UE – o gluma grotesca

CLAUDE KARNOOUH

Motto personal: Nu scriu acest text din punctul de vedere al unui suveranist (fiindca nu sunt unul), ci condus de niste consideratii de bun simt asupra lamentabilelor rezultate politice ale Uniunii Europene.

Alegerea stersului si mediocrului José Manuel Barroso in functia de Presedinte al Comisiei UE este inca o dovada a nulitatii politice si financiare a acestei institutii supranationale. In perioada tsunami-ului financiar din toamna lui 2008 si iarna lui 2009, multi constatasera slabiciunea personajului si ineficacitatea institutiei ca atare, inapacitatea de a decide chestiuni mai importante decat dimensiunea colacului de WC, a metalului pentru tevile de apa curenta sau decat diverse alte directive ecologice aiuritoare privind igiena carnatilor „home made” produsi in zonele rurale din Europa de Est, sau somarea taranilor sa-si taie animalele la niste abatoare care inca nu exista…

Nu UE ca organism coerent, ci statele bogate si puternice ale Uniunii au incercat, fiecare pentru sine, in ciuda unor vagi gesturi de cooperare, sa-si salveze de la naufragiu propriile mecanisme financiare, plonjate in vartejul crizei de sistem venite din Statele Unite. Au pompat sume astronomice – din banul public – in banci, apoi in industria de automobile (super bonusuri pentru incurajarea consumului ecologic si renuntarea la autovehiculele poluante, imprumuturi fara dobanda, facilitati fiscale etc.) si au investit in infrastructura degradata (asa cum a facut, de exemplu, Franta, alocand sapte miliarde de euro pentru reconditionarea si dezvoltarea retelei feroviare pentru transportul de marfuri).

Se constata, din pacate, ca Uniunea Europeana si Banca Centrala Europeana nu au puterea sa construiasca o veritabila politica economica europeana. Sa pierzi timpul cu reglementarea pescuitului de ton, sa bati apa-n piua cu ajustarea pretului la lapte sau sa organizezi simpozioane folclorice in zonele frontaliere – asta nu e politica, e gestiune si administratie, dar si acestea fac destule gauri in bugetul Uniunii, ca si salariile cohortelor de functionari de la Bruxelles, Strasbourg si din celelalte tari membre. Functionari al caror randament ar trebui serios evaluat – daca dorim sa rationalizam sistemul, asa cum predica fara relas apostolii liberalismului economic cand e vorba de salariile muncitorilor – in stransa legatura cu raportul munca-productivitate-profit.

UE detine un colos birocratic mult mai costisitor decat a fost integrarea in Uniune a tarilor ex-comuniste subdezvoltate. Beneficiile importante la capitalul privat european si non-european (mana de lucru ieftina, revenirea foarte rapida la investitiile fara impozit, credite alocate fara rezerve consumatorilor pe o perioada de zece ani, intre 1998 si 2008 – anii consumerismului turbat) au fost contraponderate de transferarea plus-valorilor reprezentate de bunurile publice in contul multiplelor operatiuni de privatizare cvasi-mafiota. Imediat ce stapanul nord-american a inceput sa se confrunte cu greutati, unele tari europene au cazut si ele in deriva economica, aflandu-se, in scurt timp, in stare de bancruta (vezi exemplul Tarilor Baltice, al bancilor suedeze, finlandeze, efectele asupra investitorilor, dar si asupra unor state din afara UE, ca Islanda).

Pentru a evita eventuale miscari sociale incontrolabile, statele bogate ale Uniunii au asigurat reesalonarea datoriilor, plata functionarilor, mentinerea anumitor relatii bancare (UE a conjurat, literalmente, bancile austriene – bine implementate in Estul Europei – sa nu-si inchida sucursalele din Romania, Bulgaria si Ungaria); insa toate aceste masuri nu impiedica afisarea neputintei fundamentale a UE in gandirea unui proiect de dezvoltare autentica a statelor sale semi-periferice (pentru a folosi clasificarea lui Wallerstein).

