Mostra Cinematografica 66

O plasa pentru Lei

MAGDA MIHAILESCU

Uneori sau, mai exact, pe alocuri, orice rau e inspre bine. In cautarea mea bajbaita a biroului de acreditari, m-am trezit impinsa in multimea de gura-casca ce asteptau sosirea echipei deschizatoare de drum: oamenii din Baaria, Tornatore si ai lui. Ei urmau sa inaugureze cea de a 66-a editie a Festivalului de la Venetia. Am prins un colt din chelia regizorului, dupa care, cu ceva mai mult noroc, l-am revazut, dupa mai bine de treizeci de ani, pe Ennio Morricone, o veche cunostinta, intampinat de multime cu „maestro, maestro”. Inutil sa spun ca totul avea drept fundal sonor motive din muzica acestuia, asa cum avea ea sa rasune peste putin timp in „la Grande Sala” a vechiului palat si cum aveam si eu sa o ascult a doua zi, la prima ora, insinuandu-se in actiune ca un sarpe despre care nu stii niciodata cand scoate capul. Cateva cuvinte despre etimologia ciudatului nume Baaria (o mica localitate de langa Palermo), candva Bagheria, derivat din Bab el Gherid, „poarta vantului”, in araba. Este locul in care s-a nascut si a crescut Giuseppe Tornatore, pe care nu l-a parasit pana la douazeci de ani, incalcand sfaturile printului Salina din Ghepardul, potrivit caruia Sicilia trebuie parasita inainte de a implini saptesprezece ani, pentru a nu lasa pacatele pamantului sa se tina de tine si sa prinda radacini. Cineastul marturisea ca exact asta a vrut, „sa fie coerent cu pacatele lui de „baariot”, sa regaseasca „toata candoarea unui anotimp inefabil al vietii”, cand lumea incepea cu strada sa si se termina putin mai departe. Mai tot ce se petrece in Baaria este scos in strada, dragostea, jocurile copiilor, fuga unuia mancand pamantul, mutatul dintr-o casa in alta, dragostea revoltele. Tinerii Mannina (Margareth Madé) si Peppino (Francesco Scianna) isi marturisesc iubirea avand strada drept fundal strada, mama saraca dar demna nu vrea sa se stie ca ai ei nu au ce manca, de aceea ies – unde altundeva decat in strada – si asezata pe un scaun, ca dupa un pranz bun, isi mangaie burta, sa o vada vecinii. Copiii proaspat evadati ca dintr-un soi de Cinema Paradiso fac schimburi cinefile, isi inventariaza comorile, un capat de pelicula din Salvatore Giuliano, altul din „Evanghelia dupa Matei” sau din „Notorius”. Tornatore isi reviziteaza discret opera, intr-una dintre cele mai frumose declaratii de dragoste la adresa cinematografului, oaza lirica lipita altora, intr-o vasta curgere epica ce inghite trei generatii si cinci decenii de istorie traita cu pasiune dar si candoare politica, de aventuri, esecuri, sperante, intoarcere la miturile mai rezistente decat lectiile istoriei.

Nu am inteles neaderanta multor critici si poate i-as fi crezut (chestie de gust, de preferinte, de acceptare a unui pariu cu timpul in numele caruia mai sari peste, sa zicem, „lungimi” etc.), daca aceiasi critici, aceleasi nume (le-am monitorizat!) nu ar fi cazut pe spate in fata micilor poante ale vesnic rasculatului Michael Moore, mai demagogic si mai neadunat decat oricand in Capitalism – A Love Story. Documentarul mult prea rasfatatului protestatar de lux nu are nici macar umorul sau rigoarea constructiei din trecutele sale filme, pare incropit din firimituri. Sa le fie de bine! Mai intristatoare mi s-a parut declaratia post-festival a lui Ang Lee, presedintele juriului, cum ca lui i-ar fi placut Baaria, dar nu si-a putut convinge coechipierii. Nu stiu cat adevar si cata complezenta de cineast onorat de Mostra cu doi Lei de Aur (la o distanta de doi ani) se afla aici. A nu se intelege ca am asteptat rasplata suprema pentru Tornatore, ci pur si simpu sa nu fie ignorat.

