Alina Mungiu-Pippidi, De ce premiul Hertei nu e si al nostru, in Romania libera:

Ca sa intelegem de ce a luat Herta Premiul Nobel, si nu Kundera, sau Kadare, scriitori mult mai cunoscuti decat ea, la douazeci de ani de la caderea Zidului, trebuie sa intelegem rostul acestui premiu. El a fost facut pentru a populariza valorile umanitatii si rolul social al literaturii, e un premiu special, facut de un fabricant de dinamita ca sa-si spele pacatele. O literatura scrisa in scopuri pur estetice nu intereseaza comitetul care desemneaza Premiul Nobel, care cauta mai ales autenticitatea unei experiente speciale, convertita in literatura. Ca atare, Nobelul se da si pentru biografie; si slava Domnului ca e asa!

Altfel, l-ar lua regulat tipul Salieri, genul bine organizat, plasat perfect in establishment, care-i cunoaste pe toti cei care ar putea sa dea un telefon si stapaneste perfect tehnica marketingului.

…

Din pacate, acest mesaj nu ne cade bine.

(…) Daca la inceputul anilor ’90 parea ca vom avea nevoie doar de cativa ani pentru a evolua spre o societate deschisa, usa s-a inchis din nou. Valorile care au succedat comunismului nu sunt cele ale societatii deschise, ci tot ipocrizia, oportunismul si intoleranta.

Tony Judt si-a retiparit recent in volum articolul in care isi exprima perplexitatea fata de o lume intelectuala in care moralistii isi publica glumitele sexuale in Plai cu boi, iar intelectualii se tem de Europa ca nu e crestina (si, in plus, se poarta cum se poate mai necrestin, de exemplu isi insala nevestele pe toate drumurile si pe urma incearca sa suprime dreptul altora de a baga de seama ca e o oarecare discrepanta intre valorile lor afisate si cele practicate).

Lumea culturala si intelectuala a noastra a recazut, dupa cativa ani de pauza, in vechea matca. Cine ne cunoaste bine, ca Gaspar Miklos Tamas, s-a crucit de fundamentalismul nostru ortodox si ne-a condamnat pe toti in bloc. (…)

Azi regasesc in lumea intelectuala romaneasca aceeasi structura pe care am descris-o la Nucsoara, unde securistul care luase locul partizanului Arnautoiu in schema de putere ii succedase si in rolul social si devenise, la randul lui, nasul intregului sat.

Reteaua de patronaj a ajuns unitatea de baza a vietii noastre intelectuale, ca e vorba de Comisia Tismaneanu sau de gasca optzecista. Ken Jowitt a scris ca asa era si in anii ’70; eu, care am intrat in ea practic la Revolutie, pot spune ca nu era asa.