Unde am gresit. Ungaria inainte si dupa caderea comunismului

 

 

G.M. TAMÁS

 

 

Nascut la Cluj, in 1948, G. M. Tamás a studiat filologia clasica si filosofia la universitaţile din Bucuresti si Cluj. In 1974, Tamás primeste interdicţie de publicare in Romania si se refugiaza in Ungaria. Incepand cu 1979, a predat filosofia la Facultatea de Litere din Budapesta, insa va fi concediat, peste numai doi ani, din cauza protestelor iniţiate si a textelor sale clandestine, neconforme cu vederile regimului. In 1989 a intrat in Parlamentul maghiar ca deputat al Partidului Liberal. Din 1991 este director al Institutului de Filosofie al Academiei Maghiare de Stiinţe. In 1994 abandoneaza viaţa politica, iar in 1999 iese si din Partidul Liberal.

A predat si a facut stagii de cercetare la universitaţile Columbia, Oxford, Woodrow Wilson Center, Chicago, Georgetown, Yale, Wissenschaftskolleg din Berlin, École des Hautes Études en Sciences Sociales, New School for Social Research, Collegium Budapest s.a.

Este una dintre figurile majore ale disidenţei maghiare.

 

G.M. Tamás, acum profesor de filosofie la Budapesta, a discutat cu Chris Harman, un autor familiarizat cu traseele stangii europene, despre situaţia din Est Europei, dupa caderea stalinismului.

 

 

Chris Harman: In 2009, se implinesc 20 de ani de la caderea regimului stalinist in Ungaria si de la caderea Zidului Berlinului. Data s-a intamplat sa coincida si cu momentul in care criza economica globala si consecinţele sale dezastruoase au ajuns pana in Europa de Est. Aţi fost unul dintre disidenţii de dinainte de 1989…

 

G.M. Tamás: Numarul disidenţilor din Ungaria n-a fost prea mare. Eu am fost una dintre figurile importante si am jucat un rol in miscarea de rezistenţa maghiara incepand cu  finele anilor 1970. Cand am decis sa ma opun regimului, eram inca o persoana cu vederi de stanga, un socialist libertarian. Si eu si ceilalţi prieteni ai mei din miscarea de disidenţa ungara proveneam practic din acelasi filon stangist, virat apoi spre liberalism. Unii, printre care si eu, au persistat in aceasta direcţie, alţii s-au orientat altfel. Originile intelectuale si sociologice ale acestor grupuri disidente din aproape toata Europa de Est s-au aflat in tabara stangii; prima noastra „cearta” n-a fost cu socialismul in sine, ci cu varianta lui stalinista.

 

Doua figuri de ideologi mi se par ilustrative in acest sens: János Kis si eu insumi. János Kis vine dintr-a doua generaţie de discipoli ai lui György Lukács si este autorul unor lucrari marxiste de foarte buna calitate (care, din pacare, n-au prea fost traduse) (1). In ceea ce ma priveste, eu am fost mai puţin marxist si mai mult un socialist libertarian de sursa stangista. Cu toţii am virat insa spre un culoar liberal, alaturi de polonezi si de alţi fraţi de baricada. Cand am ajuns la convergenţa ideologica – era prin 1988, in Ungaria – am ajuns repede si la consens asupra unui program liberal al drepturilor omului. Asa s-a intamplat cu toţi.

 

C.H.: Miklós Haraszti, autorul volumului A Worker in a Workers’ State (2), care a avut un puternic impact in randurile stangii britanice, a urmat acelasi traseu.

G.M.T.: Sigur. El fusese la inceput un guevarist si se considera un comunist fara dubii. Acum lupta pentru libertatea presei in cadrul Organizaţiei pentru Securitate si Cooperare in Europa (l-am vazut chiar intr-o fotografie facuta in Slovacia, in timpul vizitei lui George W. Bush in aceasta ţara). Haraszti e un liberal infocat cand vine vorba de libertatea presei si un neoconservator la fel de infocat in ceea ce priveste situaţia economica si sociala. Eu, in schimb, am mers pe alta cale, dar pana la mijlocul anilor 1990 nu eram cu mult diferit de restul generaţiei mele.

Timp de mai bine de 15 ani, in perioada disidenţei mele, nu m-am putut angaja. Am trait facand traduceri sub nume de imprumut si predand limbi straine „la negru”. Eram un disident intelectual, scriam teorie, eseuri politice si faceam jurnalism politic in samizdat (3). Susţineam in clandestinitate seminarii pe subiecte de istorie, politica, economie, sociologie. Apoi, din 1986, mi s-a permis sa predau in afara, in SUA, Marea Britanie, Franţa si am facut un stadiu de cercetare la Oxford. Incepand cu 1988, m-am implicat serios in miscarea de rezistenţa impotriva regimului, de-acum mai bine organizata. Am luat cuvantul la demonstraţii si m-am implicat in acţiuni de protest. Conceptul de societate civila luase amploare, aparusera multe grupuri noi, aveau loc discuţii, intalniri si reuniuni. Era o perioada nemaipomenita. Parca nici nu mai dormeam – din 1988 pana in 1992 n-am prea pus capul pe perna. Vorbeam, vorbeam din zori si pana-n seara cu o gramada de oameni – nu iesea inca nimic concret din visurile noastre, dar imaginea libertaţii dezirate prindea un contur real. M-am aflat in miezul acestor fierberi incipiente, apoi am fost ales membru al Alianţei Democratice Libere, partidul de atunci al disidenţilor si al doilea partid ca marime din Parlament. Era un organism liberal, iar eu ma aflam atunci chiar in aripa sa dreapta.            

