A fost comunismul un proiect de modernizare a societatii?

- impresii pe marginea unei dezbateri de la ICR -

AURELIAN GIUGAL

La 20 de ani de la caderea comunismului, Institutul Cultural Roman (ICR), in parteneriat cu Fundatia „Calea Victoriei” a organizat dezbaterea cu tema „Miturile comunismului romanesc – a fost comunismul un proiect de modernizare?”. La intalnirea ce a avut loc marti 17 noiembrie 2009, moderata de Stefan Vianu, au participat Ioana Popescu (cercetator la Muzeul Taranului Roman), Raluca Grosescu (cercetator la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din Romania), Cristian Vasile (cercetator la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”) si Ion Manolescu (conferentiar la Facultatea de Litere – Universitatea Bucuresti).

Mitul reconcilierii

Desi intrebarea din partea a doua a titlului dezbaterii a fost clara, daca a fost sau nu comunismul un proiect de modernizare a societatii, onorabilii invitati au ocolit cu eleganta un astfel de demers. S-a vorbit despre miturile comunismului romanesc. Cristian Vasile s-a referit la momentul ’68 si la semnificatia lui in mitologia comunismului autohton, cu Nicolae Ceausescu profitand de un imens val de simpatie, nationala si internationala, in contextul Primaverii de la Praga si al neimplicarii Romaniei in invazia Cehoslovaciei. Ioana Popescu, usor nedumirita de tematica dezbaterii, a povestit auditoriului mici istorii personale, pornind de la delatiune, ca forma de control si disciplinare, de la cenusiul vietii cotidiene si de la rusinea de a fi fost partasi (disidenta ca forma de protest a fost aproape inexistenta in spatiul romanesc) la un asemenea proiect de societate.

Ion Manolescu a vorbit despre influenta literaturii in crearea si consolidarea omului nou, tipul de discurs propus de manualul comunist, fie el de istorie sau de literatura, incadrandu-se in tipologia vremii, proletcultismul si glorificarea eroilor nationali, inclusiv a celor comunisti, fiind temele fundamentale de articulare a acestui tip de abordare. Ioana Grosescu, in postura de cercetator la IICCR, a facut referire la miturile din perioada postcomunista. Astfel, au fost enumerate principalele obstacole care au stat si care stau in calea condamnarii crimelor comunismului. S-a pomenit de mitul reconcilierii nationale, in sensul in care societatea avea nevoie, pentru a-si regasi echilibrul, de o uitare colectiva de tipul „ce a fost a fost, ce este mai important de acum trebuie sa vina”, iar reconcilierea va fundamenta un nou proiect de societate, eliminarea urii ce ar fi invrajbit natiunea si nu ar fi adus nimic bun. Cine a fost interesat de propagarea unui astfel de discurs public dupa 1989 nu este greu de ghicit, in definitiv Romania reglandu-si conturile cu trecutul intr-un mod absolut ridicol, pentru tot arbitrariul comunismului ajungand sa „platesca” simbolic, deoarece la nivel legislativ nu s-a intamplat nimic, informatorii securitatii, tortionarii si cei care s-au ocupat cu sarguinta de „dusmanii poporului” fiind exonerati de orice fel de raspundere. Ei si-au slujit, nu-i asa, tara, fiecare la locul lui de munca, vinovati sunt doar cei ce au informat, ei trebuie izgoniti din spatiul public, o forma de barbarie politica romaneasca la care a facut referire Daniel Barbu in „Republica absenta. Politica si societate in Romania postcomunista”.

Vinovatia generalizata

Un alt mit postdecembrist, pus in circulatie de cei ce au fost de partea castigatorilor in ambele perioade, comunista si postcomunista, a fost acela al vinovatiei intregului popor, in sensul in care nu au existat victime si calai, ci intreaga societate trebuie sa se simta responsabila pentru faptul a fi „pactizat” jumatate de secol cu puterea comunista.

Dezbaterea s-a animat in momentul in care publicul prezent si-a exprimat dorinta de a-si expune opinia. Invitatii au fost surprinsi sa descopere ca printre cei aflati in public exista voci care pot face un exercitiu de valorizare a comunismului, motivele fiind dintre cele mai variate, in acel moment al discutiei alunecandu-se in varii directii pasionale, in functie de experienta fiecaruia in laboratorul epocii comuniste. O profesoara din Canada, emigrata din Romania exact acum 20 de ani, avand varsta de 14 ani atunci cand si-a parasit tara, a tinut mortis sa o contrazica pe doamna Ioana Popescu, facand o comparatie in acest sens. Ca o paranteza, Ioana Popescu prezentase sumar mica experienta scolareasca a domniei sale, atunci cand, spunea domnia sa, erai invatat sa-ti parasti colegul, sa practici delatiunea din frageda pruncie, chiar din clasa I-a.

Profesoara din Canada s-a aratat contrariata de faptul ca i se imputa asa ceva unei societati comuniste, din moment ce in spatiul canadian de unde vine se intampla exact aceleasi lucruri: copiii sunt invatati sa-si parasca colegii, sa spuna tot timpul ce se petrece in clasa, ce este rau in comportamentul elevilor, lucru normal in conditiile in care scoala trebui sa se pazeasca de pericolele modernitatii: vanzarea de droguri printre elevi, circulatia armelor albe, prostitutia si alte asemenea ravagii contemporane.

Curios pentru o mare parte a asistentei in luarea de pozitie a profesoarei canadiene a fost faptul de a afla ca in opinia domniei sale comunismul nu trebuie doar demonizat, din moment ce au existat si lucruri bune intamplate in aceasta perioada (casele primite de cetatenii Romaniei comuniste, sportul pe care puteau sa-l practice fara a plati nimic, aici vorbitoarea expunand mici fragmente din viata personala petrecuta sub comunism inainte de emigrare) si care nu isi gasesc echivalentul in spatiul occidental, in cazul de fata in cel canadian. Intrebata fiind de ce a mai emigrat atunci, domnia sa a spus sec ca nu a fost optiunea ei, din moment ce atunci avea doar 14 ani.

Dupa 20 de ani

De la acest moment al dezbaterii fondul discutiei a fost parasit, s-a mers pe varii istorii personale, dispute contradictorii, moderatorul dialogului vazandu-se pus in postura de a pune capat discutiei.

Ce ramane dupa o astfel de dezbatere? Faptul concret si observabil ca si acum, la 20 de ani de la caderea comunismului, exista cetateni romani dispusi sa nu accepte asertiunea conform careia comunismul a fost raul absolut. Totul depinde din ce unghi privesti lucrurile. Or, acest lucru pare sa fie uitat sau macar neglijat in societatea romaneasca. Da, este o evidenta de necontestat ca in Romania comunismul inca poate starni simpatie. Constientizarea acestui fapt poate vindeca de angoasa de care sufera anumite categorii sociale, provocata de faptul ca mase de cetateni din Romania investesc votul lor intr-un un partid ce s-a nascut din cenusa defunctului PCR.

In anii ‘50 ai secolului trecut, Raymond Aron scria despre cele doua tipuri de societati industriale: una ce se construia dupa 1917 (URSS), alta in plina expansiune economica (capitalismul industrial occidental). Autorul unor prelegeri universitare, cuprinse mai apoi intr-un volum („18 lectii despre societatea industriala”), isi permitea luxul de a discuta fara patima, slujindu-se de date statistice concludente, despre cele doua tipuri de societati. Probabil ca in spatiul nostru autohton nu ar fi avut sanse de reusita: ar fi fost categorisit drept comunist irecuperabil.