Shane Acker, 9

ROBERT LAZU

Mai intai a fost Benoît Sokal. Apoi a urmat Tim Burton. Sau invers… Desi povestea lor e departe de a se fi incheiat, in ultimii ani, odata cu aparitia unui tanar si inzestrat artist, Shane Acker, topografia lumii creatorilor de animatii 3D pare a se fi modificat simtitor.

Drumul gloriei

Dominata de reguli stricte, dictate de exigentele ascezei presupuse de munca cu platforme grafice precum Maya, 3D Max, Adobe Premiere si After Effects, acesta lume e rezultatul stravechii nazuinte a povestitorilor de a-si vedea materializate visele si fantasmele. Aparitia calculatorului personal, apoi dezvoltarea unor softuri capabile sa transforme orice garaj americanesc intr-un redutabil studio multimedia au condus la dezvoltarea animatiilor 3D. Incepand cu Toy Story (1995), continuand cu Antz (1998) si A bug’s Life (1998), panoplia creatiilor 3D a inceput sa se imbogateasca simtitor. Ispitit de posibilitatile oferite de noile instrumente grafice, Shane Acker a inceput, influentat de animatori clasici precum Jan Svankmajer, fratii Quay sau ceilalti frati ciudati, Lauenstein, sa schiteze contururile unei lumi post-apocaliptice…

Inca din timpul studiilor sale de arhitectura la University of California din Los Angeles, Acker s-a simtit tot mai atras de animatiile digitale. Astfel a ajuns sa studieze, in cadrul aceleiasi universitati, animatia si grafica pe calculator, discipline in care a si obtinut un titlu de Master of Arts. Adevarata sa istorie, insa, incepe in cursul anului 2002. Dupa cum el insusi povesteste intr-un interviu acordat lui Steve Ogden (http://steveogden.com/blog/2009/shane-ackers-9-2/), intentia sa originara – inspirata de grafica lui Jean Henri Gaston Giraud (alias Moebius) – a fost aceea de crea un film non-verbal, in care caracterele si dinamica lor sa fie suficient de expresive spre a grai de la sine… Daca va mai amintiti chipul, de o remarcabila expresivitate, al cainelui Gromit, atunci, cu siguranta, stiti despre ce este vorba.

Asa a inceput o munca asidua, desfasurata de-a alungul a peste trei ani, timp in care Acker, secondat de o echipa compusa din aproximativ 30 de graficieni, animatori si designeri de sunet, a creat… 10 minute de film (Scurt-metrajul initial realizat de Shane Acker poate fi vizionat, pe YouTube:.

Da. Aceasta e marea problema a animatiilor digitale, timpul enorm necesar procesarii animatiilor si efectelor audio-vizuale. Cu rabdare, strabatand perioade in care a fost aproape doborat de sentimentul acut ca nu va ajunge niciodata la capatul povestii, Acker s-a tarat spre un final fericit. Prezentat la Sundance Film Festival, in 2005, videoclipul sau “9 a atras atentia criticilor si a publicului, cucerind numeroase trofee. Mai inta premiul festivalului, apoi medalia de aur la Student Academy Award, titlul de “Best in Show la SIGGRAPH Eletronic Theater, ajungand – in cele din urma – sa fie nominalizat intre cele mai bune animatii candidate la Oscarul de profil al anului 2006.

Bunul-simt al naratiunii

Electrizat de ineditul personajelor pe care le-a putut contempla in scurtmetrajul 3D realizat de Acker, Tim Burton nu a ezitat sa preia totul in mainile sale. Secondat de regizorul cazac Timur Bekmambetov a purces fara ezitari la crearea lung-metrajului 9. Lansat in SUA, cum se cade, la data de 9/09/2009, filmul lui Acker/Burton/Bekmambetov exceleaza in ceea ce priveste grafica si muzica, insa nu trece testul cand vine vorba de story. Dovada este atat scorul obtinut pe website-ul Rotten Tomatoes, unde filmul a recoltat cu greu de 56 %, cat si cronica publicata in USA Today, unde Claudia Puig precizeaza, fara menajamente, ca povestea este una amortita bine, iar nu intelectual-provocatoare. Care este, de fapt, problema?

Daca analizam cu atentie filmele digitale si non-digitale ale ultimilor ani, cu greu putem trece cu vederea banalizarea excesiva a story-ului. De la The Incredibles (2004) si Live Free or Die Hard (2007) pana la proaspetele Transformers: Revenge of the Fallen, respectiv Astro Boy, toate video-naratiunile de gen ne exaspereaza cu ceea ce pare a fi singura meserie profitabila: salvarea lumii. Recrudescenta universurilor post-apocaliptice e pur si simplu plictisitoare, atunci cand nu este, de-a dreptul, enervanta. Autor al unor video-povesti memorabile precum The Nightmare Before Christmas (1993) sau Corpse Bride (2005), insusi Tim Burton pare a fi pierdut simtul bunei naratiuni (sau, daca preferati, bunul-simt al naratiunii), reducand totul la efecte speciale dublate de o muzica bestiala. Desi a schimbat paleta coloristica a filmelor sale, trecand de la sepia la verde-putrid, in timp ce personajele gotic-cadaverice s-au metamorfozat in simpaticele papusi de carpa imaginate de Acker, Burton nu a reusit sa echilibreze ansamblul grafic cu o poveste credibila si provocatoare.

Maya & Benoît Sokal

Asa cum se poate vedea in cazul unor ecranizari ale unor excelente jocuri electronice precum Half-Life, Neverwinter Nights, The Battle for Middle Earth sau Stalker, o poveste buna poate fi usor distrusa de o greseala fatala: nici o naratiune nu poate fi complet transpusa in imagini. Atunci cand regizorul maximalizeaza importanta imaginii in detrimentul povestii, intregul nu va putea fi salvat de nimeni si de nimic… Produsul final, simplu artefact sofisticat creat cu ajutorul iluziei (Maya e numele celui mai puternic software pentru grafica 3D), va vorbi mult prea mult despre abilitatile armatei de ingineri angajati de studiourile multimedia, si mult prea putin, aproape deloc despre calitatile sale intelectual-narative.

Iata de ce Benoît Sokal a fost si ramane un reper greu de egalat in lumea graficii 3D. Consacrat ca desenator de personaje 2D precum Inspector Gallardo, el s-a convertit la grafica 3D realizand jocuri electronice epocale precum Amerzone si Syberia. Secretul sau, insa, nu se rezuma la enumerarea calitatilor de grafician cu care, in mod evident, este inzestrat. Mult mai mult decat atat, Sokal a inteles ca secretul il reprezinta povestea, naratiunea din spatele imaginilor. Fara acest fundament intreg edificiul se clatina, amenintand sa se prabuseasca peste un public idiotizat de atatea efecte speciale fara noima, fara mesaj. Creanga, Tolkien, Marquez sau Rowling pot fi fericiti: avem nevoie de povestitori. Fara ei, nici un erou nu poate salva lumea…

ROBERT LAZU