Mihai Iovanel: Vorbeam inainte despre felul partial contrariant-jignitor, partial amuzant in care priveau unii francezi, dupa ’89, pe cineva venit din Est. Povesteati cum cutare, intr-o discutie, cand a venit vorba de Baudelaire, a simtit nevoia sa va precizeze: „un poet francez”. Putem da vina pe caracterul nombrilist si autosuficient al francezilor, desi explicatia e alta si mai lunga. Inteleg insa din cartea dvs. ca intalnirea cu apropiatii lui Truffaut a fost un pic diferita…

Magda Mihailescu: Nu ascult, in general, ce-mi sopteste la ureche etnopsihologia uzuala, cum ca francezii ar fi cartezieni (In ce anume nu ni se spune: in materie de bun simt, de „dubito ergo cogito…” etc?), ca pe germani nu-i scoti din pragmatism (dar au dat, parca, cea mai inalta metafizica), romanii – harnici (oare?) si voios-ospitaleri etc. Poate ca domnul respectiv chiar a vrut sa ma lumineze, sa nu mor proasta, dupa ce ca am avut ghinionul sa traiesc in comunism. De unde sa stie el ca in 1958, undeva, la Bucuresti, o profesoara de franceza, fosta studenta a lui Roland Barthes, preda studentilor de la Ziaristica formele subjonctivului aplicat si pe versurile lui Baudelaire din „A une passante”: „Ô toi que j’eusse aimée, ô toi qui le savait”. Nu or fi ei, francezii, cei mai simpatici, nici cei mai inimosi oameni din lume, dar eu nu am cunoscut „francezi in general”. Am cunoscut, in primul rand, minunatii baieti (le spun asa, dar acum nu mai sunt nici ei tineri) de la Clermont-Ferrand, care au pus la cale, in studentie, un festival ce avea sa devina cel mai important din lume in materie de scurtmetraj, la familia directa si cea spirituala a lui Truffaut. Nu stiu cum se face, dar toti seamana atat de mult, parca s-a propagat ceva din felul lui de a fi, din generozitatea, din calmul lui. Asa sunt toti, Madeleine, Monique, asa sunt Serge Toubiana (altfel nu as fi indraznit sa-l rog sa scrie acel Cuvant inainte), domnul Gruault, asa erau Suzanne Schiffman, Nestor Almendros, toti ceilalti… Cand stateam la Carrosse, in arhiva, se intampla ca Toubiana sau Antoine de Baecque sa vina inaintea mea si sa-mi lase carti pe biroul unde lucram eu (volumele care apareau la editura lor, la “Cahiers du cinéma”) si cate un bilet, in spiritul lui Truffaut: “Sper sa-ti faca placere. Daca nu-ti plac, poti sa vii sa te plangi amarnic. Sunt in camera de alaturi”. Uneori, Madeleine aparea tinand mainile la spate si scotea, ca un prestidigitator, doua mici buchete de flori, unul pentru mine, unul pentru asistenta ei, Monique Holveck, o fiinta “painea lui Dumnezeu”, cum zicem noi. E o lume cu totul si cu totul aparte, o lume truffaldiana. Asa sunt Luce Vigo, fiica cineastului Jean Vigo, André Téchiné sau batranul lui profesor, marele teoretician Henri Agel pe care, inainte de a-l intalni, l-am cunoscut ca intr-un film de Truffaut, prin corespondenta. Iordan Chimet m-a indemnat sa-i scriu la Universitatea Paul Valéry din Montpellier, dupa ce citise in „Adevarul Literar” un articol de-al meu despre Agel. De la el am invatat sa nu trec usor peste unele scene in aparenta gratuite, sa ma invart in jurul lor, trebuie sa existe undeva un sens ascuns. Stii ca a aparut intr-un film deTruffaut? In „Barbatul care iubea filmele” este unul dintre lectori. Jean-Pierre Léaud este altceva, el e o fiinta de pe alta lume, absolut hors normes; are o nervozitate neguroasa si, in acelasi timp, uneori pare bucatica rupta din Truffaut…

MI: Truffaut s-a si proiectat in el…

MM: Truffaut ar fi vrut sa fie cel mai mare actor al generatiei lui, nu conteaza daca a ajuns sau nu, dar a marcat istoria cinematografului. Toti cei care am cercetat atunci am avut, intr-adevar, noroc, pentru ca, zece ani mai tarziu, Carrosse s-a desfiintat, a fost cumparata de Marin Karmitz, arhivele sunt acum la Cinemateca franceza…

MI: Dar mai sunt accesibile doar in varianta fotocopiata. Se pierde feeling-ul.

MM: Una e sa vezi hartia unui pachet de biscuiti pe care Truffaut scrisese ceva si pe urma l-a pus bine, cu grija lui maniacala pentru fiecare colt de hartie si alta fotocopia ori ecranul rece al calculatorului… Sau sa stai undeva, intr-un colt al biroul cineastului si sa rasfoiesti vechile colectii din „Cahiers du Cinéma”, din perioada faimoaselor coperti galbene… Madeleine Morgenstern nu a tinut sa faca din acel birou un loc mitologic. Noi il simteam ca atare, dar ea nu a vrut sa-l transforme intr-un sanctuar, intangibil.