C.H.: “Liberal” in accepţiune europeana mai degraba decat in accepţiune britanica sau nord-americana?

G.M.T.: In ambele accepţiuni. Era mai degraba de stanga prin interesul pentru respectarea drepturilor omului, ale minoritaţilor, a libertaţii culturale, a drepturilor egale pentru homosexuali si lesbiene etc. – intr-un stil foarte asemanator cu liberalismul american. Insa in privinţa chestiunilor economice, eram neoconservatori. Eu am propus combinaţia acestor doua formule.

Imediat insa, pe neasteptate, ne-am trezit intr-un conflict cu dreapta conservatoare. Prima noastra campanie electorala era programata sa acţioneze impotriva principalului nostru adversar, partidul comunist post-stalinist, insa acesta parca se evaporase, incetand sa mai insemne ceva o vreme; aceia dintre membrii lui care reusisera sa intre in Parlament s-au remarcat doar prin tacutul malc. Asadar, pe nepusa masa, adversarul nostru devenisera conservatorii, cu eterna lor trancaneala despre “conspiraţia iudeo-masonica”, “dusmanii rasei noastre” s.a.m.d. Reintrase pe tapet vechiul conflict intre “occidentalisti” si “naţionalisti”, “cosmopoliţi” si “patrioţi” – si o ciudata expresie a mentalitaţii maghiare, sindromul “inimilor instrainate” si a “radacinilor curate”. (Lucrurile astea se intamplau prin 1990 – dar din pacate nici azi nu s-au stins de tot.) In 1988-1989 primeam inca ameninţari din direcţia vechii garzi staliniste – “Streangul te asteapta!” si alte de-astea, asa ca ne asteptam la mai multe din partea lor. In schimb, ne-am trezit atacaţi de extremistii naţionalisti! Toate posterele mele au fost insemnate cu steaua lui David si svastica, insa, din fericire, la acea vreme, astfel de gesturi erau dezavuate de majoritatea electoratului.

Dreapta a castigat atunci alegerile, insa reprezentativa pentru majoritatea alegatorilor a fost aripa ei moderata, nu extremistii. Problemele s-au aplanat pentru o vreme. In 1994, cand eu am iesit din politica – intr-o stare de confuzie totala –, alegerile au fost castigate de o combinaţie de social-democraţi si liberali, situaţia politica era complet diferita, iar pericolul dreptei naţionaliste parea definitiv ingropat.

Un fapt important, dar neintamplat la vedere, a fost insa ca, in primii doi ani pe care i-am petrecut in Parlamentul ţarii mele ca facator de legi, au fost daţi afara doua milioane de salariaţi – iar eu nu mi-am dat seama atunci de acest dezastru. Mi se face rusine cand mi-aduc aminte, asta e unul dintre lucrurile pe care mi le voi imputa toata viaţa. Chestiunea somajului nici macar nu cred ca figura in programul dezbaterilor politice de la acea data… Atunci aveau prioritate discuţiile despre drepturile constituţionale si scandalurile pe seama simbolurilor republicane sau monarhiste. La televizor si la radio numai asta auzeai. Nu spun ca dezbaterile politice nu-si aveau rostul, insa comparate cu dezastrul economic paralel, importanţa lor devenea invizibila. Niciunul dintre noi n-a sesizat interdependenţa dintre ele: de ce avea nevoie clasa conducatoare de centralizarea puterii media, de pilda? Pentru ca pierdea suportul majoritaţii populaţiei, aduse in pragul mizeriei. Am fost naivi, iar discursul nostru din acea vreme – unul clasic liberal – nu s-a adecvat problemelor reale. Acesti liberali vor disparea probabil din Parlament, si pe buna dreptate.

Am inceput sa-mi dau seama ce se intampla abia la sfarsitul mandatului meu in Parlament si am decis sa nu mai candidez pentru un alt mandat. Nu era desigur numai o problema a Ungariei; din Siberia pana la Praga si de la Alma Ata pana in Berlinul de Est, toţi se confruntau cu aceasta situaţie. Ce s-a intamplat pe urma n-a fost o “transformare” a economiei existente, ci o distrugere a ei; n-am reusit sa implementam capitalismul, ci o gaura neagra. Am asistat neputinciosi la parada puterii distructive a capitalismului.

Metodele erau aceleasi ca si prin alte parţi ale lumii: reducerea activitaţii interne, patronat extern, privatizare si, peste toate, politici de adormire a vigilenţei populaţiei. Economia a fost invadata de capitalul strain aflat in cautare de pieţe de consum, au fost inchise sau cumparate pe nimic fabrici intregi – insa diferenţa sta in proporţiile dezastrului. Peste tot se intampla sa fie daţi oameni afara, dar aici un intreg tipar de existenţa a fost distrus; agricultura cooperativa, de exemplu, un model aproape eficient, a fost desfiinţata; noua agricultura, a familiilor de ţarani si fermieri, nu se arata viabila. Somajul in zonele rurale este un fenomen endemic. Imi aduc bine aminte de greva minerilor din Marea Britanie: atunci oamenii si-au dat seama brusc ca nu numai industria miniera era pe duca, ci si un mod de viaţa si o cultura a sutelor de asezari miniere, ca zona Wales ar putea sa nu mai fie niciodata ca inainte. Era vorba de o schimbare calitativa, o situaţie in care o intreaga cultura dispare. Incepand cu anii 1920, sistemul stalinist – oricat de monstruos si de tiranic ar fi fost – a creat pentru milioane de cetaţeni un nou mod de viaţa, prin urbanizare si industrializare. Vor fi fost unii dezamagiţi si nesatisfacuţi de acest mod de viaţa, insa fara doar si poate era un mod al lor, si nimeni nu i-a pregatit pentru ce urma sa-l inlocuiasca. Nu era ceva mai bun, ceva ce poate fi numit “schimbare”, era pur si simplu agonia unei economii asa cum o cunoscusera ei.

