Efortul de a ramane revolutionari

FLORIN POENARU

In numarul 32 al revistei Cultura, profesorul Claude Karnoouh, pornind de la o relatare despre conferinta Asupra ideii de comunism organizata la Birkbeck College Londra, sustine ca astfel de intalniri academice ale „corifeilor” ganditorilor marxisti contemporani tind sa semene mai degraba cu niste serate dansante la azilul de batrani decat cu niste momente autentic revolutionare si generatoare de solutii concrete si credibile la situatia de fapt contemporana. In esenta, profesorul Karnoouh le reproseaza „(pseudo)radicalilor” contemporani (de la Badiou la Zizek) ca gesticulatiile lor academice si teoretice tind sa fie valabile pentru (si vandabile unui) public precis delimitat din lumea academica, in timp ce in termeni practici propunerile lor nu numai ca trec pe langa miza unor subiecte esentiale (de exemplu, un raspuns coerent la intrebarea privind subiectul istoric contemporan), dar si ca lasa intacta forma-capital, reproducand-o.

Pare destul de greu sa nu fii de acord cu acest portret destul de sumbru al teoreticienilor radicali de azi si al starii gandirii presupus radical/emancipatoare, inchisa in saloane academice selecte la care accesul este limitat de o evidenta apartenenta de clasa. Comodificarea discursului radical anti-capitalist nu mai e de mult un prilej de uimire, ci doar de resemnat regret, cand nu e direct o sursa de onoruri academice. Mai mult, textul profesorului Karnoouh pune degetul pe o rana mult mai recenta a stangii contemporane, dincolo de eterna tensiune dintre teorie si practica, academism si angajare: anume, ca tocmai dezbaterile astea permanente, teoriile dezlipite de practica si fanteziile revolutionare ale unor profesori desprinsi de lume au facut ca atunci cand criza economica actuala a devenit globala, cand ideologia capitalismului „pur si simplu” a parut ca primeste lovituri puternice, cand lumea parea predispusa la un mesaj de speranta si la un efort de reconstructie pe baze noi, stanga a fost din nou prinsa (a cata oara?) complet nepregatita si incapabila sa ofere un mesaj cu un continut pozitiv, o perspectiva despre cum ar putea sa fie viata dincolo de tirania si excesele „formei-capital”. Prin urmare, asa cum rezultatele alegerilor euro-parlamentare, printre alti indicatori, au aratat, extrema dreapta pare a fi principalul beneficiar al nemultumirilor generate de criza si al inadecvarii teoretico-practice ale stangii, mai mult sau mai putin, radicale.

Desi toate aceste probleme si contradictii ale stangii de azi sunt reale, iar ganditorii de stanga contemporani au nevoie poate mai mult decat „inca un efort” pentru a deveni autentic revolutionari, nu ar trebui sa ne grabim si sa aruncam copilul gandirii teoretice odata cu apa murdara a intalnirilor academice. Ca „groupie” la astfel de intalniri si ca parte (inca) a unui mediu universitar de tip american propun sa pastram pentru o clipa apa murdara.

Ar fi inutila o noua aparare a nevoii de teorie revolutionara, asaltata atat de curente reactionare, dar mai ales de stangisti cu cele mai bune intentii, prinsi insa in fetisul implicarii imediate, al interventiei directe. Profesorul Karnoouh nu le reproseaza lui Badiou & co practica teoretica, ci subtirimea si inadecvarea ei, claustrata in salile si coridoarele academice. Problema ar trebui insa reformulata: unde anume, si in ce conditii, se poate articula azi o teorie critica cu adevarat revolutionara, una care sa respecte exigentele sugerate de textul profesorului Karnoouh –alterarea formei-capital dominante? Trebuie sa admitem ca mediul academic, cu precadere cel anglo-american in discutie aici, nu este chiar locul ideal pentru formularea de idei noi revolutionare, de actiuni concrete si cu impact. Dar care este alternativa? In ce alte medii si contexte problemele dezbatute de „pseudorevolutionari” mai apar astazi ca o preocupare reala? Unde se mai intreba astazi oamenii despre fizionomia „subiectului istoric” si cine sunt aceia, daca nu tot niste academici harsiti? Care este locul in care ati mai vazut in ultima vreme problematizarea „ideii de comunism” ca posibilitate pozitiva? Care este contextul in care ati auzit ultima oara ideea ca revolutia este nu numai posibila dar si dezirabila? Exista, intr-adevar, o lunga lista de neajunsuri imputabile mediului academic contemporan, dar faptul ca ofera posibilitatea de existenta a unor insule critice, si chiar radicale, ar trebui trecut ca un mare plus. Intr-un context global dominant nu numai de hegemonia formei-capital, dar si de resemnarea ideologica cvasi-generala care percepe aceasta forma ca unic orizont posibil si dezirabil, micile insule academice radicale si conferintele organizate acolo mentin inca, chiar daca foarte putin, cercul deschis. Altfel spus, cu toate imperfectiunile si stereotipurile lor, aceste intalniri sunt ultimul bastion (teoretic si practic) inaintea sucombarii totale si generale la legile (dar mai ales ideologiei) pietei. Acum, sigur, ne-am dori cu totii ca acesti oameni sa fie sustrasi logicii de piata ca mesajul lor sa capete credibilitatea necesara, sau macar sa fie indeajuns de radical astfel incat sa fie ne-incorporabil ca marfa. S-ar putea sa cerem cam mult, in conditiile in care la nivel societal exploatarea pare a fi mai degraba naturalizata decat problematizata. Cum o serie intreaga de surse de gandire si practica revolutionare sunt astazi doar apendice la reproducerea inegalitatilor si ideologiei dominante (de la artisti la partide politice, de la muncitorii fragmentati la imigrantii santajati) si atata timp cat fizionomia noului subiect istoric ramane neconturata, ar trebui sa acordam mai mult credit bastioanelor academice, macar ca spatii privilegiate pe baza carora ceva mult mai radical sa poata aparea.