MI: Un fel de „chambre verte”…

MM: … Exact. A vrut sa fie un spatiu pe care cineva aflat in documentare, acolo, sa-l poata vedea. Cand i-am spus, intr-o dupa-amiaza, ca doi tineri colegi din Romania (erau Alex Leo Serban si Mihai Chirilov), sunt acum pe Champs-Elysées si ma intreaba daca ar putea sa treaca sa vada biroul lui Truffaut, nu a ezitat sa-i invite din toata inima. Totul a fost desfacut atunci cand „Les Films du Carrosse” a fost vanduta lui Karmitz. Cartile din imensa biblioteca au fost oferite scolilor, unor institutii, prietenilor – asa se face ca, printre altele, mi-am completat si eu colectia din Roland Barthes. Nu era o surpriza, familia, Madeleine Morgenstern, fetele lor sunt mari iubitoare de carti (Laura, fiica cea mare, este profesoara de literatura la Berkley), au in comun cu Truffaut si bucuria de a le darui in momentul in care ti le doresti. Madeleine i-a trimis barbatului meu, lui Henri, ceea ce avea sa fie ultima carte citita de el, memoriile lui Jean-François Revel, „Le voleur dans la maison vide”, o ravnea demult, din pacate ramasa aici, pe biroul lui, neterminata.

Pe firul cartii François Truffaut. Barbatul care iubea filmele

MI: Sa mergem pe firul scrierii acestei carti, „François Truffaut. Barbatul care iubea filmele”. Pasiunea dumneavoastra pentru Truffaut cand a inceput? Ati vazut “Cele patru sute de lovituri” curand dupa premiera…

MM: Destul de repede. Dar adevaratul soc a fost “Jules si Jim”. Inaintea lui vazusem “Trageti in pianist”…

MI: Le-ati vazut in ordinea lor cronologica?

MM: Da, pe acestea toate, urmate de „Pielea catifelata”, „Sarutari furate”, pana la „Copilul salbatic”, in 1970, le-am vazut in ordinea lor. Cu exceptia „Sirenei…” Mi-am dat seama ca, atat de deosebite fiind, sunt legate totusi prin fire misterioase. In carte i-am spus „Filmele vorbesc intre ele” dar atunci nu aveam un nume. Mai toata lumea credea ca este foarte usor de decodat Truffaut: cineast clasic, gratios, elegant, mozartian, cu un neobisnuit film despre copii, autor la 30 de ani al unei capodopere, „Jules si Jim” dar si al unei glume esuate, “Trageti in pianist”. Am dus cu mine acest sentiment, al artistului care mai mult ascunde decat arata. Celelalte filme aveam sa le vad pe sarite, „Noaptea americana” din 1973, dar nu si „Cele doua englezoaice…” din 1971. Teribil de frustrant.

La Nouvelle Vague: Godard, Rivette, Rohmer, Chabrol

MI: Dar pe ceilalti din “La Nouvelle Vague”?

MM: Vazusem evident, Godard…Imi plac enorm primele lui filme, cele de dinaintea cotitirii politice, fara sa fiu o „fana” absoluta, cum este Alex. Leo Serban. Dintre ultimele, „Histoire(s) du cinéma” este tulburator, am scris, de altfel, in „Adevarul Literar”. Intr-adevar, sunt minunate aceste „istorii”, cu deosebire capitolul in care isi reviziteaza marile iubiri din tinerete, din perioada “Cahiers du cinéma”, sau cel despre Hitchcock. Si in ierarhia barbatului meu, Godard se afla pe primul loc. Pentru modernitatea lui. Nu ne-am certat niciodata in aceasta privinta. Mai mult, unul dintre codurile noastre ludice, cand plecam la drum, era chiar o replica din „Pierrot nebunul”, „Allons-y, Allonzo!” Pe Godard l-am intalnit de cateva ori la Cannes. Unii s-au mirat ca nu am incercat sa stau de vorba cu el despre Truffaut. Ce sa-l intreb? De ce s-au certat? Toti stim de ce. A mai fost ceva, mi-a fost teama de histrionismul lui, fermecator, ce-i drept. Joaca teatru in permanenta. La o conferinta de presa, la Cannes, un ziarist a riscat: “Bineinteles, dumneavoastra lucrati cu calculatorul, doar sunteti primul care a folosit tehnica video…etc. L-am auzit, cu vocea lui aproape soptita: “Aaa, nuu, eu am opt masini de scris acasa, nu scriu decat la masina de scris.” Or, mi-au spus altii, care ii erau apropiati: “Aiurea, bineinteles ca lucreaza pe calculator”.

MI: Si in “Histoire(s) du cinéma” tot apare batand la masina…

MM: Este histrion, ce mai… Sper ca nu razbate din carte, Doamne fereste, ca as avea, cumva, o distanta veninoasa fata de Godard… Este un mare cineast modern, este inovatorul – el si cu Alain Resnais – dar pentru mine a contat foarte mult si umanitatea din el. Sa fim intelesi, nu am trait niciodata (poate, candva, in adolescenta) cu iluzia unui raport direct proportional intre caracterul creatorului si opera sa. Stiu ca talentul nu trimite, neaparat, artistii, sa sporeasca armatele ingerilor. Totusi, parca nu poti sa-i spui unui prieten cu care-ai plecat la drum ca habar n-are sa faca un film, ca a nimerit, odata, unul, si-atat. Poate sunt eu de moda veche. Familia lui Truffaut nu i-a purtat ranchiuna. Dovada: – prefata volumului „Correspondance”, ingrijit de Gilles Jacob si de Claude de Givray, prietenul lui Truffaut din tinerete, este semnata de Godard. Foarte frumoasa, dar am mai spus-o: nu cred o iota din aceasta pocainta prea stilata, prea cautata, pentru a fi si sincera: ”De ce m-am certat eu cu François? (…) Poate François e mort. Poate eu sunt viu. Nu e nicio diferenta, nu-i asa.” Ba da, e diferenta cutremuratoare dintre viata si moarte.

