„Numara pan’la zece inainte de-a raspunde la catastrofa”

ANDREI CODRESCU in dialog cu ROBERT LAZU

Robert Lazu: Draga Andrei, in data de 4 iulie 2005 (Independence Day fara Will Smith) am pus punct dialogului nostru publicat in romaneste sub titlul Miracol si catastrofa. Ce s-a mai intamplat de atunci? Care sunt povestile adaugate pe rabojul tau?

Andrei Codrescu: Robert, ma nenorocesti! Cronologic am imbatranit si labirintic m-am incurcat intr-o sumedenie de lucruri noi, dar, pe scurt, nu-mi aduc aminte de nimic dinainte de uraganul Katrina in 2005. E alta lume. Politica… Secolul XXI… Produse scrise si oameni pierduti, regasiti. Literar vorbind, listele egoiste sunt la www.codrescu.com, iar cele altruiste la www.corpse.org. Ultima mea carte, The Posthuman Dada Guide: Tzara and Lenin Play Chess, a aparut la Princeton University Press si se adapa din ea toata gradina zoologica, in mod pasnic, sper.

R. L.: In mijlocul productiei tale literare se disting unele „diamante” rare… Asa mi s-a parut a fi Jealous Witness (Minneapolis, Coffe House Press, 2008), volum de poezii a carui efect este amplificat datorita unui CD muzical care te lasa fara grai. Canta acolo, sub titulatura New Orleans Klezmer AllStars, cei mai fascinanti muzicieni din Louisiana. Cum s-a nascut acest proiect? De unde si cand ti-a venit ideea punerii pe muzica a versurilor tale?

A. C.: Caritas. Tu stii cuvantul, nu inseamna „mila”, dar e inrudit. Muzicienii din grup au fost imprastiati de Katrina in toata America – unul din ei, Jonathan, mi-a scris din San Francisco sa vada daca nu am ceva poezii despre catastrofa care le-ar oferi prilejul sa scrie muzica si sa se reuneasca intr-un studio din New Orleans. Nu aveam, pentru ca nu cred ca acest fel de evenimente trebuie mulse imediat, eu cel putin am nevoie de timp sa ma gandesc la ceea ce s-a intamplat. De data asta mi-am incalcat regula si-am scris fara sa pun geana pe geana, in 24 de ore, poeziile care au devenit cantecele lor. Poeziile mustesc de emotie, sunt cam bolovanoase, vin din zvonuri, televiziune, isterii, mii de mesaje din Internet… acasa la mine erau intre 12-25 de refugiati, scriitori toti, cu telefoane mobile, cu computere, cu radiouri deschise, televizoare pana-n pod, o brambureala mediatica dar si personala, emotionanta, o casa-birou-de-presa, poezie, si, din fericire, un bucatar bun. Grupul a revenit din San Francisco, New York, Baltimore, de peste tot (sunt sase, bine cunoscuti pentru ca au fost printre primii care au contribuit la „klezmer revival”, muzica ghetourilor evreiesti din Europa estica, influentata de muzica romaneasca-tiganeasca) si s-au incuiat in studioul lui Mark Bingham (unde inregistreaza si Bob Dylan din cand in cand). N-au dormit nici ei pana au iesit cu CD-ul din carte, „Maelstrom”. Anul viitor o sa fie vandut separat in pravalii si pe Internet. Sper ca o sa castige un Grammy.

„Am vrut totdeauna sa fiu Bob Dylan, dar n-am nici voce nici ureche”

R. L.: Deci ideea „originara” a volumului-CD nu ti-a apartinut? Ea provine de la Jonathan? Freilich?

A. C.: Da, de la Jonathan Freilich care m-a fortat sa-mi calc in picioare principiul: „numara pan’la zece inainte de-a raspunde la catastrofa” (juma’ din subiectul nostru, non?), cu rezultate fericite. Urmeaza de aici ca e bine sa-ti violezi principiile din bune intentii, intentiile „bune” fiind sa-ti faci semenii mai fericiti sau sa salvezi o pisica ori un berbec (v. cantecul cu „goat”). Cu toate astea am suspiciuni grave despre poezia ocazionata de evenimente mai mari decat corpul meu sau prietenii buni: din cauza acestor suspiciuni scriu la minut numai „cadavre lenese” (colaborari à la cadavre exquis), epitalamiums (cantece de nunta), elegii la inmormantarea apropiatilor, epitafuri (an fiecare zi, pentru prospetime, eventual), improvizatii la chefuri (fara hartie sau inregistrare) si, din cand in cand, o epopee necoapta pentru muzicieni. Dar nu, repet, nu, niciodata nu scriu ode puterii sau maguliri carieriste in versuri.

R. L.: As vrea sa mai clarificam un detaliu. Cum ai „interactionat” cu cei de la New Orleans Klezmer AllStars? Pur si simplu le-ai trimis versurile si ei le-au transpus muzical? Sau ati avut – totusi – intalniri pentru a discuta ce si cum vor face? Ai ascultat „live” piesele pe durata inregistrarilor?