In mare parte din Europa de Est si din Eurasia s-a pierdut civilizaţia pe care o stiam, aceea dependenta de stat. Statul a reinceput cumva sa funcţioneze in Rusia lui Putin – intr-o forma foarte neplacuta insa – totusi a inceput sa funcţioneze cu regularitate, sa ţina evidenţe, sa stranga impozite, sa-si plateasca funcţionari, sa raspunda la scrisori, sa primeasca plangerile cetaţenilor. Dar in debutul anilor 1990 nici macar atat nu era posibil: era un dezastru complet. Cu toate astea, noi laudam triumful libertaţii, deschiderea, pluralismul, puterea fanteziei, exerciţiul placerii si toate astea. Cata usuratate… mi-e jena sa-mi amintesc.

Intr-un fel sau altul, mi-am dat seama ca ceva e putred – se vede asta in scrierile mele – insa analiza pe care o propuneam atunci era superficiala. Se puteau distinge niste semnale, de exemplu prezenţa militarilor americani in Balcani, Razboiul din Golf, insatisfacţia generala si impresia ca lucrurile nu merg cum trebuie, dar toate acestea erau explicate ca fenomene de tranziţie; tranziţia era dificila, insa la capatul ei „totul va fi bine” – cam tot ce credeau si comunistii bine intenţionaţi despre stalinism: sacrificii fatale azi – iar maine viitorul luminos, “les lendemains qui chantent” (4).

Insa lucrurile nu mergeau si nu aveau sa mearga spre bine. Ca ins angajat in cercetare teoretica, am simţit ca se profila aceasta concluzie. Asa ca am inceput sa citesc si sa recitesc teorie si economie, sociologie si istorie, incercand sa inţeleg ce se petrece, ce e gresit in temelia gandirii noastre si sa caut o soluţie. In deriva lecturilor, am ajuns chiar in zona criticii conservatoare a liberalismului si apoi la marxism (e amuzant poate, insa literatura unor critici conservatori ai liberalismului ca Michael Oakeshott sau Leo Strauss mi-a inlesnit trecerea la marxism). Am petrecut mulţi ani citind (mai degraba decat recitind), fiindca pana atunci nu fusesem un adevarat cititor/ cunoscator al lui Marx – si m-am intors la scoala. Am incercat pe indelete si pe de-a-ntregul sa pricep caracterul fostului regim politic, si de ce tranziţia spre un alt fel de economie se facea asa cum se facea, de ce soluţiile gasite nu erau mulţumitoare nici in general nici in particular, in asa-zisul capitalism est-european.

Mi-a luat ceva timp pana sa reusesc sa exprim aceste adevaruri public si sa le articulez intr-un discurs politic coerent, sa-mi revizuiesc retorica, limbajul, vocabularul. Trecusem parca printr-o boala persistenta, urmata de o lunga convalescenţa. Dar cred ca am ajuns totusi in pragul unei noi vieţi.

 

Niciodata n-o sa spun “Toţi sunt o apa si-un pamant, orice marxist poarta vina Gulagului”

 

C.H.: Pentru mine este deosebit de important nu numai cazul particular al dumneavoastra, ci si faptul ca, in intreg blocul est-european, mii de oameni au fost castigaţi de ideea schimbarii promise de liberal democraţie si au crezut ca aceasta va reusi sa se impuna. Am vizitat Polonia in timpul revoltelor din 1988 si am stat de vorba cu oameni care in mare parte erau de stanga. Imi amintesc ca am discutat cu cetaţeni din Poznań – pentru ei, tranziţia urma sa se intample ca in Scandinavia. Nimeni nu se gandea ca se putea intampla ca in oriunde alta parte din lume unde exista capitalism (5). Apoi, in 1989, am mers la Leningrad, asa cum era cunoscut orasul in acea vreme, si am stat de vorba cu oamenii curajosi care imprastiau manifeste scrise de mana in timpul alegerilor. Nici ei nu inţelegeau o iota din ceea ce insemna cu adevarat capitalismul occidental – auzisera numai de libertate, prosperitate etc.

G.M.T.: Noi eram insa mai bine informaţi. Veneam dinspre stanga. Stiam de ce e capabil capitalismul modern. Liderii miscarii disidente din Ungaria plecasera cu toţii in Vest in anii 1980 si au putut sa vada cu ochii lor ce inseamna capitalismul. Stiam cine e si ce vrea Ronald Reagan. Stiam ce se intamplase in 1973 in Chile – nu ne puteam consola asadar cu scuza ignoranţei. Nu eram deloc cu capu-n traista. Mulţi dintre noi eram cititori fanatici ai publicaţiei Spectator (eu chiar am scris pentru ea), ai Weekly Standard si ai Commentary. Eram gata sa acceptam capitalismul cu toate hibele lui, iar imaginea pe care o aveam despre el nu se confunda cu tiparul lui scandinav, ci cu Statele Unite. Am intrat in acest capitol al opţiunilor noastre politice cu ochii larg deschisi. Evident, polonezii sau sovieticii erau mult mai debransaţi de la realitaţile Vestului decat noi si iugoslavii, de pilda. De aceea noi nu avem scuza lor.