In sfarsit, alegerile juriului nu au dezamagit atunci cand in joc s-au aflat Leul de Aur si Cupa Volpi pentru interpretare masculina, despre detinatorul acesteia din urma, Colin Firth (pentru A Single Man), consumand cuvenitele cuvinte de admiratie in numarul trecut. Samuel Maoz a dus Leul in Israel si judecand dupa glasul gatuit cu care a evocat propria drama de fost soldat pe frontul primului razboi din „Lebanon” (1982), se pare ca rana inca nu s-a inchis. Filmul este un adevarat tur de forta regizorala: o ora si jumatate sufocante, nu din cauza claustrofobiei, ci a emotiei, traite in ritmul a ceea ce a mai ramas din viata a patru tineri soldati, prizonieri intr-un tanc pozitionat intr-un oras strain, bombardat de fortele israeliene. Baietii nu au nimic eroic, tremura de durere, de ruperea spaimoasa cu exteriorul. Tot timpul, „viata din afara” este captata atat cat incape in linia de mira a tancului iar ceea ce se vede este cumplit. In primul rand – caznele unor semeni nevinovati: rochia unei femei este smulsa de un suflu, lasand-o aproape goala. De mult, de la Miklos Jancso, pentru care nimic nu induce mai ravasitor ideea de umilinta decat trupul absurd sau abuziv dezgolit al unei femei nu am mai intalnit o scena asemanatoare. In intregul, lui, Lebanon mi-a amintit poezia lui Apollinaire despre cei patru colegi militari care, vorbind despre trecut, se pregateau pentru moarte: „Tous quatre de la classe seize/ Parlaient d’antan, non de l’avenir/ Ainsi se prolongeait l’asceze/Qui les preparaient a mourir.” Cat despre celelalte premii, ele par fi fi distribuite printr-un pact diplomatic: Premiul Special al Juriului lui Fatih Akin pentru jubilatorul Soul Kitchen, film care ne-a descretit fruntile, Premiul pentru scenariu lui Todd Solondz (Life During War Time), cu comicul lui postmodern stiut din „Happiness”, cand mangaietor, cand grotesc, aplicat, evident, unei familii americane, belgianului Jaco Van Dormael care a navigat sub pavilion francez revenindu-i un consolator Premiu pentru… decoruri, desi somptuosul, ce-i drept, „Mr. Nobody” impunea prin altceva, nu neaparat prin ceea ce lua ochii. Cu ce ne alegem dupa o viata de om? Aceasta ar fi intrebarea, lansata in regimul unei povestiri SF consumat cu moderatie, a unui cineast intors la uneltele sale, dupa treisprezece ani, cati au trecut de la A opta zi, premiat la Cannes in 1996. La capitolul doamne, festivalul a fost cam alaturea cu drumul. Cupa Volpi atribuita Xseniei Rappaport (actrita de origine rusa) pentru rolul fetei duplicitare din La doppia ora (Giuseppe Capotondi) a starnit mirare. Cat despre premiul Mastroianni, (destinat unui tanar actor proaspat afirmat, „emergente”) cu care a fost onorata Jasmine Trinka, cum ar veni „inca in faza de tanara speranta”, acesta a fost intampinat cu cateva bine auzite fluieraturi. Care speranta? La 28 de ani si dupa sapte filme, dintre care doua cu Nanni Moretti? Juriul si-a achitat aiurea datoriile fata de cinematograful tarii gazda, sacrificand o debutanta de cursa lunga precum Margareth Madé din Baaria sau o actrita ca Sylvie Testud, pe care totul o indreptatea sa aspire la Cupa Volpi: subtilitatea si misterul jocului ei din „Lourdes”, film dat la o parte de juriu, aparat de cei noua critici de pe toate continentele, convocati in juriul Fipresci. Am reparat, atat cat se poate, eroarea de a lasa sa treaca pe langa noi reconfirmarea unui talent, al austriecei Jessica Hausner, exercitat pe un subiect vulnerabil, industria miracolelor, privita, insa, fara coltosenie ironica. Oamenii au dreptul la speranta dar si la intrebarea care poate fi a tuturor: de ce pronia cereasca se revarsa doar asupra unora?