MI: Jacques Rivette?

MM: Nu ai crede ca un om atat de fragil poate fi atat de agitat. Am vazut un lung documentar despre el, exact cum il descrie Jean Gruault in memoriile sale, „Ce que dit l’autre”: categoric, cu o gesticulatie apriga. Astazi, el a ramas misteriosul grupului de altadata.

MI: Si cel mai dificil comunicator, cel mai nepragmatic. Cand facea filmele alea lungi…

MM: Luungi, a facut un film de 11 ore… Cine sa-l vada? Poate doar apropiatii dispusi sa se inhame la o asemenea experienta. Observam o contradictie care ne poate da de gandit: Rivette, agitat, cum spuneam, fara rabdare, ai zice, tocmai el este autorul unui cinematograf care, asa cum bine spunea Serge Daney, „creaza timp”. Intr-un film de Rivette ne instalam pentru a vedea, a simti, timpul la lucru. Era foarte deschis modernitatii, spre deosebire de Rohmer, care avand o structura universitara, academica, ramasese pe pozitiile clasicismului, de aici si marea ruptura de la “Cahiers du Cinéma” intre cei doi. Contradictiile lui fascineaza, nu l-am cunoscut personal, nu mai venea pe la Carrosse in anii in care ma duceam eu.

MI: El, spre deosebire de Godard, ramasese apropiat de Truffaut…

MM: I-a ramas toata viata apropiat. Truffaut il consulta, nu de putine ori, chiar din faza scrierii scenariului, alteori il invita la montaj. Ca si pe Rohmer, de altfel. I-a sustinut cu bani pe amandoi, pentru a-si duce la capat filmele. Dar, culmea paradoxului, Truffaut a ajutat „Les Cahiers du Cinéma” sa supravietuiasca, in timp ce revista il ignora.

MI: din cartea dumneavoastra am aflat asta, ca era certat cu echipa post-68 a “Caietelor…”

MM: … mai degraba as spune ca drumurile lor se despartisera. Dupa deriva maoista, structuralista a revistei, pentru ei Truffaut nu mai conta ca cineast. Nu se incadra in nicio grila. E siderant sa constati ca filmele lui mari, “La chambre verte”, “Les deux anglaises et le continent”, chiar si “Noaptea americana”, care luase Oscarul, nu au fost recenzate in “Cahiers du cinéma”. Si in tot acest timp, sustinea cu bani revista. Asta inseamna fidelitate, in memoria lui André Bazin, in memoria revistei tineretii lui. I-a trebuit mult timp lui Serge Toubiana sa-l impace cu “Cahiers du Cinéma”. Nu era vorba sa uite, ci sa accepte ca e omeneste, revista s-a schimbat, oamenii s-au schimbat, si de a trece cu vederea. De uitat – nu cred ca a uitat. La inmormantarea lui Truffaut nu a vorbit nimeni de la „Cahiers…”, cei doi care au rostit un cuvant de despartire, au fost, conform dorintei cineastului din zilele cand stia ca se apropie sfarsitul, bunii prieteni Claude de Givray si Serge Rousseau (sotul lui Marie Dubois), enigmaticul trecator, „omul definitivului” din „Sarutari furate”. L-am intalnit intr-un an la Clermont-Ferrand, avea zambetul lui Truffaut. Ca si Roland Thénot, credinciosul regizor de platou, pe care il vad tot acolo, locuieste in regiunea auvergnata. Cand se intampla sa gasesc flori la hotel, stiu ca a trecut domnul Thénot. Doamne, cum seamana acesti oameni…

MI: Pe Chabrol l-ati cunoscut?

MM: L-am intalnit la Montréal. Imi plac multe dintre filmele lui, e un cineast solid si foarte harnic, a facut si cate doua filme pe an. A anuntat Noul Val cu „Le Beau Serge”, „Les Cousins”. Este unul dintre putinii care au izbuit sa scuture cinematograful francez de parizianism. Pentru mine, imaginea lui e legata de intamplarea cu Truffaut – cand, hotarati sa-i ia un interviu lui Hitchcock aflat in Franta, cei doi tineri si caraghiosi redactori ai „Caietelor…” au cazut in piscina, cu magnetofon cu tot. Hitchcock avea sa-i ii spuna mai tarziu lui Truffaut: “Stii, cand ma gandesc la tine si la Chabrol parca vad doua cuburi de gheata clatinate intr-un pahar…” Chabrol face filme si acum, la fel si Rohmer, cel mai in varsta. Asta a fost cruzimea vietii: Truffaut, cel mai tanar dintre ei, a plecat primul. Stiu de la Madeleine, careia i-a marturisit sentimentul ca va muri tanar. Linistit, fara urma unui santaj de genul “Aveti grija cum va purtati cu mine”, sau de amenintare: “Vedeti ca o sa va para rau…”.

