Sorin Lavric, Tristetea grafomaniei fara orizont:

In fine, ajungem la ultima si cea mai statornica senzatie pe care ti-o lasa lectura: ca ai de-a face cu un romancier fara orizont filozofic, care, neputind sa creeze o atmosfera cu incarcatura umana, se deda la o revarsare de aiureli imaginare ce curg in matca unui iures de cuvinte interminabile. Un grafoman care leaga vorbe fiindca nu poate lega ginduri. Ca Marquez delireaza pe sute si sute de pagini nu e un amanunt chiar asa de grav, dar stupefiant este ca o face in aplauzele unor snobi care nu au curajul sa spuna ca sunt victimele unui renghi scriitoricesc de factura mediocra. Ca, asadar, imparatul e golul si ca, din trei fraze lungi cit zece pagini fiecare, nu poate iesi decit o caricatura, iar nu un roman propriuzis. Cum Dumnezeu poate cineva sa citeasca elucubratiile fanteziste ale lui Márquez luindu-l in serios si nesimtind facatura evidenta a prestidigitatiilor sale facile?

Pur si simplu, ai de-a face cu o proza fara bataie spre ceva mai larg si fara deschidere spre ceva mai inalt, cu o proza plata, dar suculenta, alcatuita dintr-o procesiune exotica de cuvinte lipsite de reazem inteligibil. Chinuindu-te cu pelteaua de fraze sardanapalice, iti spui ca ai sub ochi un exemplu nimerit de ce inseamna literatura lipsita de substrat filozofic: o sarabanda sclipitoare de bomboane lexicale, o pletora cleioasa de vorbe vaduvite de semnificatie vitala.

sursa: Luceafarul de dimineata

Celor dispusi sa ia in ras frazele de mai sus si pe cel care le semneaza imi permit sa le atrag atentia ca in general Sorin Lavric stie totusi sa recunoasca valoarea acolo unde ea este; cititi de pilda urmatoarele randuri inchinate lui Gabriel Liiceanu, autorul superbei brosuri Despre seductie:

Scrisul lui Gabriel Liiceanu se petrece la altitudinea firelor suspendate pe piloni de inalta tensiune. In cazul cartilor sale, exista un tonus mental, mai precis o intensitate concentrata pe unitatea de suprafata narativa ce il face usor recognoscibil.

Ii poti recunoaste textele dupa senzatia pe care ti-o da lectura lor: o tensiune ivita dintr-o incordare a mintii care nu-si îngaduie momente de relaxare prematura. E ca atunci cand un autor isi propune ca, de la prima pana la ultima pagina a cartii, sa fie mereu prezent in ceea ce scrie, nelasand fraza sa-i scape din mîna. Un asemenea ghidaj exercitat de o intentie auctoriala focalizata cu precizie nu numai ca da textului o consistenta aparte, dar mai ales reuseste sa ocoleasca buclele de umplutura ale locurilor comune. Rezultatul este un scris „impostat“, al carui paradox este ca analiza rece, stricta si uneori infinitezimala a nuantelor se hraneste dintr-un suflu patetic suficient de puternic pentru a da nastere unor romane veritabile. Impresia pe care o lasa scrisul lui Gabriel Liiceanu este ca intelectul autorului este alimentat cu un combustil afectiv ce poate oricand sa-si gaseasca, drept supapa a expresiei livresti, forma estetica al literaturii autentice. Si parca numai un scrupul secret il împiedica sa faca pasul definitiv spre taramul beletristicii propriu-zise. Oricum, daca astazi exista la noi un filozof în ale carui volume sentimentul se îmbina pana intr-atît de intim cu conceptul incat aliajul narativ rezultat lasa impresia unei frumuseti estetice indubitabile, acel autor este Gabriel Liiceanu.