Andrei Gorzo, Bunul, raul si uratul in cinema,

Editura Polirom, 2009, 360 pagini, 30 lei

Citesc cronicile lui Gorzo de aproape zece ani si admiratia mea a fost tot timpul la intalnire – pur si simplu nu poti sa nu admiri pe cineva care scrie ca Gorzo (ventriloc si personal, subtil si vertical, elegant si cand face pe smecherul, distant, sclipitor, narativ, construindu-si efectele ca un autor de proza scurta care controleaza la milimetru putinele pagini in care trebuie sa faca totul: sa initieze, sa descrie, sa construiasca, sa convinga, sa provoace, sa emotioneze).

Oricat de bine suna, povestea nu-i completa. La aceleasi intalniri obisnuia sa isi faca aparitia (e drept, nu la fel de des) inca un personaj – enervarea.

M-am intrebat tot timpul ce anume transforma citirea textelor lui Gorzo intr-un fenomen foarte polarizat, care te atrage puternic si in acelasi timp te distanteaza puternic – te incalzeste si te enerveaza cu aceeasi forta si aproape cu aceleasi replici? Am sa incerc sa raspund in continuare.

Un raspuns ar fi ca Andrei Gorzo scrie o critica de autor, performanta in sine ca obiect autonom, dar idiosincratica in relatia „obiectiva“ cu cinema-ul. Acest raspuns nu ma multumeste, pentru ca, desi contine un pic de adevar, e fals intr-o masura mai mare decat e adevarat. Un alt raspuns pe care l-am auzit priveste verdictele date de Gorzo. Gorzo ar fi un bun stilist, dar partea lui vulnerabila e verdictul.

Cu cateva luni in urma Alex Leo Serban, comentand o cronica de Carmen Mezincescu, scria pe un blog ca Verdictul bate Stilul. Afirmatia e veche. Camil Petrescu visa o critica pura constand doar in verdict, descarnata de toata excrescenta demonstratiei. De fapt, nimic mai fals. Verdictul in lipsa stilului nu inseamna nimic. Stilul e planul de existenta al verdictului, functia lui fatica, pestele lui.

Propozitia „Verdictul bate Stilul“ e o scamatorie, un truc: forma ei reala e „Verdictul+Stilul bate intotdeauna doar-Stilul“.

Gorzo detine stilul, e clar. Ca detine si verdictul pentru mine e la fel de clar – doar ca in acest punct intervine particularitatea criticii lui.

Daca Gorzo lasa uneori impresia ca a vazut alt film e pentru ca in Cinema el nu vede doar Cinema-ul, adica o forma suficienta siesi, capabila sa genereze emotii in felul sau particular si autonom. Cinema-ul spune pentru Gorzo o poveste mai ampla.

Andrei Gorzo include in aceastã carte/ culegere de cronici cateva pagini despre obsesia lui din adolescenta fata de filmele cu Bond. Roger Moore terminand o anaconda – scena in care Gorzo gaseste metonimia pentru ce-ul infantil, ridicol, ireductibil si inescapable al cinema-ului ca show – e mai mult decat un flashback in viata de cinefil a lui Gorzo. E cheia care deschide conflictul iritant si creator din cronicile lui Gorzo intre placerea tulbure si adolescentina fata de filme si reflectia (intrata in reflex) asupra impactului moral al cinema-ului. Ceea ce usuca adesea genul numit „critica“, transformand-o in obiect al dispretului, e dezinteresul sau neputinta criticului de a vorbi despre filme (sau carti, sau altceva) cu acea jubilatie impermeabila la ridicol cu care doi pusti isi povestesc un film cu impuscaturi (ma rog, asta era expresia pe vremea in care eu aveam varsta; intre timp s-o fi demodat). Gorzo reuseste sa redea, sau macar nu se sfieste sa vorbeasca despre acel amestec neclar si puternic de emotii-din-afara-filmului care apar provocate de cinema. In omagiul-discurs indragostit pe care Gorzo i-l aduce criticului Pauline Kael e vorba despre asta: „am gasit raspunsul – la Biblioteca Americana, in perioada in care am descoperit si capodoperele Cinematecii – citind-o pe Pauline Kael. Pauline Kael scria despre un film intr-un fel in care te obliga sa-l vezi (sau sa-l revezi), numai ca sa-ti compari trairile si opiniile cu ale ei, numai ca sa te lamuresti daca esti sau nu de acord cu ea, daca tu esti omul din visul ei romantic – visul adolescentin pe care spunea ea ca se intemeiaza obiceiul mersului la cinema – ca «mai exista si altii, poate chiar in acest cinematograf din oras, cu siguranta in alte cinematografe din alte orase, acum, in trecut sau in viitor, oameni care sa reactioneze ca tine». Te facea sa vrei sa traiesti lucrul pe care-l traise ea – filmul; chiar daca tie nu ti se parea un lucru bun, asa cum i se paruse ei (sau invers), era un lucru important. Filmele erau viata ei si scrisul ei te convingea ca filmele conteaza in viata.“