Acestea sunt insa aspecte secundare. Am vazut ca ultima dintre miscarile muncitoresti care a starnit entuziasmul popular, miscarea Solidarność din Polonia, a pierdut interesul social democraţiei germane. Herbert Werner si Helmut Schmidt, liderii Partidului Social Democrat german, si Bruno Kreisky, liderul social democrat austriac, ajunsesera sa se intrebe: “De ce nu intervin rusii?”. Se temeau sa nu se raspandeasca morbul revoltelor si in Germania de Est, in paturile muncitoresti de acolo. Apoi mai erau si membrii miscarii pacifiste care chiar fusesera angajaţi in Razboiul Rece de partea Uniunii Sovietice (cf. “unilateral disarmament”) si se parea ca nici stanga non-comunista nu era interesata de eliberarea Europei de Est de sub dominaţia stalinista. I-am apreciat insa intotdeauna pe anti-stalinistii de stanga si cred ca nu sunt singurul.

Pastrez inca respect stangii comuniste si tradiţiilor sale. Am crescut cu operele lui Boris Souvarine si ale lui Victor Serge – una dintre primele carţi pe care le-am citit in franceza a fost “Revoluţia tradata” – asa ca niciodata n-o sa spun “Toţi sunt o apa si-un pamant, orice marxist poarta vina Gulagului”. Nu eram atat de incuiaţi, insa a incerca sa rastorni sistemul sovietic cu armele stangii parea atunci o varianta compromisa; trebuia sa platim preţul capitalismului pentru a pune capat dictaturii. La inceput s-a spus ca e doar un preţ care trebuie platit, apoi, din pacate, oamenii au fost cuceriţi de el. Insa n-a durat mult.

Situaţia mea e o cause célèbre in Ungaria fiindca am fost cunoscut ca fruntas al disidenţilor si apoi presedinte al Partidului Liberal. Sunt stiut si fiindca am publicat in ziare de circulaţie si am aparut la televizor. Nu inseamna ca aveam o notorietate iesita din comun, insa eram vizibil.

In ceea ce ma priveste, nu cred c-as mai putea sa ma intorc la tipul acela confuz de stangism libertarian pe care-l predicam in anii 1980 (6). Nu cred nici ca succesul parţial al modelului statului asistenţial al social-democraţiei poate fi reinviat, nici ca alte variante ale acestui model sunt de dorit. Nu pot sa uit nici ca 1968, cel mai recent moment revoluţionar al Europei de Vest, s-a indreptat impotriva statului asistenţial. Suntem in stare sa facem uitate toate bubele acestui model, insa, daca s-ar putea sa-l inventam din nou, ne-ar invada aceleasi probleme: etatism, conformism si autoritate a ierarhiei. Sunt o dovada de rea-credinţa criticile aduse de neoconservatori modelului asistenţial, in termenii de mai sus, dar asta nu inseamna ca varianta capitalista a statului asistenţial e mai atractiva decat alta, chiar daca in multe privinţe isi vadeste superioritatea: un model mai egalitarist, care permite existenţa unei opoziţii, a unor contra-partide – dar, desigur, un sistem de compromis. Azi nu mai avem nici macar “compromisuri”, avem numai pura si completa dominaţie a capitalului.

Nu cred ca exista mai multe versiuni de capitalism pe care sistemul sa le poata promite – chiar intr-o maniera evident mincinoasa – alegatorilor care nu deţin capital si care nu sunt protejaţi de statul imperialist. Asadar: daca te desparţi de capitalism acum, vei avea parte probabil de mai puţine iluzii decat inainte. Am fost de faţa la toate compromisurile, am vazut tot ce se putea vedea. Vechea reţeta social democratica s-a compromis in 1914, tirania stalinista a fost de fapt o tiranie capitalista, caudillismul s-a compromis atat la stanga, cat si la dreapta, New Deal, naţional-socialismul, sistemele militariste, sistemele naţionaliste, corporatismul catolic à la Seipel/ Dollfuss, sau à la Salazar, neoconservatismul – toate sunt compromisuri. Toate combinaţiile imaginabile au fost incercate, dar problemele nu si-au gasit soluţia.

Atunci cand am decis sa parasesc ideologia burgheza, nu erau mai multe “stangi” de ales, asa ca am devenit un revoluţionar marxist. N-am zarit alta soluţie mai inteligenta si mai credibila. Trebuie sa spui lucrurilor pe nume – nu e o alegere confortabila sau o alegere pe care cei mai mulţi ar fi facut-o, dar nu asta conteaza. Insa astazi, cred ca toate posibilitaţile pe care noi le-am avut s-au epuizat. Dovada? Criza in care ne zbatem. Atunci cand stapanii mapamondului nu fac decat sa mixeze la infinit aceleasi vechi soluţii, fiind, in acelasi timp, mai puţin inteligenţi si mai puţin radicali decat erau cei din anii 1930 sau 1950, cine sa mai creada in mantuirea capitalismului? Daca m-as fi desparţit de liberalism mai devreme, as fi devenit poate un social democrat. Dar unde e azi social democraţia? Fie-i ţarana usoara. A ramas un fenomen istoricizat, nu o opţiune politica valida. Oamenii mai voteaza cu laburistii sau cu social democraţii doar fiindca vad in ei vechi metafore ale clasei muncitoare, ale clasei de jos si fiindca le place ideea de echitate. Insa asta e doar o cutuma, nu o idee politica, iar intre acestea doua e o mare diferenţa.

C.H.: Inca doua-trei intrebari despre situaţia din Ungaria. La inceputul anilor 1980, Ungaria era un exemplu de economie socialista, bazata pe un imprumut extern masiv, dar situaţia s-a schimbat cand voi, disidenţii, aţi ajuns la putere.