De fapt, in sanul Uniunii Europene, deciziile economice sunt conforme cu interesele celor mai puternice state UE, asa cum indica foarte acutele tensiuni dintre Germania si partenerii sai in restructurarea brandului Opel pe scara europeana (cf. AFP, Herwig Vergult, 10 septembrie 2009). Nicio promisiune de solidaritate nu mai functioneaza cand vine vorba de salvarea intereselor nationale. Or, restructurarea de care pomeneam s-a facut in defavoarea Belgiei, a Spaniei, a Ungariei, a Poloniei. Asa cum a remarcat comisarul european pentru Concurenta, decizia n-a fost luata pe criterii de rentabilitate economica, pentru ca, in acest caz, uzinele Opel de la Anvers (Belgia) si din Figueras (Spania) trebuiau mentinute in activitate, fiind cele mai rentabile. Pe scurt: decizia a fost luata pe considerente politice, in speta acelea care vizau evitarea unei crize socio-economice majore in Germania – cu cateva saptamani inainte de alegerile legislative (cf. AFP, Geoff Robins, 14 septembrie 2009)!

La fel se intampla si cand e vorba de luarea unor decizii privind gestiunea financiara pe urmatorii ani, aflam din cele mai recente informatii asupra intalnirilor prelimiare sommet-ului G20: „Mai multe tari europene au sustinut, joi, ideea taxarii tranzactiilor pe pietele financiare, fara ca UE sa ajunga la un acord asupra acestei optiuni in contextul crizei bancare” (cf. AFP, 18 septembrie 2009). Cum sa mai pomenesti atunci de solidaritate europeana cand, in conjuncturi de adversitate, fiecare stat incearca sa traga spuza pe turta lui?! Fiindca numai in stare de adversitate se pot judeca adevaratele intentii si solidaritatea efectiva. Uniunea a devenit o mostra de incoerenta, dezordine si, last but not least, un for al actiunilor invelite in cea mai autentica limba de lemn, pe care, unii dintre observatorii veniti din tarile foste comuniste, niste insi catusi de putin anti-europeni, au apropiat-o de aceea a Biroului Politic al Uniunii Sovietice – gasind-o inca si mai rigida!

Europa se pricepe foarte bine sa impuna cote de productie, sa sparga pietele periferice care opun rezistenta si sa le deschida pentru produsele sale, sa impuna norme tarilor a caror populatie se zbate sa iasa din stadiul semi-agrar arhaic. Iata, de pilda – am constatat-o de mai multe ori, mai ales in regiunea franceza cunoscuta mie cel mai bine, Cévennes – ca birocratii bruxellezi (care, bag mana-n foc, ar inghiti mai degraba porcariile de la MacDonald’s si alti BigBurger-i – poreclite malbouffe de José Bové – decat hrana curata oferita pe podgoriile si in birturile mici de tara, in popularele trattoria italiene, in micile hanuri slovene, unguresti sau romanesti, in bistrourile cartierelor pariziene sau milaneze, in braseriile din Praga sau chiar din Bruxelles!), ei bine, acesti birocrati au vrut sa impuna, in numele igienei, pasteurizarea celebrelor branzeturi de capra produse, dupa reteta lor, de ani buni.

Imediat au urmat proteste, de la alesii municipali, consilieri generali, regionali, deputati, eurodeputati, de la un fost prim-ministru si pana la Presedintele Republicii (la vremea aceea un veritabil gourmet…) – nu numai pentru a-i sustine ferm pe producatorii specialitatii locale Pélardon des Cévennes, dar si pentru a obtine (asa cum au facut italienii cu ale lor gorgonzola si parmigiano) derogari de la regulamentul comunitar. Cazul branzeturilor de Cévennes nu e unic in Franta: o actiune identica a fost demarata pentru a proteja celebrul Roquefort de vigilenta igienista a functionarilor bruxellezi. Mnealor al face mai bine sa se ocupe, inainte sa fie prea tarziu, de malversatiunile din sistemul de productie industriala a hranei!

Nu moare nimeni, in Romania, otravit cu casul sau cu urda preparate la stana, chiar daca mai gasesti prin ele un fir-doua de par sau de lana; in schimb, am tot auzit de intoxicatii cu produse expirate de pe rafturile supremarket-urilor sau cu alcool de proasta calitate, comercializat in deplina legalitate (si fara represalii!) sub eticheta cutarei marci (sau brand, ca sa ma exprim in noua novlangue postcomunista).