Pe de alta parte, in filme nimeni nu moare niciodata cu adevarat: e adevarul cu care ne incepem viata adulta de spectatori de filme. Gorzo stie asta, dar se comportã de parca acest adevar n-ar functiona. Gorzo e un mofturos, dar nu un mofturos cinic. El asteapta de la cinema o satisfactie morala: pentru el nu pare sa existe un ceva doar estetic. Verdictul lui nu ocoleste, dimpotriva, caracterul moral al universului incorporat in cinema: e particularitatea de care vorbeam si care il distinge de alti critici (de film sau de altceva). Si care face ca verdictul lui sa para suspect din premise. Totusi, adevarul e ca Gorzo pune intotdeauna intreaga tarasenie in termeni de cinema: eticul este cinematografic sau nu este deloc. (Desi se poate observa ca in cronicile lui bune universul moral este intrinsec filmului; in cele mai putin bune, tinde sa fie extrinsec).

Aceastã cenzura benevola pe care Gorzo o pune in fata juisarii puternic emotionale, dar neutre moral in sala de cinema, aceasta sugrumare moderata a adolescentului anarhic din fiecare cinefil (inclusiv din sine) este personajul negativ din critica lui: Bunul este Raul. Si motivul pentru care textele lui irita adesea in acelasi timp in care isi descarca neevitabila placere. Nu singurul motiv.

Celalalt motiv e modelul de cititor cu care lucreaza.

Gorzo se simte cel mai bine in fictiunile puternic codate (romanele lui Jane Austin, filmele anilor 30-40, westernurile clasice s.a.). Acest fel de artefacte se caracterizeaza indeosebi prin trei trasaturi: artificialitate (dependenta de o serie de conventii limpezi si bine implementate, si eleganta – in sens de simetrie); univers moral confortabil; entropie minima, adica inchidere fata de fizica spectatorului/cititorului. Trasatura lor comuna e ideea de spatiu securizat si placut. N-am de gand sa il psihanalizez pe Gorzo (cei care vor sa o faca vor gasi pretextul la pagina 19), dar mi se pare evident ca tocmai un astfel de spatiu construieste in cronicile lui; sau cronicile lui aspira la un astfel de spatiu ca model ideal.

Iata modelul de cititor (cititorul implicit) cu care lucreaza Andrei Gorzo. Acestuia nu-i ofera nici o replica. Textele lui sunt perfect inchise. Cateodata, tonul pare adresativ – Gorzo pare ca se uita catre un cititor asteptandu-i cu interes replicile –, dar impresia e falsa. Spre deosebire de criticii care – stimulati sau nu de moda blogurilor, unde totul e a tocmeala – par dispusi sa cedeze o nuanta sau chiar o jumatate de verdict, Gorzo nu intra in dialog decat cu sine. Mai mult inca, textele lui par sa excomunice cititorul neaderent la gustul lui Gorzo. Cronicile i le iei integral sau le respingi integral. Cele negative sunt construite atat de taios incat incepi sa te foiesti, simtindu-te stanjenit, daca din intamplare ti-a placut ceva in filmul recenzat de Gorzo. Ce te tine in aceste texte-povestiri, in pofida rolului pasiv, neinsemnat si periferic pe care ti-l atribuie, e caracterul lor literar desavasit. Astepti toata povestea ca sa vezi cum se termina. Baieti, aceasta este arta.