G.M.T.: N-am fost niciodata la putere. Am stat in opoziţie.

C.H.: Non-comunistii au luat puterea, dar structurile centrale ale statului nu au ramas aceleasi: sefii poliţiei, capii armatei, directorii de intreprinderi?

G.M.T.: Ba da. Insa cea mai importanta instituţie a statului fusese partidul, care acum nu mai insemna acelasi lucru. Se schimbasera multe, chiar si in structurile de baza ale statului. Partidul fusese coloana vertebrala a structurilor statului, atat in teritoriu cat si in toate articulaţiile economice (i.e. pe orizontala si pe verticala), creandu-se astfel o coerenţa in administarea existenţei cetaţenilor sub toate aspectele. In capitalismul clasic, jurisdicţia statului se opreste la porţile fabricii, insa in comunism, partidul opera la fel – si in chestiuni de guvernare si in chestiuni de management – un instrument al ordinii si modernizarii statului. Era o structura care oferea disciplina, administra cultura si timpul liber al individului, o structura care a creat stilul de viaţa al atator oameni, a livrat termenii in care individul putea sa avanseze pe scara sociala, a inoculat sentimentul de apartenenţa la ceva, ideea de loc, de poziţie in sistem, de angajare intr-un proiect solid pentru viitor. Asa ca, dupa anularea locului central al partidului in viaţa cetaţenilor, nu mai puteţi spune ca lucrurile puteau ramane la fel. N-ar trebui sa subestimam schimbarile petrecute totusi, chiar daca strategiile forurilor de conducere ale Partidului Comunist din anii 1970-1980 stimulau dogmatic performanţa economica.

In acelasi timp insa, a existat si un important element de continuitate intre cele doua tipuri de regim. Tipul sovietic de capitalism livra o economie bazata pe exploatarea resurselor naturale, pe munca salariata, inegal si ierarhic organizata, pe un sistem financiar represiv si pe stimularea unei clase sociale care sa le covarseasca pe toate celelalte – miscare extrem de eficienta in starpirea rezistenţei proletare. Impotriva acestui tip de regim s-au indreptat revoluţiile socialiste: in 1956, sindicatele muncitoresti din Ungaria, in 1968, socialistii umanisti cehoslovaci. “Solidarność” a fost, in realitate, nu o uniune a breslelor, ci o reţea a sindicatelor muncitoresti din teritoriu, care iniţial doreau o republica proletara autodeterminata si guvernata doar de popor. In cele din urma, represiunile la care au fost supusi i-au orientat spre alte obiective, transformandu-i intr-o miscare dezabuzat-conservatoare, pesimista si catolica, menita sa se dizolve in momentul obţinerii “victoriei” politice.

Teoria central-europeana a “absolutismului luminat”, a reformelor de sus in jos, puse in sarcina unei elite pregatite stiinţific si filosofic pentru acest scop nu s-a schimbat din secolul al XVIII-lea. Cei care planificau economia comunista s-au metamorfozat fara chinuri in strategi ai monetarismului neoconservator. Pentru ei, intr-o maniera pozitivist-caracteristica lor, “socialismul” nu a fost decat o eroare de calcul economic. Utilitatea marginala le-a parut mai “moderna” decat teoria valorii – caci birocraţii sunt mai pasionaţi de schimbatul hainelor chiar decat creatorii de moda. (7)

 

Daca-l hranesti cum trebuie, marxismul produce revoltaţi

 

C.H.: Dar membrii Partidului Comunist si-au pastrat puterea?

G.M.T.: Da, mai ales in teritorii, in consilii locale, in poliţie, in sistemul economic, in camerele de comerţ si in partidele burgheze. Una dintre problemele Partidului Liberal din care am facut si eu parte era aceea ca, fiind format din fosti disidenţi, n-a fost atractiv pentru fosti membri ai Partidului Comunist. A ramas asadar fara radacini in administraţia locala, fara conexiuni cu sefii si grupurile de conducere din provincie.

Economia ungara din anii 1980 depindea de imprumuturi externe, dar a fost angajata si in bine protejatul mecanism comercial al Comecon (8) – asa se face ca o tehnologie destul de inapoiata si o producţie de calitate inferioara au putut fi exportate pe imensa piaţa interna a Uniunii Sovietice. Astfel au fost pastrate in producţie fabricile vechi si echipamentele neaduse la zi, paralel cu atragerea de investiţiilor prin credite occidentale. Atat producatorii de marfuri pentru piaţa sovietica cat si investitorii straini au iesit in castig.

Una dintre cauzele colapsului generalizat al regimului comunist a fost aceea ca Partidul Comunist n-a putut supravieţui fara ideologia sa si fara simţul identitaţii sale. Oricat de mult ar fi reprezentat el un instrument de putere si control, era foarte dependent de consensul membrilor, pe care a incercat, in acest sens, sa-i castreze ideologic. Marxismul nu le convenea, fiindca daca-l hranesti cum trebuie, marxismul produce revoltaţi. Cercetarea marxista si stilurile de gandire aferente ei au fost asadar neutralizate – in Ungaria prin gaselniţa teoriilor „modernizatoare” de sursa weberiana si prin ofensiva estetismului, in Polonia si in Romania prin favorizarea culoarelor naţionaliste. Prin anii 1980, marxismul nu mai reprezenta decat o viziune imbraţisata de caţiva insi, „tovarasi” cu vechime, care nu se amestecasera cu noile cadre ale Partidului. Membrii partidelor socialiste din Estul Europei, insi in jur de patruzeci, cincizeci de ani, nu citisera in viaţa lor un rand din Marx. Peste tot in Europa de Est, inclusiv in Uniunea Sovietica, partidul isi pierduse pulsul ideologic. A funcţionat o vreme fara el, in gol, singura lui justificare fiind pastrarea puterii, si a cazut la prima zgalţaire mai serioasa – una banala in fond – produsa de demersurile liberalilor pentru drepturile omului si ale democraţilor naţionalisti. N-a putut sa mai faca nimic. Tot ce avea de spus partidul a fost: „Si noi vrem acelasi lucru (respectiv capitalism liberal), dar de ce atata graba?”