Ceea ce iese pe deplin in evidenta, un fapt voalat pana deunazi de politica neoconservatoare a SUA, este impotenta in chestiuni de politica internationala a UE si simulacrul autonomiei sale. Javier Solana, pseudo-ministrul Afacerilor Externe ale UE nu e decat un mascarici jalnic, care se face ca face fiindca nu poate sa faca nimic, neavand, desigur, putere. Sa nu avem nici o indoiala: politica externa a UE este esentialmente supusa strategiilor si vointei Statelor Unite. In ciuda catorva gesturi decorative, Europa n-a reusit decat sa se conformeze directivelor de la Washington… si cateodata celor de la Beijing.

Cele mai recente decizii ale UE, fie ele de ordin economic sau politic, arata fara loc de tagada, adevarata fata a Uniunii. S-a terminat cu predicile neoconservatorilor pentru o „Europa mai activa” (Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Ungaria, Romania, Bulgaria, Tarile Baltice), adica pe de-a-ntregul supusa strategiilor neocoloniale ale SUA! Astazi, poate numai tarile fondatoare ale UE sa mai aiba un cuvintel de spus, in jocul politicii americane: iata de ce au aplaudat decizia SUA de a renunta la implantarea scuturilor antiracheta in Polonia si in Cehia.

In schimb, mai la est, discursurile arata cat de naivi sau de imbecili, ori si una si alta, sunt politicienii de la periferiile Uniunii. Chiar si pentru inefabil-ingenuul Walesa dezamagirea e totala… Eroul „Solidaritatii” proclama, conform Reuters (18 septembrie 2009) ca: „Polonia e injunghiata pe la spate”, ca „Americanii nu se ocupa decat de propriile interese si se folosesc de altii pentru a le atinge” (Reuters, ibidem). Dar e asta o noutate? Cu astfel de reactii intarziate se intelege si de ce elitele anticomuniste si puterile occidentale l-au ales ca figura a disidentei poloneze. In ciuda sejurului petrecut la presedintia Poloniei, sarmanul nu invatase ca tarile slabe nu sunt decat pioni in serviciul marilor puteri care, de cand exista conceptul de putere, nu stiu decat sa-si apere interesele.

„Marile puteri n-au prieteni, au numai interese” – aceste cuvinte grele ale lui Winston Churchill ar trebui sa fie motto-ul oricarui om politic. D-le Walesa, inca un efort si veti putea pricepe putin din politica internationala!…

In Cehia, pozitia fata de americani e ceva mai nuantata, dat fiind accentuatul curent de respingere a sistemului anti-racheta de catre populatie, mai ales in randul tinerilor.

Cat despre Emil Constantinescu, iluzii peste iluzii: „Ceea ce risca sa dispara acum este etosul Uniunii Europene, etosul NATO, mobilizarea ideologica si emotionala care a stat la baza mobilizarii popoarelor pentru extinderea UE si a NATO”. Adica, vrea sa spuna domnia-sa, UE si NATO au un ethos? Asta da stire! Si unde se manifesta aceste preocupari etice? In Irak? In Afganistan? Din cate stiu eu, ethos denota, in greaca, faptul de a ramane intr-un loc care este al tau din vremuri imemoriale si, numai in aceste conditii, inseamna si a-l poseda, a-ti crea acolo un habitus (1). Or, in Irak si in Afganistan, UE si NATO dovedesc exact contrariul unui ethos. In aceste tari unde mor tinerii mercenari ai Europei (intitulati, oficial, armate nationale), nu se intampla decat uzurparea posesiunii prin ocupatie, chintesenta a alienarii. In realitate, administratia Bush n-a trebuit decat sa-i duca de nas pe lacheii polonezi, cehi, unguri sau romani cu promisiunea nustiucarei asigurari de protectie in fata monstrului rus (descendent mai putin feroce al fostei puteri sovietice), cu cateva avantaje economice si alte momeli ieftine. In urma acestei frumoase promisiuni, a venit insa marea criza economica si financiara; banul, nervul razboiului, si-a facut simtita lipsa, si astfel, mana rusilor a inceput sa fie redevina necesara ba in calmarea pretentiilor Iranului, ba in temperarea impetuozitatilor chineze.

