Rasism difuz si antirasism spectacular

– in jurul catorva cuvinte ale presedintelui Obama –

CLAUDE KARNOOUH

Realul poseda o calitate unica – posibilitatea permanentei sale resuscitari. In ciuda retoricilor care cauta s-o mascheze ori s-o ascunda, in ciuda tuturor deciziilor legale si autoritare care incearca s-o aboleasca, realitatea se impune intotdeauna – cateodata cu o violenta atat de brusca si de imprevizibila, asa cum un gaz comprimat intr-un recipient inchis ermetic explodeaza cand recipientul e deschis fara precautii. Chiar zilele trecute, iata, au avut loc conflicte foarte dure intre The New Black Panthers si KKK la Paris, Texas, in urma musamalizarii unui proces intentat unui alb care, aflat in stare de ebrietate la volan, a ucis un negru. In aceeasi categorie intra si ceea ce i s-a intamplat, tot recent, unui profesor de culoare de la Harvard, Henry Louis Gates Jr. (specialist recunoscut in culturi africane si afro-americane) – arestat brutal (in urma unui denunt comis de o vecina) si incatusat de politie cand s-a observat ca forta propriei sale case case fiindca pierduse cheile!… Faptul a prilejuit comentariile deloc politicoase ale presedintelui Obama vizand comportamentului „prostesc” (sic!) al politistilor si concluziile ferme ale guvernatorului de Massachusetts, Patrick Deval, alt afro-american: „Asta e cosmarul tuturor oamenilor de culoare si realitatea pe care o traiesc multi dintre ei”. Speta dovedeste, daca mai era nevoie, ca problema rasismului in Statele Unite este departe de a-si fi aflat solutia, cu atat mai mult cu cat scandalul are loc intr-un stat din Est, de traditie abolitionista, si in inima unuia dintre cele mai prestigioase orase universitare, unde sunt predicate neincetat toleranta si respectul fata de celalalt.

Astfel, la putin timp de cand elitele si indivizii de culoare de peste tot mapamondul, luati de valul isteric al obamaniei, laudau Statele Unite pentru calitatea fara egal a sistemului sau politic – care permisese, nu-i asa, alegerea unui metis in fruntea statului –, iata ca, hodoronc-tronc, s-a stricat toata bucuria. Pentru a fi corecti, trebuie mentionat si faptul ca politistul care a operat incatusarea profesorului de culoare sustine ca acesta i-ar fi adresat remarci rasiste, ceea ce, evident, nu e intrutotul exclus. Oriunde s-ar gasi adevarul, un lucru e insa sigur: asistam la un spectacol de intoarcere a refulatului – rasismul – care rabufneste in toata splendoarea sa, trimitand la categoria „iluzii ideologice” irenismul mereu invocat in discursurile multiculturaliste traficate de stanga liberala americana, alaturi de alte atitudini si comportamente corecte politic.

Nu ajunge sa decretezi de azi pe maine ca totul merge bine in cea mai buna dintre lumile posibile pentru ca totul sa mearga bine cu adevarat. Societatea americana nu se reduce insa la surasul slefuit al maestrilor oficiind in campusurile universitare (chiar si in Sudul inca destul de rasist), cu atat mai putin la redactiile marilor ziare de „referinta”, care se pretind badigarzi ai democratiei, cu atat mai putin in spatiile vatuite ale marilor institutii politice; si inca si mai putin in cercurile consiliilor de administratie ale marilor companii multinationale. O societate include si functionari, salariati, muncitori, agricultori, someri (mai ales acum!), tehnicieni, ingineri, amprentati cu totii de o mentalitate si de o traditie indiscutabil pline de violenta.

Nu mai departe de acum patruzeci de ani, linsajul negrilor era un act banal in statele din Sud (vezi filmul lui Alan Parker „Mississippi Burning”, care trateaza asasinarea a trei militanti albi pentru drepturi civile, in 1964). Sa le amintim cititorilor romani ca ultimul linsaj al unui negru s-a intamplat foarte aproape de epoca noastra, in 1968. Sa nu uitam nici ca Statele Unite sunt un stat-continent, care s-a realizat ca entitate politica pe baza unui genocid si a unei dezradacinari teribile: mai intai prin eliminarea fizica a indigenilor amerindieni („un indian bun este un indian mort”, zicea la ei o vorba din popor), apoi prin exploatarea masiva, timp de mai bine de doua secole, a populatiei negre prin comertul cu sclavi.

