comportament poate nu intrutotul nefondat, dar ramas fara explicatie.

E adevarat, ii datorez lui Claude Lévi-Strauss vocatia mea prima de antropolog. Declicul s-a produs in 1965, pe cand citeam „Totémisme aujourd’hui” in laboratorul de chimie organica, unde supravegheam cu un ochi plictisit o serie de experiente de neutralizare a chinoleinei (zisa si 1-azanaftalena): atunci am decis sa abandonez infamele odori ale solventilor benzenici si sa ma apuc de stiinte sociale, mai precis de antropologie, sociologie, economie si lingvistica. Putin mai tarziu, in 1970, fascinat de statura profesorului, am intrat pentru prima oara in incinta sacra a seminarului de antropologie. Tot acolo, pe fondul controverselor inabusite, observand servilismul si minciunile unora, dar si acerba critica pronuntata de o minoritate infima, imediat pusa la punct (ma gandesc aici, in ciuda diferendelor, la Pierre Clastre, prea timpuriu disparut dintre noi), am priceput si ca o critica adusa maestrului, fara a uita vreodata ce-i datoram cu totii, putea deveni o sursa de profit intelectual.

In pofida tuturor rezervelor post factum pe care le-am formulat in acest text, trebuie sa accentuez acest adevar: Claude Lévi-Strauss era un maestru autentic; chiar ridicandu-se impotriva lui, uneori pentru a divorta complet, cei din jurul lui ramaneau atinsi de energia vitala a profesorului. Nu e nici un paradox: a gandi impotriva lui Claude Lévi-Strauss insemna a continua sa gandesti autentic.

Acum, la ceasul plecarii celui ce, de acum incolo, va fi doar calator prin vesnicul eter, spun si eu ce se spune intre Dunare si Tisa cand un om si-a savarsit menirea pe pamant: Sà-i fie tàrina usoarà…

Paris, noiembrie 2009

Traducere din franceza de TEODORA DUMITRU

Note:

(1) Vezi teoriile lui Mike Davis, „Le Stade Dubaï du capitalisme”, Les Prairies ordinaires, Paris, 2007.

(2) O antiteza a lui Claude Lévi-Strauss in materie de cercetare pe teren este marele Malinowski. Cf. „A Diary in the Strict Sens of the Term”, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1967.

(3) Jacques Derrida, „L’Écriture et la différence”, Seuil, Paris, 1967, p. 13.

(4) Cf. lucrarea de sinteza a lui Patrick Sériot pe tema structuralismului rusesc si a Eurasiei: „Structure et totalité. Les origines intellectuelles du structuralisme en Europe centrale et orientale”, P.U.F, Paris, 1998.

(5) In Romania, exista un cercetator care cunoaste perfect aceasta genealogie: e vorba de profesorul Mihai Pop, care si-a facut teza pe etno-lingvistica la Praga, cu Bogatirev si Jakobson, care ii vor influenta mai tarziu cercetarile si interpretarea variatiilor culturale in termeni de gramatica a culturilor. Cf. M. Pop & P. Ruxandoiu, „Folclor literar romanesc”, Bucuresti, 1976.

(6) Cititorul curios va gasi toate amanuntele acestor referinte istorice esentiale pentru intelegerea evolutiei analizelor structurale ale relatiilor de rudenie in lucrarea coordonata de Rodney Needham, „Rethinking Kinship and Marriage”, Tavistock, London, 1971.