A. C.: Ei au venit, am ajuns in studio la Bingham la ora 18, eu am inregistrat poeziile si am vorbit cu ei pana la 4 dimineata cand s-a terminat berea si sticla de Jim Beam – am inregistrat si conversatia care la un moment dat a devenit ezoterica! Mi-amintesc ca Jonathan a tinut un discurs despre Schöenberg (el scrie o carte despre el) iar Glenn a analizat curtea interioara a casei lui scufundate in care fusese un altar voodoo – cand s-au retras apele altarul a reaparut! Eu m-am dus acasa si am luat aspirina, ei au stat in studio nu stiu cate zile (e scump, se inchiriaza pe ora) si in acest timp au venit toti acei faimosi cantareti care se mai gaseau prin oras (interesant cat de multi au ramas ori s-au intors rapid – ca si cum fara aerul gras si namolos al orasului-pirat nu pot canta!) si au facut ei ce-au facut „live”.

Productia a tinut trei luni, cu Glenn, Jonathan si toti ceilalti schimband bucatele de inregistrari si idei prin Internet. Am reinregistrat si eu cateva poezii acasa, intr-un dulap plin de rufe. Laura le-a inregistrat cu Pro Tools pe Mac, laptopul meu, eu am citit cu o lampa de miner pe frunte – ca numai cu atat „dead air” puteam reproduce, aproximativ, sunetul din studioul lui Bingham. Daca ai urechi de iepure poti prinde cateva disonante – eu nu le aud. Am incercat de multe ori sa lucrez cu muzicieni pe scena, dar nu merge. Fie ma omoara tobosarul, fie ma ineaca ghitaristul. Acest mod de a lucra – posibil acum datorita transmisiei digitalizate – e perfect pentru mine.

„Cartea in forma ei de copac desfrunzit si mazgalit cu cerneala s-a terminat – e obiect pentru colectionari”

R. L.: Totusi am uitat ceva. Sa numim complet albumul care insoteste Jealous Witness: „Maelstrom: Songs of Storm and Exile”. Cand l-am ascultat prim data am fost instantaneu cuprins de entuziasm. De atunci il ascult si nu ma satur. Ce ai simtit cand l-ai ascultat prima data de la cap la coada? Ti-ai recunoscut poezia scufundata in undele maelstrom-ului sonor din New Orleans?

A. C.: Am fost uluit de ce-au reusit ei sa faca din versurile mele instantanee. Ce e si mai remarcabil e ca toate cuvintele-s acolo, ca si cum as fi scris cantece, nu poezii! E mare diferenta, dupa cum stiu muzicienii, intre un text scris si cantec cantat. Eu le-am scris cu ideea de a fi cantate, dar a fost numai o idee. Adevarul e ca poezia nu-i de loc scufundata, se aude limpede iar muzica o insoteste, o imbogateste, o transforma. Am vrut totdeauna sa fiu Bob Dylan, poetul generatiei mele, dar n-am nici voce nici ureche – acum a sosit digitalizarea si Dylan e aproape gata sa izbucneasca din dulap.

R. L.: Tinand seama de combinatia alchimica in care poezia si muzica se impletesc armonios cred ca sunt posibile noi modalitati de promovare. Ce ati realizat pana acum in acest sens? Aveti in plan – de exemplu – recitaluri poetice live pe muzica „Maelstrom”? Sau videoclipuri care sa concureze cu „The Saints are coming” al celor de la U2 si Green Day?

A. C.: Te numesc Sef Promotional al Imparatiei Muzicalo-Poetice, Sectia New Orleans-Timisoara, Robert. Nu am timp, dar ai dreptate: toate mediile se impreuneaza si se ajuta reciproc. Exista numeroase posibilitati de a crea forme noi pentru mediile Internetice – ideea suna deja comun, dar realizarea apartine viitorului (apropiat). In acest moment, in State, editurile mari se prabusesc, e panica in corporatiile media, etc., exact cum am discutat noi acum trei ani. Cartea in forma ei de copac desfrunzit si mazgalit cu cerneala s-a terminat – e obiect pentru colectionari – , dar cititul infloreste pe ecrane si curand o sa infloreasca peste tot, in praf si pe frunti. Cum se poate profita din acest cutremur al civilizatiei bibliofile e business-ul tinerilor sub 24 de ani.

R. L.: Care este reactia mediilor muzicale si poetice americane fata de intalnirea ta cu artistii de la New Orleans Klezmer AllStars si cu Jim Beam cel voios?

A. C.: Confesiune: nu mai citesc nimic in care-mi apare numele. Foarte posibil, n-o sa (re)citesc nici acest interviu dupa ce apare. Am ajuns la concluzia ca citirea numelui propriu ca si contemplarea de sine sunt vanitati care-mi consuma timpul. Nu am oglinzi in casa si mi-am daruit biblioteca universitatii LSU din Baton Rouge (o gasesti la Hill Memorial Library). Vreau sa-i citesc pe altii si sa scriu. Cam astea-s toate ambitiile mele actuale, cu exceptia uraganelor care-mi mobilizeaza spiritul comunitar.