Spiritele avantate, impinse din spate de o viziune simplista si autocentrata a pedagogiei luministe, uita mereu sa ia in calcul rezistenta cutumelor, a moravurilor, a tiparelor ideale si a referintelor transcendente care formeaza o cultura. Ceea ce le indeamna sa creada ca e de ajuns un speech, un curs, un seminar, o punere in scena mediatica pentru a modifica prejudecatile vechi de secole din constiinta colectiva. Leganati fix in acest tip de iluzii (gras remunerate insa!) au fost trimisi in Romania (si in alte tari ex-comuniste) cohorte de universitari si de jurnalisti americani, germani, francezi, in scopul tinerii de cursuri si seminarii care sa-i invete pe romani ce e democratia participativa si fermitatea civica. Roadele nu se vad nici astazi! Sunt ei cu adevarat convinsi, acesti pedagogi, ca pot forma cat ai bate din palme – in intervalul unui curs de vara, de pilda – constiinta studentilor si a profesorilor, printr-o fericita osmoza, incat acestia, reintrand in societate, sa-si transfere achizitiile in randurile clasei politice si in masa larga a cetatenilor? Chiar cred asta?!? Ori sunt mai degraba cinici, interesati de banetul pus joc, carieristi? Oricum ar fi, cert e ca nimic nu s-a schimbat in moravurile de aici, nici in traditia administrarii institutiilor: au ramas la fel de putin transparente, in ciuda acestor missi dominici, a discursurilor lor privind binefacerile unei Open society si a operatiilor de infierare a adversarilor.

Sa revenim insa la intoarcerea refulatului de pe taram american. Chiar daca presedintele Obama a incercat sa dea inapoi la doua zile dupa prima sa declaratie, precizand ca si-a ales nefericit cuvintele pentru a defini comportamentul politiei din Cambridge (Massachusetts), chiar daca a recunoscut ca profesorul Gates, un pic prea arogant, a gasit niste atribute un pic prea acide la adresa politistului care-l aresta, asta nu l-a impiedicat pe presedinte sa sustina public ca: „reactia sergentului de politie a fost disproportionata, ca si aceea a universitarului”.

Presedintele crede, in plus, ca interventia sa, chiar daca nu foarte adecvata, a fost binevenita deoarece „faptul ca incidentul a luat asemenea proportii inseamna ca factorul rasial ramane un motiv de ingrijorare in societatea noastra”. Scuzele ulterioare ale presedintelui au avut in vedere elitele americane si politia din Cambridge, dar fondul problemei, rasismul, ramane. Atenuat, desigur, dar profund inradacinat in masa cetatenilor.

E de ajuns sa te informezi putin asupra chestiunii pentru a sesiza fragilitatea echilibrului interrasial din State. A trebuit sa vina anul 2001 pentru ca statul Alabama sa retraga interdictia mariajelor interrasiale din Constitutia sa (dar, chiar si acum, in 2001, 40% dintre cetateni au votat impotriva!). Sa citim marturia unui cuplu mixt: „Kim si Al Stamps tin un restaurant in Jackson, Mississippi, statul american care inregistreaza cel mai scazut nivel (0,7%) de locuitori multirasiali. Copiii lor de, 12 si 10 ani, invata acasa, spune Kim, fiindca scolile din oras nu practica melanjul rasial. Iar a-si face prieteni a fost extrem, extrem de dificil, marturiseste Kim, care a avut probleme si cu familia sotului sau, de alta rasa decat ea.” (cf. saitului ifrance, New York, marti 12 iunie 2007, 18h15).

Si in statele din Est comportamentele rasiste sunt frecvente, chiar in comunitatea universitara, tentata sa-si protejeze membrii: „Kelley Kenney, femeie de culoare, este profesoara la Universitatea Kutztown, din Pennsylvania, maritata din 1988 cu un profesor universitar alb, de origine italo-irlandeza. Ea isi aminteste momentele de tensiune din 1993, cand a ajuns la Kutztown. Cineva le sparsese parbrizul masinii si aruncase cutii de lapte pe peluza. Dar «a fost extrem de reconfortant sa vezi apoi comunitatea unindu-se in jurul nostru»” (Ibidem).