MI: Mi se pare incredibil cum dintr-o echipa de critici de cinema sa devina toti regizori de varf! Ca si cum la „Romania literara”, criticii din perioada de glorie a revistei (Raicu, Manolescu, Iorgulescu, Simion, Cristea, Dimisianu) s-ar fi apucat peste noapte sa scrie romane care sa schimbe fata literaturii.

MM: Minunata utopie! Oricat as trage eu spuza pe turta mea, tu stii mai bine, nu te poti apuca „peste noapte” de un roman. Ceea ce s-a petrecut atunci, la „Caiete…” nu a avut seaman. De la „Positif” (la ora de fata cea mai buna revista de cinema din Europa, dupa parerea mea), nu a iesit niciun cineast. Acum ar fi si mai greu, “Positif” e scrisa mai ales de universitari, de profesori. Au fost, de cand ii stiu, ca soarecele si pisica cu “Cahiers du Cinéma”. Deductia functiona matematic: daca unii laudau un film, in mod sigur ceilalti il criticau. Doar Clint Eastwood ii impaca: el e iubit si la “Positif” si la “Cahiers du Cinéma”.

MI: E greu sa nu-l iubesti pe Clint Eastwood.

MM: Sa nu te auda Leo, dar sa afle Gorzo…

MI: Ne intoarcem la cartea despre Truffaut. Asadar, ii vazuserati primele filme si ele va lasasera o anumita impresie.

„Magda Mihailescu a Japoniei”

MM: Am dus aceasta dragoste nu foarte deslusita pentru mine foarte multa vreme si, la un moment dat, i-am spus lui Henri (pe atunci imi era redactor-sef) ca eu as vrea sa scriu o carte despre Truffaut.

MI: La ce film se intampla asta?

MM: N-as putea sa spun exact, cred ca dupa ce am vazut “Fahrenheit” care iarasi le dadea peste cap pe toate celelalte, avand insa si fire care-l legau. Am reluat visul dupa “Noaptea americana” – nu pentru ca avea Oscarul. Mi-am dat insa seama ca nu am nimic din ceea ce-mi trebuie pentru o carte, asa cum imi doream. Nu era de ajuns sa cunosti filmele, si nici acelea pe toate. Nu aveam resurse pentru o documentare temeinica, timpul trecea si Truffaut lansa filme pe care eu nu le puteam vedea, asa ca am lasat cartea in stand by. Dar, dupa dupa’90, avand norocul de a-i vedea sau revedea toate filmele la el acasa, ca sa spun asa, avand acces la arhiva lui, cu toate variantele scenariilor in fata, cu colectiile revistelor unde a scris, la indemana, mi-am dat seama ca nu m-am inselat. Am incercat sa spun treaba asta in carte, sa-l vad ca pe un cineast mult mai misterios si profund decat a fost perceput de multi, intr-o anumita epoca. E foarte greu sa scrii, astazi, despre Truffaut, poate a fost un curaj din partea mea, daca nu cumva chiar inconstienta – despre el s-a scris enorm. Cand m-am apucat eu, cat am batut Carrosse, cate-o saptamana –doua pe an, mai rar de doua ori pe an, pentru ca nu-mi permiteam un an sabatic, in timp ce eu lucram, mai aparea cate o carte… Este un obicei al truffaldofililor, de a-si trimite cartile unii altora, si asa se face ca am o carte in japoneza, de exemplu, trimisa de – cum zice Madeleine Morgenstern, in gluma – o “Magda Mihailescu a Japoniei”, Kiochi Yamada, care avea o corespondenta innebunitoare cu Truffaut, pentru ca e un tip atat de minutios, de pisalog, domnul Yamada, chiar mai pisalog decat mine, in zilele mele bune. El a tradus cartile si filmele lui Truffaut. M-am uitat peste scrisorile lor, un spectacol, exista cate ceva si in „Correspondence”: “François, pentru replica X am sapte variante, tu ce parere ai?” Truffaut ii raspundea, ticait, la fiecare rand. Exista, asadar, acest obicei al truffaldofililor de a-si trimite cartile, drept care, acum, ma simt si eu datoare sa fac acelasi gest. Daca am primit si carti in limbi “imposibile” pentru mine, in greaca, in japoneza, atunci pot sa le trimit si eu o carte intr-o limba “imposibila” pentru ei. In sfarsit, mi-am facut aceasta datorie in primul rand fata de mine, fata de un vis din tinerete. Am lucrat nu fara neliniste, nu fara o anume teama – ce-as mai putea sa spun eu, acum, despre François Truffaut, la 25 de ani de la moartea lui? Dar erau o neliniste si o teama amestecate cu bucurie si cu recunostinta fata de soarta, pentru ca mi-a oferit aceasta sansa.

Carti si volume de articole

MI: In scrisul dvs. se poate observa un raport care surprinde intre paginile publicate in presa si numarul cartilor pe care le-ati tiparit.

Ati scris, de la inceputul anilor 60, de cand sunteti in presa, mii de pagini despre cinema: la „Flacara” erau patru pagini pe saptamana pe care le scriati cam singura, apoi ati trecut la „Informatia Bucurestiului”, aveati o rubrica in „Cinema”; pe urma ati avut timp de paisprezece ani o pagina saptamanala la ALIA, ati scris aproape zilnic la „Adevarul” si „Gandul”.