R. L.: Deci nu citesti nimic din ceea ce scriu altii despre tine. O.k.! Sa inteleg, totodata, ca nu mai recitesti nimic din ceea ce ai scris tu insuti?

A. C.: Te-ai prins! Ma citesc numai in traducere, cu mai multa placere daca limba mi-e necunoscuta – m-am silabisit in portugheza cu gandul ca un portughez ar intelege cu totul altceva. Scriu un comentariu despre Sheherezada si 1001 de Nopti si ma bantuieste ideea de-a invata araba ca sa citesc manuscrisul sirian din secolul XIV in original. Ultimul meu act de scobire-n oglinda a fost lectura frumoasei traduceri a Ioanei Avadani, Noi n-avem bun gust, noi suntem artisti, care a aparut la Polirom.

R. L.: Dar ce anume citesti scris de altii? Vechi lucruri noi – precum acele insolite investigatii ale baronului von Reizenstein, The Mysteries of New Orleans, de care pomenesti in Jealous Witness? Sau recitesti autori indragiti care te-au insotit de-a lungul peregrinarilor tale intre continente si lumi, intre „inauntru” si „afara”?

A. C.: In acest moment citesc numai pentru Sheherezada: biografii ale lui Sir Richard Burton, traducatorul cel mai extravagant in engleza, carti despre culturile Shia si Sufi, carti despre arabi in secolul XIX, un studiu despre virginitate cu subtitlul „the untouched subject” („subiectul intangibil”). Citesc si carti pe care le descarc in iPhone, celularul meu care face de toate, mai putin dragoste. Studentii ma ataca in manuscris cu mii de poezii declansate de subconstientul lor panicat in fata fenomenului disparitiei cartilor. La o lectura publica in New York, poetul si regizorul Jonas Mekas a deschis o cutie care continea barba lui Allen Ginsberg si a propus sa-l clonam. Las si eu unghii si sprancene prin lacasuri publice cu speranta sa fie clonati cititori.

„Ghidul Dada e ultima carte, asa se afirma, cu insistenta, pe fiecare pagina”

R. L.: Disparitia cartilor? Cum asa? Uite, tocmai ne anunti pe prima pagina a site-ului tau un mare eveniment: aparitia acestui incitant The Posthuman Dada Guide: Tzara and Lenin Play Chess la Princeton University Press. Cum de vorbesti atat de sigur despre disparitia cartilor cand tu insuti scrii si publici, uneori, mai multe volume pe an?

A. C.: Ghidul Dada e ultima carte, asa se afirma, cu insistenta, pe fiecare pagina. Sigur ca o sa duca o existenta spectrala cartile, in forma de cult subteran, dar ca mediu de mase o sa dispara. Cartile-obiect de arta o sa ramana, plus carnetelele copiate in doua exemplare ale poetilor. Cum am zis, asta nu-i lucru rau pentru scriitori, cititori si ganditori – dimpotriva. Text o sa fie peste tot si o sa inotam in surse daca o sa mai retinem capacitatea de alegere, de atentie si de sinteza, calitati si ele in pericol din cauza lui ADHD (Attention Deficit Hyperactive Disorder) de care suntem toti bolnavi. Epoca aceasta a cartilor se termina cu o explozie, apar carti precum finalul unui foc de artificii. Alte epoci expira cu-n suspin, asta face galagie – mie-mi place carnavalul.

R. L.: Nu am inteles din anunturi, dar nici din ceea ce am citit pe Internet, daca The Posthuman Dada Guide: Tzara and Lenin Play Chess a aparut sau urmeaza sa apara in aprilie. De altfel in primul raspuns afirmi ca volumul a aparut deja. Care-i situatia exacta?

A. C.: Au aparut primele copii insa data oficiala pentru librarii si presa e aprilie.

R. L.: In raspunsul final din Miracol si catastrofa spuneai urmatoarele: „Cartea viitoare freamata in carnet. Am notat o gramada de lucruri despre poezia lui Tristan Tzara pe care o citesc atent de vreun an. (…) Eventual acest experiment Tzara o sa devina o carte care n-o sa fie biografie, critica literara sau roman, dar un fel de tesatura, un colaj, o meditatie despre origini, limbi, destin si prima jumatate a secolului XX”. Te-ai tinut de cuvant. Cartea despre Tzara ne imbie cu mirosul ei de cerneala proaspata. Ce va urma?

A. C.: Meditatia despre Sheherezada si 1001 de nopti. Sheherezada a inventat ceea ce eu numesc The Third Fold. Primul (The First Fold) a fost parasirea nomadismului pentru interiorul palatului, al doilea a fost epoca dintre anii 1-400 d.Ch. cand au erupt religiile in Orientul mijlociu (The Second Fold), iar al treilea a fost The Narrative Fold. Ca sa-si apere tribul femeiesc si propria persoana fizica, Sheherezada a inventat un mecanism narativ capabil sa creeze fiinte umane – o a treia cale de reproducere, nici sexuala, nici prin stiinta (clonare, ICSY, etc.).