Noua administratie americana, foarte pragmatica, a inteles ca fostele state din blocul socialist conteaza infim in redistribuirea raporturilor de putere economica si politica mondiale. Asadar, cum era de asteptat, prioritatile americane s-au orientat spre urgentele reale. Adica spre teritoriul Orientului Mijlociu, unde se afla, inca, si pentru o lunga perioada de aici incolo, principala sursa de energie fosila a lumii. Puterile occidentale europene stiu si ele acest lucru, insa nu sunt in stare sa schimbe cursul lucrurilor, fiindca ideologizarea cvasi-transcendentala a politicii planetare dusa de neoconservatori si de aliatii lor israelieni pune valuri pe ochii politicienilor europeni, chiar cand acestia se cred artizanii optiunilor lor. E aici, prost inteleasa, conceptia vointei de putere, care-mi aduce aminte de o alta viziune milenarista care va sfarsi in cativa ani sub bocancul crudei realitati.

Asa cum ne-am obisnuit insa, refulatul se intoarce intotdeauna cu violenta (vezi incapacitatea trupelor americane de a domestici Irakul, si inca si mai putin Afganistanul, incapacitatea Statelor Unite de a-si impune vointa economica in America latina si, last but not least, faptul ca statul chinez garanteaza supravietuirea economiei americane continuand sa cumpere masiv obligatiunile guvernamentale – fara prea mare valoare – emise de Trezoreria americana). Inca si mai mult: faptul dovedit ca SUA tine in mana fostele state socialiste europene (care, sa ne aducem aminte, nu au alta varianta de alianta militara decat SUA, fiindca Uniunea Europeana e un pitic politic fara strategii externe proprii) a determinat diplomatia americana sa constate ca o alianta militara prea stransa cu niste state ex-comuniste revansarde devenise mai putin avantajoasa decat un acord, fie si temporar, cu rusii (a se vedea haosul lasat sa domine in Georgia, tara unde dicteaza unul dintre lacheii SUA).

Nimic extraordinar insa. Actiuni de genul acestora sunt teribil de banale in istoria relatiilor internationale. Indata ce o mare putere, oricare ar fi ea, nu mai are nevoie de un aliat slab, acesta este abandonat: polonezii si cehoslovacii au fost abandonati de englezi si de francezi in 1938, la München, fidelii Harkis au fost lasati de izbeliste de Republica Franceza in 1962, in Algeria, idem Republica Sud-Vietnameza in 1972, de Statele Unite. Polonezii inca din 1809 fusesera abandonati de Napoleon, dar si acesta, in 1812, va fi lasat din mana de americani… La fel, confederatii de catre englezi, in 1862… Etc. etc.

E clar ca decizia administratiei Obama a satisfacut autoritatile ruse; cat despre tarile batranei Europe (occidentale), nici entuziasmul lor n-a fost mai mic, toate au salutat decizia americana ce indeparta pericolul rachetelor pe care rusii amenintau sa le instaleze la Kaliningrad…

Inca o dovada a faptului ca esafodajul UE ramane, dupa atatia ani de la fondare, o constructie totalmente artificiala si disfunctionala. Realitatea se incapataneaza sa aiba dreptate, mai ales atunci cand e confirmata de istorie. Nu se „fabrica” entitati politice noi asa cum initiezi o intreprindere sau o afacere; politica, sa nu le fie cu suparare birocratilor postmoderni, nu e totdeauna una si aceeasi cu administrarea de bunuri, cu votul legilor si al regulamentelor. Totul arata ca nu se rezolva situatiile culturalo-istorice, economice si diplomatice, totalmente eterogene, printr-un simplu tur legislativ sau electoral, fiindca, in realitate, conteaza doar vointa micilor elite mondialiste, fericitele beneficiare ale privilegiilor oferite de Global village.

Ar trebui ca intelectualii lucizi si onesti sa arate oamenilor ca realizarea unei noi si autentice elite politice de acest tip si de un asemenea nivel nu survine decat in urma unor evenimente tragice, mai precis a unui razboi mondial. Cum altfel s-a construit Europa natiunilor? Nu pe cadavrele imperiilor si a miilor de indivizi? Or, in ciuda previziunilor „specialistilor”, regimul comunist – „imperiul raului” dupa stupida formula a presedintelui Reagan (fiindca nimeni n-a gasit inca, pe pamant, imperiul binelui) – a implodat fara varsare de sange (razboaiele din fosta Iugoslavie, oricat de crude, au fost la origine niste conflicte civile de intensitate redusa, supralicitate apoi nevoia NATO de a-si folosi muschii si de a crea acolo o dezordine controlata). Divide et impera, vechea maxima a lui Machiavelli este si acum izbitor de valabila.

