Un Nobel pentru fiecare

C. STANESCU

 

Indata dupa anuntarea unui premiu a carui faima ne poate arunca pentru doua-trei zile in gura lumii bune, cititorii romani ai cvasinecunoscutei Herta Müller vazura cum incep sa curga in torent nestavilit opiniile, comentariile si elogiile mai mult sau mai putin subite ale unor admiratori ai premiului si premiatei: „Prigonita de Securitate si vanduta, in 1987, la «Targul» pe care Ceausescu il avea cu statul vest-german in privinta sasilor si svabilor, Herta Müller este astazi una dintre cele mai mari scriitoare ale lumii” (Cezar Paul Badescu, “Adevarul”, 9 octombrie 2009); „Mai toate cartile sale merg pe urmele propriei biografii, focusul (sic!) cazand asupra consecintelor confruntarii sale cu regimul comunist [...] In anii urmatori a publicat constant, revizitand (sic!) efectele opresiunii politice asupra propriei vieti.” (Andra Matzal, “Adevarul”, 9 octombrie 2009). Ziarele se intrec in descifrarea semnificatiei istorice si nationale a evenimentului, neezitand in fata enormitatilor: „Ne-au dat un rege, le-am dat o regina”, titreaza ziarul mentionat mai inainte, adaugand ca „Germania ni l-a oferit pe Carol I, monarhul care a modernizat Romania. Noi i-am trimis o scriitoare de succes: Herta Müller, laureata de ieri a Premiului Nobel.” Simtiti cata mandrie romaneasca vibreaza in acest titlu? Gata cu complexul de inferioritate, superioritate: ne-ati dat, v-am dat – suntem chit!

 

Mai prudent, “Gandul” supune judecatii unor specialisti intrebarea oarecum hamletiana: “este Nobelul Hertei Müller si al Romaniei?” Cu o exceptie, literatii nostri raspund in doi peri sau cu afirmatii si elogii de protocol.

 

„Absolut fericit pentru premiul acordat azi Hertei Müller”, Mircea Cartarescu socoteste ca „acest premiu suprem apartine putin si literaturii romane”: cat de „putin”?!

Considerand premiul „surprinzator”, Eugen Negrici crede totusi ca Nobelul acesta este „onorant pentru literatura romana, care a avut-o pe Herta Müller in randurile ei ceva vreme”.

Filozoful Andrei Plesu o „admira” pe scriitoare pentru modul ei de a fi „deasupra convenientelor si modelor”, iar Mircea Mihaies simte si el, post-festum dar cu inima bunului banatean, ca „plutea in aer ca un roman sa castige prestigioasa distinctie.”

Nicolae Breban o socoteste pe Herta Müller „scriitor german”, iar Cristian Tudor Popescu crede ca premiul obtinut de Herta Müller este in cea mai mare masura acordat spatiului spiritual si cultural german: „Este bine ca a luat acest premiu si este bine ca putem scrie pe ecranele televizoarelor «Herta Müller, scriitoare nascuta in Romania», dar, totusi, nu pot sa nu ma gandesc ca nu au luat premiul Nobel Petru Dumitriu, Marin Preda, Marin Sorescu, Ileana Malancioiu, ca sa nu mai vorbesc de Tudor Arghezi. Doamna Herta Müller, o persoana absolut onorabila, este o scriitoare de expresie germana, si nu de expresie literara romaneasca”. Indiferent de acestea, un lucru e cert: tema „represiunii colective” si obsesia „fricii” care i-a impanzit si modelat existenta, sunt, ele, nascute pe sol romanesc, cum pare sa rezulte si din ultimul ei roman aparut acum doua luni despre care criticii germani spun ca ar fi avut un rol important in decizia Comitetului Nobel.

Intr-un scurt dar patrunzator comentariu, Doina Uricariu pune degetul pe ”rana” literara a recentei laureate: „Oriunde a scris si va scrie Herta Müller, radacinile acestea romanesti nu vor putea fi taiate pentru ca ele sunt laptele amaraciunii, nedreptatilor si minciunii, pe care scriitoarea l-a supt in Banatul si Romania pe care oricat le-ar condamna o urmaresc si-i dau toata vlaga si vana de scriitor si de om. Aceasta jupuire pe viu a omului de conditia lui umana este tema obsedanta a Hertei Müller.”

E, in fine, inevitabil ca o umbra de invidie sa se fi strecurat in destule alte pareri spuse sau nespuse dar provenite dintr-o breasla vesnic cartitoare si nemultumita chiar si de ea insasi: cateva opinii vorbesc despre „contributia” dictaturii si a lui Ceausescu la premiul Hertei Müller… Dincolo de micile invidii si rautati de rigoare, ramane pretuirea fara rezerve, chiar superlativa, exprimata cu iuteala fulgerului de personalitati ca ambasadorul Nicolae Manolescu („Mi se pare extraordinar si sunt fericit pentru Herta Müller si pentru literatura romana”), secretarul de stat H.-R. Patapievici (premiul „are o semnificatie speciala pentru Romania”), fostul consilier prezidential Andrei Plesu („ma bucur ca, prin ea, o parte sumbra din istoria Romaniei intra in circuitul istoriei europene”), universitarul si poetul multipremiat Mircea Cartarescu („E un eveniment fericit, care ar trebui sa ne faca foarte mandri de compatrioata noastra”). Nu poti admira ceea ce nu cunosti – spune undeva G. Calinescu. Intrebarea pe care mi-o pun, simpla, e aceasta: cat de cunoscuta (citita) este literatura Hertei Müller in tara unde scriitoarea s-a nascut si unde acum e atat de pretuita? Exista o concordanta intre admiratie si temeiul ei firesc, lectura cartilor? Cu alte cuvinte: ce grad de onestitate are aceasta pretuire?

 

Putem, desigur, sa ne exprimam mandria si fericirea de a fi romani si cu aceasta ocazie, ocazia premiului Nobel… O caut insa pe Herta Müller in istoriile literare romanesti. N-o gasesc in niciuna.

N-o aflu in “Istoria…” recenta a lui Nicolae Manolescu, prestigiosul critic care altminteri, cum vazuram, e „fericit” cu aceasta ocazie. N-am constatat aceasta fericire si pretuire in paginile monumentalei lui lucrari, unde scriitoarea nu exista. Mi-a greu sa cred ca fericirea criticului e o fericire de ocazie. O fi, probabil, doar consecinta aplicarii foarte discutabilului sau criteriu: criteriul limbii.

Cine o va cauta, ca mine, pe Herta Müller in dictionarele literaturii romane, are foarte putine sanse de a o gasi, necum descoperi. „Una dintre cele mai mari scriitoare ale lumii”, cum o crede un encomiastic pretuitor al ei din coltisorul nostru de lume, nu exista in DGLR, nici in altele de data relativ recenta „marea scriitoare” n-a incaput.

Nu e nici in “Istoria…” lui Alex Stefanescu. Explozia de entuziasm oportunist si fericire oportuna, admiratia nascuta peste noapte cu ocazia prestigiosului si discutabilului premiu dau de gandit. Nu chiar de bine. Iar daca, in fine, e sa vorbim de „presimtiri”, dar nu ca aceea post-festum al lui Mircea Mihaies, atunci trebuie spus ca singurele care au avut „presimtiri” au fost cateva edituri, in special Polirom, care, dupa ’90, i-au tradus si publicat in Romania toate cartile recentei laureate a premiului Nobel. Restul sunt, mai toate, vorbe de admiratie din varful buzelor.