 

In 1988, nimeni dintre vechii comunisti nu si-ar mai fi dat viaţa pentru cauza

 

C.H.: Au reprimat extrem de violent manifestaţiile din 16 iunie 1988, prilejuite de comemorarea morţii lui Imre Nagy (pe dumneavoastra v-au agresat chiar in faţa camerelor TV), totusi, douasprezece luni mai tarziu, sistemul comunist a intrat in deriva atunci cand un mare numar de est-germani au intrat in Ungaria pentru a trece frontiera austriaca si a migra spre Vest.

G.M.T.: Pentru a-i impiedica pe est-germani sa treaca ar fi fost nevoie de desfasurarea unor forţe de ordine masive – pe care nu le-au avut la dispoziţie. In ansamblu, cu excepţia Romaniei, comunismul a cazut fara varsare de sange. Nimeni n-ar fi tras cu arma si nimeni dintre vechii comunisti nu si-ar mai fi dat viaţa pentru cauza. Nimeni n-a ridicat un deget pentru apararea sistemului botezat la Revoluţia din Octombrie. Nu mai exista nicio motivaţie puternica pentru a riposta incercarilor de schimbare. Care sa mai fi fost, in aceste condiţii, la raison d’être a partidelor comuniste aflate atunci la putere?

Diferenţa dintre capitalismul de stat si capitalism in sine e infinitezimala. Ar fi putut sa aleaga modelul chinez (capitalism salbatic si partid unic), insa le-a lipsit autonomia economica si substratul revoluţionar autentic al Partidului Comunist Chinez. Forţa care domina insa Europa Centrala si de Est a fost insa Occidentul. Liderii comunisti din Est n-au mai avut niciun cuvant de spus in acest context si s-au transformat fara remuscari in “social-liberali” si in parlamentari panjandrums. Daca nu seamana cu membrii altor partide, e din cauza trecutului lor, nu din cauza prezentului; programele politice si manifestele fostelor partide comuniste nu difera azi de zgomotul general.

Am fost ales intr-o circumscripţie locala, in 1989, si trimis in fostul Parlament ca prim membru al opoziţiei – singurul de altfel – si am ţinut acolo un discurs in care l-am facut mincinos in faţa pe primul ministru comunist, in transmisiune directa, la televizor. Era prima oara, dupa 40 de ani, cand cineva indraznea sa faca asa ceva in public, fapt care a provocat o imensa agitaţie. Secretarul general al partidului a venit langa mine in sala, s-a prezentat (evident, nu ne mai intalnisem niciodata) si, spre marea mea surpriza, mi-a spus ca am intru totul dreptate. Fisurile devenisera vizibile, chiar faţada incepea sa se naruie. Numarul 1 il denunţa pe Numarul 2 “Inamicului Poporului”…

C.H.: Dar astazi, care e situaţia din Ungaria?

G.M.T.: De vreme ce industria si agricultura sunt pe butuci, capii politicii de azi susţin ca vor transforma Ungaria intr-un nucleu financiar al lumii. Aberaţii! Dupa caderea din debutul anilor 1990, s-au facut cateva investiţii straine si, cum exista forţa de lucru ieftina din belsug, s-a mai construit pe ici pe colo. Insa multe dintre aceste “investiţii” nu erau decat pretexte pentru lichidarea concurenţei interne si pregatirea terenului pentru descinderea multinaţionalelor. Cu toate acestea, cum o mare parte dintre salariaţi si-au pierdut locurile de munca, consumul nu s-a realizat la cotele preconizate. Azi multinaţionalele isi strang catafrusele si demenajeaza. La urma urmei, tot statul a fost acela care a incercat sa faca ceva pentru imensa masa a disponibilizaţilor. Avem mai mulţi pensionari decat angajaţi cu norma intreaga in sectorul privat; standardele de viaţa au scazut, ziua de lucru a crescut, somajul s-a generalizat, oamenii au fost daţi afara cu plata pe sase luni. Mulţi fac foamea si nu sunt obisnuiţi cu asta. In Ungaria, anii 1970-1980 au fost ani de prosperitate in comparaţie cu ţarile vecine, mai ales in 1970, cand standardele de viaţa crescusera. Acum totul e la pamant.

 

Clasa muncitoare nu mai are nicio reprezentare politica

 

Conflictele politice au fost determinate de isteria diminuarii resurselor statului. A fost o lupta intre clasa de mijloc si restul. Pe asta se bazeaza extrema dreapta: nu avem destul pentru toţi. Oamenii se cearta pentru asistenţa sociala, pentru ajutoare de la stat, pentru obţinerea de granturi europene, iar politica de austeritate a guvernului „socialist” opune clasa de mijloc intereselor de „modernizare” ale capitalului multinaţional, si deci „strainilor”. Ripostam contra globalizarii neoliberale prin naţionalism. Ar fi bine de explicat cum si de ce indraznesc unii sa spuna ca nevoiasilor nu trebuie sa li se mai dea. Raspunsul este criminalizarea si rasismul emergent in acest conflict: toţi oamenii care au nevoie de asistenţa sociala sunt percepuţi ca diferiţi rasial, chiar inferiori rasial in cazul rromilor, ori ca sunt paraziţi si lenesi, in cazul saracimii cu pielea alba.

