„Anul 1989 a fost unul dintre cei mai buni ani din istoria Europei”, scrie Timothy Garton Ash in numarul curent al The New York Review of Books. „A fost, de asemenea, un an in care intreaga lume a privit spre Europa, in special spre Europa Centrala, si, in momentul crucial, spre Berlin. Istoria lumii – folosind termenul intr-un sens quasi-Hegelian – s-a facut in inima vechiului continent, la o aruncatura de bat de vechea universitate a lui Hegel, care acum se numeste Universitatea Humboldt”, detaliaza Ash.

Timothy Garton Ash, care e profesor de studii europene la Universitatea Oxford, polemizeaza cu unele opinii care sugereaza ca evenimentele anului 1989 au reprezentat nici mai mult, nici mai putin decat „implozia establishmentului comunist” si ca tarile central si est-europene, exceptand Polonia, nu au jucat, in aceasta prabusire de la centru ce a luat forma unor false revolutii, decat un rol marginal. Este un punct de vedere binevenit cel al lui Ash, in conditiile in care teoria ca Revolutia din decembrie a fost doar o lovitura de stat, inscenata de marile puteri si de serviciile secrete rusesti si/sau americane, castiga tot mai mult teren si in Romania.

Dimpotriva, arata Ash, „esenta anului 1989 consta in interactiunile multiple nu doar din interiorul unui singure societati si a unui partid-stat, ci dintre multe societati si state, intr-o serie de jocuri de sah interconectate, in trei dimensiuni. (…) Revolutia europeana din 1989 a fost, de la bun inceput, un eveniment international – si prin international ma refer nu doar la relatiile diplomatice dintre state, dar si la interactiunile statelor si ale societatilor peste granite. Liniile cauzalitatilor includ, astfel, influentele statelor individuale asupra propriilor societati, a societatilor asupra propriilor state, a statelor asupra altor state, a societatilor asupra altor societati, a statelor asupra altor societati (de exemplu, impactul direct al lui Gorbaciov asupra central si est-europenilor) si a societatilor asupra altor state (de exemplu, efectul colateral al Uniunii Sovietice asupra protestelor din Europa Centrala si de Est). Aceste notiuni-valiza, de stat si societate, trebuie sa fie ele insele scindate in grupuri, factiuni si indivizi, incluzand actori unici, precum Papa Ioan Paul al II-lea”.

Mai mult, crede Timothy Garton Ash, cele doua superputeri ale momentului, Statele Unite si Rusia, au avut, in evenimentele anului 1989, un rol secundar. Atitudinea Americii a fost, de la un capat la celalat, una rezervata, asteptand rezultatul unor miscari reformatoare din tarile central eurpoene in ale caror sanse nu credea. Uniunea Sovietica a tratat, la randul ei, revoltele de la marginea Imperiului drept o chestiune marginala. „Gorbaciov a crezut, in mod gresit, ca astfel de schimbari se vor opri la frontiera Uniunii Sovietice, pe care o vedea ca pe o tara, nu ca pe un imperiu interior”, scrie eseistul. „Pe de alta parte (…), schimbarile revolutionare din Europa Centrala si de Est au contribuit, in mod direct, la dizolvarea a insasi Uniunea Sovietica. Robert Conquest, istoricul Marii Terori Sovietice si a foametei din Ucraina, l-a intrebat, multi ani mai tarziu, pe Gorbaciov daca, stiind unde s-ar fi ajuns, ar face din nou aceleasi lucruri. Acesta i-a raspuns: «probabil ca nu»”.

Cele doua superputeri au facut, pana la urma, istorie, arata Ash, nu prin lucrurile pe care le-au facut, ci mai degraba prin ceea ce nu au facut. „E poate caracteristic ca superputerile sa creada ca fac istoria”, scrie eseistul. „Marile evenimente trebuie sa fie, cu siguranta, construite de marile puteri. Totusi, in cele noua luni care au dat nastere unei lumi noi, intre februarie si noiembrie 1989, Statele Unite si Uniunea Sovietica au fost, in mare parte, niste moase pasive. Au participat la istorie prin ceea ce nu au facut. Si ambii giganti au ramas in expectativa in parte pentru ca au subestimat semnificatia lucrurilor ce erau realizate de oameni mici, in tari mici”.

Iar revolutiile din 1989 au permis, in cele din urma, si implinirea unui vis al comunistilor, insa intr-un fel cu totul neasteptat. „Sfarsitul comunismului in Europa a adus cea mai paradoxala implinire a unuia dintre visele comuniste. Polonia a vazut, intre 1980 si 1981, o revolutie a muncitorilor – insa aceasta era impotriva asa-numitului stat muncitoresc. Comunistii visau la o revolutie internationala a proletariatului care sa se raspandeasca de la o tara la alta; intre 1989 si 1991, revolutia s-a raspandit, in cele din urma, de la o tara la alta, cu efectul dezmembrarii comunismului. Astfel, povestea e, in egala masura, una atat a consecintelor neintentionate, cat si a actiunilor premeditate – ca sa nu mai vorbim despre necesitatea istorica”.