Un sondaj recent realizat pentru Le Figaro littéraire si comentat de Mohammed Aïssaoui dezvaluie o realitate ingrijoratoare: unul din trei francezi are nevoie de terapie; unul din trei francezi simte nevoia de a lasa o „mostenire” generatiei urmatoare; unul din trei francezi a trait niste experiente care nu pot ramane neimpartasite. Pe scurt: unul din trei francezi viseaza sa scrie. Dar nu numai atat. Lucrurile nu se rezuma la vise. Conform sondajului (realizat pe un esantion de 988 de persoane trecute de 18 ani), ar rezulta ca peste un milion de francezi au produs deja teancuri de manuscrise si ca nu mai putin de 400 000 dintre acestia au luat cu asalt editurile. Marc Sebbah, fondatorul „Prix du jeune écrivain de langue française”, si organizatorul unui concurs anual de proza scurta, expodeaza: „[din 1984] am primit, in total, 17 000 de manuscrise!”.
Fapt cu atat mai ingrijorator cu cat, descopera interpretii sondajului, aceasta irepresibila pofta de a scrie nu poate fi rationalizata: microbul loveste la intamplare, indiferent de gen, categorie sociala sau profesionala si indiferent de varsta. Puber sau senex, inginer sau patiser, demoiselle sau monsieur, francezul da fuga la pix si nu-i mai da drumul pana nu scapa de ce are de spus. „Nu exista nici un element discriminant!” se uimeste (sperie?) semnatarul articolului, tot francezul e pasibil, la un moment dat, de a produce manuscrise. Febra scrisului are – se constata – si o dominanta cu atat mai alarmanta: grafopatii frantuji nu se prea inchesuie pe opere de fictiune, in schimb sunt doctori in autobiografii („noua din zece manuscrise sunt autobiografice”). Nu, nu numai cei trecuti de cincizeci de ani au pofta sa-si insemneze experientele, ci si imediat trecutii de 18 ani (ma rog, asta a fost limita inferioara de varsta admisa de sondaj).

Si daca tot are experiente de impartasit, francezul trebuie s-o faca comme il faut: iata de ce nici atelierele „de scriitura” nu raman fara clienti. Si aici lumea se repede „avec gourmandise”! constata, nu fara o oarecare tensiune, Alain Absire presedintele „Société des gens de lettres”. Ca toata afacerea are datele unei patologii rezulta si din lipsa considerentului comercial: francezul nu scrie pentru bani, francezul scrie pentru a-si aplica o terapie, pentru ca e angoasat, pentru a se comunica, pentru familie (!), pentru a se inregistra la indexul posteritatii. Moda cetatenilor s-a dus, Franta e locuita acum de ego-uri, alter-ego-uri si psihé-uri martelate.

Lucrurile ar fi cum nu se poate mai fericite daca nevoia de scris ar fi intampinata de o nevoie echivalenta de citit, or, descoperim cu stupoare, un alt sondaj arata ca peste 53% dintre francezi citesc cel mult cinci carti pe an si numai 15 % citesc mai mult de 15 carti pe an. Nu ne ramane decat sa conchidem ca larga abundenta a manuscriselor franceze, devenite moneda slaba pe plan intern, n-are alta sansa decat sa puna bazele celei mai prolifice industrii de export a Frantei. Cu conditia ca, odata cu produsul finit, sa nu exporte si microbul grafopathiei cronice sau acute.