In aceste condiţii, cea mai buna soluţie ar fi sa inmulţim puscariile si sa-i ţinem la locul lor pe proletari, pe saraci si pe declasaţi. Extraordinara aceasta reacţie anti-plebeiana generala in faţa crizei, a anomiei galopante si a saraciei progresive! Ura impotriva batranilor pensionari, a somerilor si a asa-zisilor paraziţi sociali e contrabalansata de ura impotriva capitalului perceput ca “strain”. Critica liberala occidentala a rasismului est-european, a xenofobiei si a neo-fascismului e inţeleasa aici ca o incercare de a submina rezistenţa “naţionala” impotriva dezradacinarii provocate de finanţa straina sau impotriva virusului corectitudinii politice. Invartosarea dreptei, in aceste condiţii, inseamna nu numai o intoarcere la naravurile cvasi-fasciste din trecut, dar si o replica la colapsul social si la dezintegrare. Dreapta promite ordine, coeziune sociala si supravieţuirea clasei de mijloc – in special pentru tinerii albi, crestini de familie buna.

Asta, in vreme ce clasa muncitoare nu mai are nicio reprezentare politica, nici macar una minoritara sau marginala, care sa insemne mai mult decat nimic la o adica. Nici de o reprezentare simbolica nu mai poate fi vorba, ca de exemplu aceea a Partidului Laburist sau de o minoritate radicala, ca Partidul Socialist al Muncitorilor. In Ungaria, clasa muncitoare a amuţit de tot. Colosul a intrat in hibernare. Clasa muncitoare e singura categorie din Estul Europei care asteapta, asteapta, dar nu face nimic si e politic inexistenta; nu se alatura nici dreptei in lupta impotriva “paraziţilor”, nici opoziţiei social-democrate – fiindca aceasta nu mai exista. Iar uniunile breslelor sunt prea atente sa nu-si piarda priviegiile si poziţiile obţinute…

Nu stiu cat o s-o mai ducem asa. Pentru moment, singurul conflict vizibil e acela dintre clasa de mijloc (plus categoria subzistenţilor) si criza – decodata ca o conspiraţie venita din afara, cu care ne-a procopsit Vestul plutocratic, cosmopolit, anti-maghiar, anti-polonez s.a.m.d. Pe de o parte, ii avem acum la putere pe neoconservatorii reprezentand capitalismul global si forţa lui dominanta, iar pe de alta parte, avem o miscare “naţional conservatoare” de dreapta, reprezentanta simbolica a clasei de mijloc, dar care nu-si asuma deschis acest stindard. Tensiunea e enorma, dar parametrii ei politici nu sunt facuţi transparenţi publicului. Impotriva acestei stari de lucruri luptam noi, dar, pentru moment, nu putem decat sa facem operaţii de propaganda si incercari de trezire a maselor. Poate ne vom atinge ţelurile, dar sa nu fie prea tarziu…

C.H.: Aveţi caţiva oameni in jurul dumneavoastra si sunteţi implicat intr-un proiect electoral.

G.M.T.: E un grup informal de intelectuali de stanga, care incearca sa ajute uniunile muncitoresti – le oferim servicii de relaţii publice si incercam sa-i facem mai usor de acceptat intr-o societate care-i reneaga: au organizat, de pilda, festivitaţile de 1 Mai, cu baloane, mici si bere, si au fost trataţi cu dispreţ. Cetaţenii din societatea de azi nu se mai obosesc sa pastreze discret dispreţul lor pentru cei care fac munca fizica. Daca pana si asa-zisele publicaţii de centru-stanga au ajuns sa-si bata joc pe faţa de oamenii cu “mainile pline de praf”… E cam ca in anii 1920: o clasa anti-democrata, anti-muncitoreasca si violent anti-comunista, in absenţa oricarei incercari coerente de organizare a stangii socialiste.

Asadar, noi nu doar spunem ca dezavuam principial inechitatea sociala, ci si mergem in mijlocul muncitorilor de la caile ferate de pilda, sau al metalurgistilor, si incercam sa-i ajutam, sa vorbim cu ei, sa invaţam. Nu eu am format acest grup electoral. Am fost cautat de liderii unuia dintre micii succesori de drept ai Partidului Comunist, asociat cu Verzii si cu feministele pentru a candida in fruntea listei lor pentru Parlamentul European. Am ezitat o vreme. E greu pentru mine, un luptator inrait impotriva fostului regim comunist, sa ma alatur oricat de modestilor si de nevinovaţilor sai mostenitori. Nici macar n-au vreo putere – liderul acestui partid e un tanar inginer care avea 20 de ani cand sistemul comunist s-a prabusit. Am acceptat pana la urma. Intre timp, ni s-au alaturat si alte grupuri, ATTAC Hungary, reprezentanţi de stanga ai “societaţii civile”, si avem suportul catorva asociaţii muncitoresti. Facem o campanie la firul ierbii, fara mari asteptari; cu toate acestea, ceva atenţie tot am capatat. Vom fi poate in stare sa-i facem pe oameni sa asculte, sa citeasca si sa inceapa sa miste puţin lucrurile. (9)

Suntem asadar doar pionierii unei autentice miscari de stanga, socialiste si marxiste de astazi, dar macar am inceput sa facem ceva. Lucram incet dar sigur si sunt convins ca, chiar si asa, facem ce e nevoie sa facem. Suntem constienţi ca exista o lupta surda intre clasele de sus si de jos; avem o burghezie si o clasa de mijloc, capitalul multinaţional si o clasa de mijloc autohtona, ale caror interese coincid in multe puncte, printre care si ofensiva impotriva proletariatului si a claselor defavorizate, care pe moment nu riposteaza. Dar trebuie sa o faca!