Din pacate, pentru Rivette, nimeni nu a miscat un deget. Nu ne ramane decat sa scriem despre el, ori de cite ori, putem, noi, „fanii”, pentru care orice revedere este un prilej de bucurie. Dupa ce a pus fata-n fata cinematograful si pictura (La Belle noiseuse, 1991), cinematograful si istoria (Jeanne la Pucelle, 1994), dupa ce s-a intors la teatru (Va savoir, 2001), Jacques Rivette a inlocuit scena cu modestul circ ambulant din 36 vues du Pic Saint-Loup (titlul englez: Around a Small Mountain), ultimele doua impartind aceeasi afectuoasa trimitere la Jean Renoir cu a sa Caleasca de Aur. Pentru protagonista, viata nu are sens in afara artei: „Tu nu esti facuta pentru ceea ce se numeste, in mod obisnuit, viata – remarca Antonio, vorbindu-i Camillei („Le Carrosse d’Or”). Locul tau este aici, printre noi, actorii, acrobatii, mimii, saltimbancii.Tu nu poti fi fericita decat traind pe scena, doua ore, noapte dupa noapte, facandu-ti profesia ta de actrita, uitand de tine insati”. Kate (Jane Birkin) parasise circul cu cincisprezece ani in urma, dar in ciuda acestei lungi absente, intoarcerea ei este pe cat de nostalgica, pe atat de enigmatica. Deloc surprinzator, pentru cei care cunosc cinematograful lui Rivette, in centrul caruia misterul, intimplarea, secretul au un loc privilegiat. Combinatia „secret-fascinatie” opereaza si acum. Femeia vine dintr-un trecut dureros, pentru a se alatura vechii trupe aflate la necaz. Strainul Vittorio (Sergio Castelito) intalnit in drum, in timp ce, neajutorata, astepta pe cineva sa-i urneasca masina, vine de nicaieri si nimeni nu stie incotro se va indrepta. O invitatie conventionala la un spectacol se transforma in curiozitate si, in cele din urma, in atractie irezistibila pentru micul circ aproape fara spectatori, pentru femeia torturata de trecut (un iubit mort in timpul unui numar periculos, un tata care o alungase). Sapand in trecutul lui Kate, Vittorio pune cap la cap micile bucati de viata; mixarea lor, desi amuzanta pe alocuri, are parfumul tristetilor si al indoielilor, „Rivette’s touch”. Parca si durata, neobisnuita pentru normele maestrului francez (numai 84 de minute!), vrea sa sublinieze fragilitatea unei „scurte intalniri”, scurtul nostru mers pe sarma. Fascinat de magia circului, de jocurile lui candide, barbatul va ramane linga Kate, fara sa stim daca pentru totdeauna. Incertitudinea rivettiana este intotdeauna plina de gratie. As fi vrut sa-i spun asta la conferinta de presa, dar, din pacate, batranul altadata atat de bucuros de vorbe a aparut tacut, distant, usor plictisit. Nu acesta era Jacques Rivette pe care il stiam. I-a ramas, insa, taiosenia: „Nu raspund la intrebari care, in fapt, nu sunt intrebari” ne-a avertizat. Am amutit cu totii. Cu ceva tot ne-am ales, l-am vazut pe Rivette la 81 de ani! Istoria cinematografului se scrie la doi pasi de noi.