Pe de alta parte, ati publicat numai doua carti: una despre Sophia Loren si pe aceasta de acum, plus o carte in colaborare despre Pintilie. Li se adauga volumul de convorbiri cu Malvina Ursianu.

Or, in mod evident, aveti in scrisul dvs. o structura de autor; asta se vede nu doar din carti, unde teoretic e de asteptat sa se vada (desi in practica se vede totusi rar), ci si in publicistica. In colectia ALIA – ca sa dau doar acest exemplu pe care il cunosc mai bine – se ascund cateva carti de Magda Mihailescu. Nu culegeri de articole: carti. De ce ati ezitat sa le publicati? Aveti „trac” in fata ideii de carte? Va displac volumele facute din articole?

MM. Nu, cum sa-mi displaca, Doamne-fereste. Fara astfel de culegeri nu am fi avut privilegiul de a cunoaste opera lui Bazin, cinefilul lipsit de posibilitatea de a cerceta in arhive nu ar fi avut sansa de a cunoaste scrierile lui Truffaut, vezi volumele „Les films de ma vie” sau „Le Plaisir des yeux”, ca sa dau exemple legate de tema noastra. De curand am salutat, intr-o revista, aparitia volumelor de cronici, articole semnate de Alex.Leo Serban si Andrei Gorzo, cei mai importanti critici ai generatiei lor. Amandoi au fost selectivi. Imi displac vanitosii, cei care vor cred ca tot ce a iesit de sub condeiul lor, absolut tot, este destinat unei Opera Omnia. Nu vreau sa supar pe nimeni, dar ziaristul roman are mitul cartii. „Obiectul rectangular” nu ne face mai destepti sau mai talentati decat suntem. Sa fim lucizi, profesia noastra traieste subsemnul provizoriului, al efemerului, al lui „astazi esti, maine nu esti”, putem fi folositori si agreabili momentului, nu in perspectiva istoriei. Cati isi mai amintesc, cati se mai duc la cartile lui Suchianu? In ceea ce ma priveste, da, am „trac”, cum spui, chiar spaima, in fata ideii de carte. Mi se pare o fagaduinta cu care nu te joci. Daca intr-o revista, in ziar, omul te poate citi sau ocoli, cartea cu care iesi in lume ii face semne, il ademeneste. Carticica despre Sophia Loren am scris-o pentru ca m-a solicitat editura Meridiane, colaborarea pentru volumul italian despre Lucian Pintilie am acceptat-o la insistenta lui, mi-a fost rusine sa refuz. Nu am scris, atatia ani, comentariile, analizele din ALIA cu gandul de a le publica mai tarziu intr-un volum, mai toti colegii mei au facut-o si am vazut ca „nu dau rau”. Asta inseamna ca revista impunea o anume tinuta. Eu am ezitat si inca ezit. Apartin familiei de publicisti palmasi, ai muncii cu bucata. Incurajata de interesul, onorant pentru mine, al unor critici tineri, s-ar putea sa ma apuc de o triere la sange, sa aleg, rezonabil, vreo 50-60 de titluri din cateva mii, in vederea unui volum. Mai discutam.

MI: Vorbiti-mi despre cat de usor sau greu scrieti. Vindeca presa cotidiana de nevroza foii albe?

MM. Nu scriu nici greu, nici usor sau, daca vrei, si greu, si usor. Ma incumet mai anevoie, dar cand lucrezi la un cotidian, nu-si permiti luxul de a te tocmi cu tine insuti. Uneori scrii cu pistolul la tampla, vreau sa spun cu secretarul de redactie in coasta, sau la usa, ceea ce e tot una. Vii de la o conferinta de presa, un interviu urgent, ai iesit de la un film, la Cannes, nu ai decat o ora la dispozitie, intri la strung. Dar chiar si in aceste conditii, hartia alba din fata mea, pe vremea cand nu lucram la calculator, m-a nelinistit. Nu l-am inteles niciodata pe Mallarmé, cel din „Brise marine”, cand vorbeste de „…le vide papier que la blancheur défend”. Cum sa te apere albeata colii de hartie? Pe mine m-a speriat. Nu am avut niciodata curajul de a privi o coala neinceputa, in toata intinderea ei. Intotdeauna am indoit-o frumos. Scurtam, astfel, micul desert alb ce mi se asternea inainte. Cand am venit la „Flacara”, colegii radeau de mine, Mihailopol, vestitul fotograf, mi-a facut si o poza, cum stateam asa, aplecata peste acel petic de hartie. Culmea este ca nu urgenta muncii la un cotidian mi-a alungat nevroza foii albe, ci calculatorul. Micul zid de sticla din fata mea nu ma sperie. Poate unde „pagina”, mereu curata, ascunde, ca intr-un mormant nestiut, urmele chinului cu fraza, cu cuvintele. De fapt, e o mica victorie a lasitatii de a-ti privi truda. E bine pentru noi, e rau in cazul marilor scriitori. Dispare ideea de manuscris. Unde sunt cu adevarat in largul meu, unde nu ma doare capul, este in scrisori. Genul episolar imi e cel mai la indemana. Stiu ca acolo nu ma fac de ras (teoretic) decat in fata unei singure persoane. Cand eram eleva mica si mama ma ruga sa adaug si eu, cum se obisnuieste, cateva randuri in scrisorile catre rudele din Ardeal, eu le compuneam adevarate rapoarte despre pisici, despre „Micul Lord” sau ce mai citeam eu, desigur, inflorind, putin, realitatea cuminteniei mele. Si astazi mai scriu epistole de mana unor apropiati. Cred ca as fi fost o buna secretara. Oricum, raportul meu cu cuvintele a fost intotdeauna mai special, nu abecedarul m-a invatat sa citesc, ci… foaia de taitei a mamei, patura de tocmagi, cum zic ardelenii. Mama o intindea subtire, subtire de tot si, pentru a-i verifica transparenta, punea o pagina de ziar sub ea. Trebuia sa deslusesti literele mari. Asta era contributia mea, veneam repede cu ziarul.