E chiar in interesul clasei de mijloc sa se alieze cu forţele proletare, ca pe vremuri, daca nu vor sa esueze intr-un tip de naţionalism autoritarist, semi-dictatorial. Oamenii isi vor da seama de asta, poate, dar, iarasi, sa nu fie prea tarziu. Acum ma ingrijoreaza alianţa dintre conservatori si extrema dreapta, care vor sfarsi prin a accepta diktatul capitalului global, invelindu-l in slogane naţionalist-rasiste si infierand rezistenţa proletara.

Se vede cu ochiul liber cum incearca burghezia astazi sa respinga orice e marginal si orice e diferit. Cluburile de gay si de lesbiene sunt atacate, incendiate, stigmatizate, la fel ca si populaţia de etnie rroma. Exista cateva grupari neo-naziste teroriste care au asasinat caţiva ţigani si au incearcat sa asasineze si caţiva politicieni socialisti sau liberali. Liderii naţional conservatori se arata insa sovaielnici cand e vorba sa condamne asemenea derapaje. In Ungaria avem singurul cotidian naţional-socialist si singurul post de televiziune naţional-socialist din Europa, si poate din lume. Sute de comentarii anti-semite sunt postate zilnic pe website-urile ziarelor de centru-stanga, ca sa nu mai vorbim de alte rabufniri de acest soi. Reforma autoritarista a educaţiei permite azi utilizarea pedepsei corporale pentru copii – interzisa din 1945. Unii doresc sa se reinfiinţeze vechea jandarmerie, al carei zel si cruzime dovedite in deportarea evreilor unguri din 1944 l-au surprins pana si pe Eichmann. Firavele masuri anti-segregare incercate in scoli au fost contestate vehement si refuzate de autoritaţile locale. Copiii cu pielea neagra sunt exilaţi in propriile lor instituţii “educaţionale” de mizerie.

Arta moderna e ridiculizata intr-o maniera nemaiintamplata din anii 1930. Iluminismul si mosterirea moderna sunt prezentate ca degenerate si diabolice, vazute in potenţialul lor revoluţionar. Au revenit toate cliseele reacţionare (10). Reacţiunea ii invaţa insa pe est-europeni sa se uneasca. Invaţam din rau. Nu e nevoie sa fim consideraţi socialisti sau feministi, activisti gay sau lesbian; militanţii pentru drepturile minoritaţilor sau reprezentanţi ai breslelor muncitoresti trebuie sa inveţe sa lupte alaturi fiindca ne incolţeste acelasi adversar.

 

International Socialism, issue 123, 24 iunie 09.

Copyright International Socialism. Text publicat cu acordul autorului

Intertitlurile aparţin redacţiei

Traducere din engleza de Teodora Dumitru

 

Note

(1) János Kis este, impreuna cu György Bence, autorul carţii aparute sub pseudonimul Marc Rakovski-Rakovski, 1978. Bence, Kis si fostul lor profesor, György Márkus, au intreprins in anii 1970 o critica sistematica a Capitalului lui Marx, intr-o lucrare importanta, netradusa inca, tiparita in Ungaria numai dupa 1989.

(2) Haraszti, 1977.

(3) Samizdat denumea, in rusa, un material disident necenzurat.

(4) “Viitorul care canta” – slogan comunist francez in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial.

(5) Transcrierea unora dintre aceste discuţii apare in Zebrowski & co., 1988.

(6) Vezi Tamás, 1985.

(7) Vezi Tamás, 2007, pp. 66-75, si Tamás, 2008, pp. 61-67.

(8) Comeon era sigla ruseasca pentru Council for Mutual Economic Assistance.

(9) Dupa acest interviu, Verzii maghiari de stanga s-au organizat pentru strangerea celor 20 000 de semnaturi necesare, insa au fost impiedicaţi de sicane birocratice. A urmat un scandal internaţional de proporţii, germanii de la Die Linke protestand peste tot. Organizaţia si-a chemat simpatizanţii sa-si invalideze votul scriind “Stanga verde” pe buletinul de vot – in semn de protest mut. S-au inregistrat semne de solidaritate chiar si in presa centrala.

(10) Vezi Tamás, 1989; Tamás, 1996, pp. 147-190, Tamás, 2000.

 

 

Referinţe

Haraszti, Miklós, A Worker in a Workers’ State, Penguin, 1977.

Rakovski, Marc, 1978, Towards an East European Marxism, Macmillan, 1978.

Tamás, G. M., L’Oeil et la Main, Editions Noir, 1985.

Tamás, G. M., Les Idoles de la Tribu, Editions de l’Arcantère, 1989.

Tamás, G. M., “Ethnarchy and Ethno-Anarchism”, Social Research, vol. 63, nr. 1, 1996.

Tamás, G. M., “On Post-Fascism”, Boston Review, 2000, www.bostonreview.net/BR25.3/tamas.html

Tamás, G. M., “A Capitalism Pure and Simple”, Left Curve, 32, 2007.

Tamás, G. M., “Counter-Revolution Against A Counter-Revolution”, Left Curve, 33, 2008.

Zebrowski, Andy, and others, “Solidarity at the Crossroads”, International Socialism, 41, 1988.