Aderarea fostelor „democratii populare” europene la UE seamana cu un camuflaj brodat cu bune intentii si umanism politic corect, care, de fapt, mascheaza minarea economica a acestor state de rangul doi sau trei, de la frontierele de est ale marilor puteri europene (cf. Andre Gunder Frank, „The Soviet Union and Me“, in The European’s Burden. Global Imperialism in EU Expansion, coordonat de Salvatore Engel-Di Mauro, Peter Lang, New York, 2006).

In realitate, filosofia UE se rezuma la un fel de Zollverein pentru schimbul de marfuri, de mana de lucru, de investitii, de fluxuri financiare si last but not least, pentru fluidizarea turismului (acesta reprezentand a treia sursa de venituri in lume, dupa comertul cu arme si petrol). Trebuie adaugata si mobilitatea intelectualilor si a universitarilor, insa rezultatele arata ca, din nefericire, spre deosebire de periplurile studentilor si a profesorilor din Evul Mediu (fiindca, nu-i asa, „calatoriile formeaza un tanar”), „periplurile” de astazi nu stimuleaza prea mult traficul cu idei inalte. Acordurile universitare ale UE (conventia de la Bologna) au produs mai degraba un soi nou de universitar birocratic, similar unui reprezentant comercial, si studenti care nu se deosebesc prea mult de turisti…

In orice caz, forta economica si tehnica europeana (a doua din lume) n-ar fi putut sa ia amploare dupa 1945 fara concesiile fata de politica Statelor Unite. Dezastrele celui de-Al Doilea Razboi Mondial au fost de mult reparate in Europa Occidentala, de-a lungul a patruzeci de ani de progres fara precedent si in contextul Razboiului Rece – care a constituit un echilibru intre puterile nucleare. A venit/ a trecut si vremea „terapiilor de soc”, atat de nocive pentru avutiile fostelor tari comuniste din Europa. Dupa invadarea Afganistanului si a Irakului, am intrat insa intr-o noua faza a politicii internationale, o faza pe care unii politicieni si politologi „specialisti” din Europa de Est nu vor inca s-o accepte. Este oare capabil vreunul sa recunoasca acum, fara sa incruntare (si nu ma gandesc aici la „valeti” sau la sufletele predispuse dresajului), ca interesele Europei, pe termen mediu si lung, se confunda cu cele ale Statelor Unite?!

In acest context de mari nesigurante si redispunere a fortelor pe harta lumii, exista fara indoiala diplomati si responsabili politici care considera ca interesele Chinei si ale Europei (sau ale Americii Latine) (2) ar fi poate mai apropiate, asa cum indica recentele si mult audiatele dezbateri din „Imperiul de Mijloc”, dezbateri privind posibilitatea gasirii unei alte monede de schimb internationale, care sa nu fie nici dolarul, nici euro, nici yuan-ul. Pentru a salva batrana noastra civilizatie europeana, poate ar fi mai bine sa ne apropiem de o civilizatie cu o istorie si mai veche decat a noastra, dar care, in relatie cu modernitatea (a carei traiectorie suicidara pentru speta umana eu am criticat-o adesea), respectiv cu tehnologia, a stiut sa stimuleze (evident, constransa de focul si spada puterilor coloniale) si o revolutie metafizica totala. O revolutie metafizica de care, trebuie subliniat, marxismul in varianta sa maoista nu este, cu siguranta, strain.

Sub ciomagul Partidului Comunist, un instrument in acelasi timp rigid si suplu, China a reusit sa construiasca ceea ce niciuna dintre tarile foste sovietice n-a fost capabila sa duca la capat, dupa caderea URSS-ului, fie din lipsa de fonduri, fie din imposibilitatea de a se pune de acord in vederea unui scop comun, fie prin pierderea energiei in dispute futile si grotesti privind destinul lumii, prin emigrarea in Occident a insilor de valoare si, mai ales, in lipsa unei vointe politice ferme si a unei capacitati semnificative de anduranta psihica.

Traducere de Teodora Dumitru

NOTE:

(1) Cf. valorosul comentariu pe aceasta tema dezvoltat de Jean-Luc Nancy in La Création du monde ou mondialisation, Galilée, Paris, 2002, p. 36.

(2) Germania si Franta si-au identificat deja interese convergente cu China, insa fiecare pe cont propriu si nu in numele Uniunii Europene!