MI: Ati scris o carte in care, lucru rar in critica de film, insistati pe analiza (tehnica) a cinema-ului ca cinema.

In (prea) multe dintre cronicile pe care le citesc perspectiva e a unor cititori de romane, care iau din cinema doar scenariul. E in acest fenomen un simptom al deprofesionalizarii criticii de cinema sau doar un compromis cu publicul larg (acea fantasma, vai, atat de des tintita si atat de rar nimerita), care ar fi miop in fata jargonului?

MM. Critica, asa cum tinde ea sa fie practicata la noi, nu se deprofesionalizeaza, se transforma in altceva, nici macar in jurnalism de cinema, ci intr-un soi de colocvialitate generalizata, de comunicare a unor umori, tafne („Mi-a placut… m-am plictisit”), nu opinii. Critica de film devine o subspecie bagatelizata a ceea ce francezii numesc „la littérature du moi”. Eu ii spun, in gluma, „Cinémoi”. Ne place, nu ne place, asta e.

Mostenirea lui Truffaut

MI: Care este mostenirea truffaldianismului, nu neaparat in mediul academic, unde, cum spuneti, creeaza o enorma literatura critica, dar in cinema?

MM: Oricat ar parea de ciudat, nu are multi urmasi. A avea mostenitori presupune mai multa usurinta a transferului, nu in sensul copierii, ci al translatarii unei viziuni asupra relatiilor dintre oameni, o anumita viziune asupra cinematografului, un anumit fel de a vibra. Or, asta este mai greu de transmis. Nefiind un cineast cu un stil evident, acel l’air de rien despre care vorbea este foarte greu de imitat. Nu exista o bariera intre el si ceilalti, dar este o perdea de aer foarte dens, care nu lasa sa strabata foarte mult din el catre ceilalti. Totusi, il regasesti, la nivelul amintitei vibratii, in filmele lui Téchiné, in filmele lui Ozon, Desplechin, Assayas – vorbesc de francezi – insa numai pe moment. Zici: a, uite, scena asta parca… Sigur, ma gandesc in primul rand de André Téchiné pe care-l cunosc mai bine, i-am vazut toate filmele si stiu cum gandeste. De alfel, Truffaut l-a ajutat, l-a ajutat cu discretie.

MI: Cum i-a ajutat pe multi…

MM: Pe foarte multi! Degeaba i se reprosa ca in epoca lui de glorie nu mai scria despre tinerii cineasti. Faptul ca nu s-a pronuntat asupra unui talent ca Jean Eustache („La maman et la putain”) a declansat reprosuri aprige. Nu mai scria din teama de a nu-si folosi gresit autoritatea. Dar sa ne intoarcem la mostenire. Exista in filmul lui Téchiné “Trestiile salbatice”, o scena pe care toata lumea a considerat-o truffaldiana – prin aceasta delicatete, retinere a marturisirii unor stari – un stil atat de bine manipulat (n-as spune “folosit” – chiar manipulat) de Truffaut. Tanarul protagonist al filmului isi descopera niste pulsiuni homosexuale, se simte atras de un coleg de camin si este nelinistit… Nu stie cu cine sa vorbeasca. Locuieste intr-o mica localitate, afla ca proprietarul magazinului de pantofi ar fi homosexual.. … Da tarcoale magazinului, intra, e intrebat, fireste, “Ce numar de pantof cautati?” “Nu, eu vreau sa va-ntreb altceva,…stiti, am impresia ca sunt ca dumneavoastra…”, ii marturiseste pana la urma aceasta pulsiune: “Ma sperie, care va fi viata mea?” La care batranul ii raspunde: “Ooo, e mult de-atunci, nu mai mi-aduc aminte…” Frumoasa scena. Exista o vibratie – asta as numi eu truffaldianism – tremura aerul intre personaje…

M.I. …aici vad una dintre marile calitati ale cartii dvs: in investigarea unor imponderabile. Este realmente dificil sa scrii despre autori de felul asta: e ca si cum ar trebui sa investighezi o crima perfecta. Bine, exista solutia adoptarii unei metode, dar e solutia facila: psihanaliza, de pilda, e un speraclu care deschide multe usi, dar lasa prea mult „rest”, in conditiile in care tocmai acest rest reprezinta inima artei. Ati lucrat, ca sa termin paranteza, cunoscand prea bine toate aceste metode, raportandu-va la ele, dar nefolosind exclusiv niciuna. Ati ales calea mai grea.

Revenim la mostenirea lui Truffaut.