Pe langa riscul de a clasa mult prea abrupt discutiile „pseudorevolutionare” din mediul academic drept mici furtuni intr-un pahar cu sampanie (pe modelul „the new caviar left”), mai exista si riscul de a supraestima ponderea si impactul ganditorilor de stanga in peisajul academic global, dupa o formula nu foarte diferita de vulgata anti-stanga de la noi, care suprapune complet mediul academic vestic cu influenta stangii. In practica insa, mediul academic este dominat masiv de idei reactionare, de apologeti ai sistemului si ai ideologiei curente, de mecanisme brute ale pietei si profitului, de tirania cantitatii „publish or perish” si a oportunismului mascat sub notiunea de „networking”. Cand (si daca) se mai aud voci care sa sune contrastant cu corul general, critica lor este una strict a neoliberalismului (mai ales in varianta lui americana) care in fapt naturalizeaza si legitimeaza neoliberalismul din mediul academic si lasa intacte bazele capitalismului in variatele lui forme contemporane. Prin urmare, orice pozitie cat de vag radicala nu este nici pe de parte asigurata, ci trebuie cucerita asiduu in lupte de putere care nu de putine ori se lasa cu victime. Oricat ar suna de ciudat si contrafactual, Zizek, Badiou si altii ca ei sunt de fapt niste marginali in economia globala a mediului academic. Chiar daca la ultima sa conferinta de la Londra, 3000 de oameni si-au dat coate ca sa-l asculte si altii 1000 au plecat frustrati de lipsa de locuri, Zizek nu a obtinut pana acum nici o pozitie de profesor (la Birkbeck este doar director de studii) –statutul suprem in academia anglo-americana.  Fara sa le plangem deloc de mila, pare ca Zizek are ceva dreptate cand spune ca faima „lor” este necesara tocmai pentru ca mesajul lor sa nu fie luat in serios: o ingropare la vedere, sub multe lumini de scena si camere de luat vederi, a unor idei si propuneri cel putin inconfortabile.

Acum, cateva idei si despre publicul care se balaceste in aceste ape murdare ale conferintelor si dezbaterilor cu si despre revolutie. Evident, multi fac parte dintr-o clasa academica transnationala, cu venituri din burse de cercetare. Da, multi dintre ei reproduc vulgata revolutiei iminente si a rasturnarii capitalismului fara sa fi iesit prea des din propriul campus (desi nici o revolutie in campus n-ar fi chiar de lepadat). Dar aceasta nu e toata povestea. Cei mai multi oameni pe care i-am intalnit in astfel de ocazii sunt activ implicati zilnic, atat teoretic cat si practic, in diverse forme de lupta sociala. De la proteste anti-razboi la munca voluntara in cartiere nevoiase, de la organizare sindicala la organizare studenteasca cei mai multi dintre acesti oameni nu vin sa-i asculte pe Badiou & co ca pe un grup de rock la un concert alternativ. Din contra, ei sunt primii care cer clarificari teoretice, exemple concrete si pun problemele cele mai acute. Mai mult, in astfel de contexte nu joaca doar rolul de aplaudaci ai celor mari, ci creeaza si recreeaza relatii, extind retele si compara experiente similare. La Marxism 2009, eveniment organizat de Socialist Workers Party tot la Birkbeck College Londra, acest tip de public a fost majoritar, si nu cel academic clasic pus pe suete fine. Prin urmare atmosfera a fost una exploziva, iar mesajul unul foarte clar: avem nevoie de teorii mai bune pentru ca practica sa aiba si mai mult sens si impact. Ma indoiesc ca astfel de cereri s-ar fi putut face in alt loc decat intr-unul academic.

Prin urmare, este absolut evident ca avem nevoie de teorii mai bune, de intrebari mai destepte si de raspunsuri mai clare menite sa problematizeze adecvat starea de fapt. Problema e ca, in lipsa de altceva mai bun, suntem nevoiti sa pastram si apa murdara a mediului academic: nu putem sa avem (deocamdata) una fara alta. Astfel incat poate ar trebui sa reformulam provocarea profesorului Karnoouh: poate ca, in coordonatele actuale, miza nu este neaparat sa raspundem corect la intrebarea „subiectului istoric” cat mai degraba sa pastram posibilitatea ca aceasta intrebare sa fie in continuare formulata in cadrul unor conditii structurale care considera toata povestea asta (si urmarile ei potentiale) fie passe, fie direct „periculoasa”. Altfel spus, pe fundalul marsului triumfal al „formei-capital” totalizatoare, „Comunista social club” s-ar putea sa nu fie o optiune chiar asa de proasta. Practic, s-ar parea ca de fapt avem nevoie nu doar de un astfel de club, ci de mai multe. Sa cante muzica!

FLORIN POENARU