„Toti vinovati, deci toti achitati!” ar fi un motto potrivit pentru comentariul rezervat de cotidianul „Le Figaro”, prin articolul lui Paul-François Paoli din 15 octombrie a.c., volumului „Une histoire politique de la littérature” (Flammarion, 2009), semnat de Stéphane Giocanti.

Asadar, o istorie a relatiei literatilor francezi – de la Hugo la Sartre s.a. – cu politica; un expozeu menit sa evoce si sa analizeze „ambitia omului de litere francez de a influenta sau de a rasturna puterea politica in exercitiu si de a contribui la mersul istoriei”. „Acest eseu, scrie Paoli, poate fi citit ca o genealogie literara, alcatuita din familii de tipuri, de la «mistici» (Bloy, Péguy, Bernanos), la pamfletari (Céline, Rebatet) si poeti deveniti ideologi (Hugo, Maurras, Aragon…), fara sa fie uitati «oamenii de curte» Malraux, Mauriac, Claudel…”

Impresia dupa lectura ar fi, deducem, aceea a unui melanj de erori mai mult sau mai putin grosolane si vizionarism schiop – care, aglomerandu-se una langa alta, sfarsesc prin a se estompa si a-si confectiona cautiuni: „greselile unuia ajung sa anuleze slabiciunile altuia”, scrie Paoli. Si, atentie, vorbim de scriitori aflati, in epoca, in antagonism ideologic acerb, semiti si antisemiti, colaborationisti si stalinisti. Calitatea majora a istoriei lui Giocanti este, considera Paoli, „restabilirea echitatii” – traduc literal tocmai fiindca presupun ca nu la o „restabilire a dreptatii”, in sens moral, s-a referit comentatorul, acesta fiind desigur un tel dificil, ci la o „egalitate” de doza, de gramaj, la o anulare matematica a erorilor prin cumularea efectelor de sens contrar: eroarea nazista a unui Céline ar anula eroarea maoista a unor Kristeva sau Barthes… Numai ca, daca vinile scriitorilor atrasi de „viziunile” dreptei extreme par sa fi fost aratate si judecate raspicat, asupra „micilor greseli” ale fascinatilor de Stalin sau de Mao s-a insistat, considera Giocanti preluat de Paoli, cu mai putina rigoare: „se minimalizeaza inca importanta unor poeme dedicate de Éluard lui Stalin («Stalin zdrobeste azi nefericirea, rodul creierului sau iubitor e increderea») sau a tampeniilor unui Aragon laudand meritele gulagului care premisese realizarea canalului spre Marea Alba «gratie puterii de convingere a unui mic grup de cekisti» (sic). Il invinovatim desigur pe Chardonne pentru calatoria sa in Germania, in 1942, dar inca ni se pare sic voiajul din 1974 al lui Barthes, Sollers si Kristeva in China plina de lagare, unde, zicea Kristeva, Mao «emancipase femeia si rezolvase eterna problema a sexelor»!”

Pentru a impiedica totusi o concluzie eminamente defavorabila asupra literatilor francezi mariati cu politica, autorul „Istoriei…” tenteaza o reconciliere sau, in termenii propusi de „Le Figaro”, o „restabilire a echitatii”. In pofida relelor divergente ideologice si a hectarelor de „prostii” mazgalite pe hartie in numele politicii, „in regatul limbii literare, Chateaubriand, Hugo, Maurras, Camus, Barrès, Claudel si Aragon se imbratiseaza, scaldati in lumina pura” a literaturii. Poza e civilizata, simpatica, croita principiul ars longa vita brevis, dar ecumenismul acestui „joc secund mai pur” à la française nu cred ca-i  va multumi pe nedispusii la politeturi.