MM: Poate influnta e mai vizibila la nivelul strategiei, al stiintei de a-ti conduce cariera. Asta i-a atras si unele priviri chiorase, unele critici, dar nu vad nimic rau in faptul ca nu a vrut sa se lase pe seama intamplarii sau numai in mana marilor producatori. Trebuie sa-ti manevrezi singur corabia. A impus mai degraba un model a ceea ce-nseamna sa-ti cuceresti independenta in industria cinematografica – ceea ce se-ntampla si la noi astazi, cu tinerii nostri autori – si este foarte bine! La acest nivel influenta lui Truffaut este mai detectabila.

MI: Probabil ca in cinema-ul de azi, in care producatorii cer dinainte proiectul descris la virgula, Truffaut nu s-ar simti incomodat. Desi nu vreau sa ma gandesc la cum ar mai putea face filme Fellini. Vedeam un interviu cu Rivette, facut dupa „Histoire de Marie et Julien” (2003): in acest film Rivette relua un proiect inceput in anii 70. Or, daca in anii 70 Rivette putuse incepe filmarile de la o schita de scenariu, fara sa stie cum se va termina filmul, in anii 2000 nu se miscase nimic (adica nici un dolar) pana cand totul (inclusiv, probabil, Coca-Cola prevazuta sa fie consumata pe platou) nu fusese pus pe hartie.

La Truffaut, simtul strategic de care vorbiti este un lucru ciudat si totusi explicabil. Tocmai el, cu tineretea lui turbulenta, dusa intr-o saracie lucie, avea sa-si faca filmele intr-o relativa liniste financiara.

MM: Era cel mai sarac. Cel mai tanar si cel mai sarac dintre toti.

MI: … asta ii va fi predat o lectie de pragmatism pentru mai tarziu.

Am vazut in biografia scrisa de Toubiana-de Baecque o fotografie a lui cu o hainuta lunga, foarte saracut…

MM: Aa, bine, cum il descrie Suzanne Schiffman, cum umbla cu niste pantaloni mereu largi, legati cu… “nu mi-am dat bine seama daca era o sfoara sau era un lant”, zice ea. Familia lui nu era saraca, tatal adoptiv era totusi arhitect, dar el a dus-o greu, fiind mai turbulent de felul lui, luand-o razna si refuzand ajutorul familiei, de care se distanta pentru ca, printre altele, a descoperit (foarte devreme) ca nu este fiul domnului Truffaut, insa in imensa lui delicatete n-a lasat niciodata sa se inteleaga ca stie. A tarat dupa el acest secret, nevroza originii, cum spunea Madeleine Morgenstern, a tarat-o cu el toata viata si a lasat cu limba de moarte sa nu se dezvaluie secretul decat dupa moartea parintilor lui, care i-au supravietuit. A fost intr-adevar un personaj. Cred ca si asta mi-a alimentat afectiunea, mai tarziu, cu cat citeam, parca as fi vrut sa-l ocrotesc – si nu stiu daca pe el sau pe Jean-Pierre Léaud dar in mod sigur pe… Antoine Doinel! Cand il vad cu hainuta aceea cadrilata din “Les quatre cents coups”, pregatindu-se pentru marea minciuna: “Ma mère, m’sieu…elle est morte”… I-am spus lui Jean-Pierre, acum un domn de saizeci si cinci de ani, ca tot mai vad in el baietelul pe care as vrea sa-l ocrotesc.

MI: Vorbind tot de influenta lui Truffaut, putem trece aici si isprava lui Truffaut & Co. de a fi lansat catre „lumea buna” a culturii genuri din astea umile ca polarul; ei au facut trecerea la recuperarea de catre cultura inalta a culturii de masa.

MM: Sigur, ei au ridicat un soclu lui Hitchcock, lui Howard Hawks, care in ochii americanilor treceau drept buni regizori comerciali. I-au decretat autori, chiar spre mirarea celor in cauza: nici ei nu se considerau ca atare, de aceea si Hitchcock a fost surprins cand junele care cazuse in piscina a vrut sa faca o carte ce avea sa ramana cea mai buna carte de cinema a tuturor timpurilor. Pacat ca nu se poate traduce… cred ca trebuie sa coste foarte scump drepturile – apartin editurii Gallimard si, din cate stiu, nu se lucreaza usor cu cei de acolo.

MI: S-au cumparat carti si mai scumpe, cred ca de fapt nu exista interes. S-au tradus totusi niste fragmente din ea, au aparut intr-un almanah „Romania literara” de prin anii ’80.

MM: Am auzit ca o editura ar avea de gand… Am tradus si eu odata niste fragmente pentru „Adevarul literar…”

MI: Nu s-au tradus nici cronicile lui Truffaut publicate in „Les Films de ma vie” – presupun ca o antologie destul de severa a activitatii lui de critic.

MM: Mi-ai dat o idee! Nu-ti vine sa crezi cat a scris Truffaut: enorm de mult. Cate articole pot sa fie in „Arts”! Revista era cat un ziar de pe vremuri, ce zic eu ziar, era cat o masa obisnuita. Tin minte cum citeam cu Serge Toubiana – aveam o masa uriasa in arhiva – si stateam asa, eu intr-un colt si el in celalalt si ni se intalneau colectiile. Da, a scris enorm, Eugene Waltz a inventariat totul, cu o rabdare de calugar benedictin. Ai bagat de seama, (lasand la o parte o anume insolenta a varstei), nu e nimic pretios, nimic „intelectualiza(n)t”, numai idei. A fost un personaj fascinant.

MI: Este clar ca omul avea o inteligenta nativa extrem de puternica pentru ca altfel l-ar fi strivit mediul acela care era foarte intelectualizat – pe el, baiatul fara studii, autodidactul.

Ce stia André Bazin

MM: Absolut. De altfel, am incercat sa conturez in carte efervescenta vietii intelectuale in anii de dupa Eliberare. Numai existentialismul cate directii avea… Vezi, André Bazin a vazut ceva in el, in pustiul obraznic. Interesant cum acest baiat agresiv, insolent…

MI: …infractor aproape…

MM: …cum a ajuns barbatul timid, sfios… Mai sa nu crezi, cum la 16 ani s-a dus la André Bazin sa-i spuna sa-si mute cine-clubul, ca vrea el sa-si faca cineclub in aceeasi zi si la aceeasi ora.

MI: Ma intreb cand s-o fi produs trecerea…

MM: Cand Bazin l-a strans de pe drumuri, l-a luat acasa la el, in imprejurimile Parisului, i-a gasit o slujba.

MI: Apropo de complexul tatalui…

MM: Asta i-a marcat viata…

MI:…Bazin moare chiar inainte sa…

MM: …a murit in a doua zi a filmarilor la „Cele patru sute de lovituri” care, de altfel, ii este dedicat. Vezi, noi nu ne-am dat seama… intrebarea din „Les quatre cents coups”: „Where is the father?”. Parea normala intr-o lectie de engleza.. N-am vrut sa spun mai mult in carte, am descris doar momentul in care a vrut sa-l cunoasca pe tatal lui adevarat – cel pe care i-l indicase un detectiv – acel domn, dentist, evreu, din provincie, pe care l-a urmarit cateva seri cum isi plimba catelul… A trecut pe langa el si atat. Iti dai seama ce putere trebuie sa ai totusi – sa nu spui nimic? Sa banuiesti, sa afli mai mult ca sigur ca este tatal tau si sa nu scoti niciun cuvant, sa tarasti dupa tine aceasta imagine?… Madeleine Morgenstern imi spunea, evident ca ei i-a povestit: “Ce-as fi putut sa-i spun? «Buna seara, domnule, eu sunt François Truffaut si sunt fiul dumneavoastra»?!” Cum poti sa rostesti asa ceva? Sigur, poate altul ar fi indraznit. El a ramas cu aceasta trauma. Personajul este mult mai misterios decat s-ar putea crede.

Misterul Truffaut

MI: „Mister”? Acesta ar fi cuvantul pe care-l asociati lui Truffaut?

MM: Mie mi se pare ca a fost un personaj misterios. Opera lui mai are sertare secrete. Asa am si incheiat cartea, „Eu una cred ca inca se mai ascunde”. Si melancolia lui Trufaut are aceasta aura misterioasa, nu vorbea mult despre el, dar i-ar fi placut sa traiasca in alta epoca. Discutam cu Serge Toubiana de ce revine imaginea Primului Razboi in filmele lui… Atunci i-ar fi placut sa traiasca, dupa Primul Razboi, cand exista fagaduinta unei lumi asezate, care a pus capat conflagratiilor, „La der des ders”, ultimul dintre razboaie. Asta se trage din Renoir, din „Marea iluzie”. Lumea s-a-nselat.

Cand stateam asa, in biroul lui Truffaut… stii cum arata biroul lui? Nu era foarte mare, cam douazeci de metri patrati, de sus pana jos peretii erau captusiti cu rafturi cu carti, ajungeai la ele cocotat pe o scarita, cu colectiile „Cahiers du cinéma” si alte reviste, un birou frumos, dar nu somptuos. Pe niste console, in timpul vietii, se aflau acolo si premiile: Oscarul, César-urile si multe altele. Dupa moartea lui le-au luat fiicele. Dar au mai ramas lucruri: am vazut o pasare impaiata, primita in dar de la Hitchcock, o cutie de tigari ce-i apartinuse lui Rossellini, un scenariu al lui Renoir. Pe birou se afla celebra fotografie a lui André Bazin, cea cu pisica flocoasa si razareata, o poza a lui Chaplin. Amintiri. Si fotolii negre, o canapea si doua fotolii negre, de piele, un televizor…. parea uneori putin cam sumbru biroul, pentru ca practic nu existau pereti, din cauza cartilor, in schimb, fereastra din spatele mesei sale de lucru dadea catre o scoala. Aici am vrut sa ajung. Imi imaginam ca ii placea sa stea la fereastra, sa vada copiii cand ieseau de la ore. A iubit mult copiii, trec prin toate filmele lui.

MI: Un lucru care-l leaga de Jean Vigo, unul dintre maestrii lui.

MM: Superb articolul „Jean Vigo a murit la 29 de ani”… Imi imaginam ca iesea pe balcon sa priveasca navala elevilor pe micuta strada Robert Estienne, precum in filmul „Bani de buzunar”, pe ulitele din Thiers.

Cam asta este… Uneori am impresia ca l-am cunoscut.

Interviu de Mihai Iovanel

Cititi prima parte a interviului