Toate aceste exemple, ca si mica mea digresiune in zona Europei de Est, servesc la a puncta ca societatile sunt mai complexe decat in mintea sociologilor si a jurnalistilor. Mai bine de 70 de ani de ateism militant si feroce n-au reusit sa distruga credinta ortodoxa sau greco-catolica a rusilor, a ucrainienilor, a bielorusilor. Iar in tara-lider mondial in cercetarea stiintifica de varf, Statele Unite, succesul diverselor teorii creationiste demonstreaza fara drept de apel ca reprezentarile arhaice au radacini dificil de indepartat.

Cand te gandesti ca 2000 de ani i-au trebuit Europei Occidentale pentru a elimina din credinta crestina populara sincretismul cu idolii pagani disimulati sub nume de sfinti, sub gaselnita capelelor si a crucilor votive plasate langa fantani (surse „miraculoase), la rascruci de drumuri sau la marginea padurilor „fermecate” etc., intelegi mai usor de ce rasismul american impotriva negrilor (din nefericire indienii nu mai exista in toata maretia culturii lor salbatice decat in cateva remarcabile western-uri, cf. „A Man called Horse” sau „The New World” si in picturile lui Catlin), factor constitutiv in devenirea statului american si a obtinerii independentei de Coroana britanica, prin actiunea unei oligarhii funciare si a unei burghezii care practica comertul (cf. „A People’s History of the United States”, Howard Zinn, 2003) nu a pierit de tot, nu s-a clasat in analele istoriei, asa cum se poate spune ca s-a intamplat cu sclavia in Europa.

Rasismul respira inca, disimulat poate, subteran, ocultat si refulat in randul elitelor, pentru a erupe colo si colo, violent intotdeauna. Cert este insa ca aceste tensiuni nu se vor linisti practicand politica lui wishful thinking, tirade universitare, anchete sociologice (manipulate din start prin structura chestionarului), surasuri mediatice sau cumparand gesticulatia catova staruri din afaceri si politica. In marea epoca a jazz-ului (1920-1970) – poate cea mai creativa artistic din cultura americana, cea mai originala in nuante si inventivitate, o cultura a negrilor –, in epoca marilor creatori ca Duke Ellington, Count Basie sau Lester Young, rasismul era manifest peste tot, chiar si in statele din Nord, care oficial nu practicau segregarea. Or, ironia cruda a istoriei, in ajunul intrarii Statelor Unite in razboi impotriva bestiei naziste, in 1939, un curaj imens i-a trebuit exceptionalei cantarete de culoare Billie Holiday (Lady Day) pentru a indrazni sa cante „Strange fruit”, in versurile caruia linsajul, fenomen de o actualitate torida, era denuntat prin puterea unei metafore: „Southern trees bear a strange fruit/ Blood on the leaves and blood at the root/ Black body swinging in the Southern breeze/ Strange fruit hanging from the poplar trees” (*)

Sigur, azi nu mai practicam linsajul, dar l-am putut asasina linistiti pe Martin Luther King; populatia afro-americana, in majoritatea ei (14% din populatia Statelor Unite) este mentinuta in pozitii de marginalitate, unii dintre conducatorii negri afirmand chiar ca „dupa masacrarea Panterelor Negre, in 1970, puterea americana a facilitat ghetoizarea si consumul de droguri de catre tinerii de culoare, pentru a-i impiedica sa se mobilizeze politic impotriva injustitiilor patente la care e supusa comunitatea lor”. In orice caz, rasismul va disparea definitiv doar atunci cand promovarea pe scara sociala, integrarea sociala ascendenta, se va intampla si in realitate, nu numai in visele actorilor media. Adica nu doar prin promovarea unei burghezii negre care, si ea, este obiectul unor discriminari oculte; si nici, invers, lansand o politica pozitivista (affirmative action), la fel de rasista ca si versantul sau negativ, alimentata de tot felul de magarii culturale, ca, de exemplu, sa refuzi predarea cutarui autor alb sub pretextul ca a fost rasist sau sclavagist in secolul al XVI sau al XVII-lea! Sau, si mai rau, sa ajungi sa plasezi un miracol al gandirii ca filosofia greaca in ograda africana, asa cum argumenta Martin Bernal in „Black Athena: The Afroasiatic Roots of Classical Civilization”, Rutgers University Press, 1987) – un autor din fericire pus la punct cum se cuvine de remarcabila elenista Mary Lefkowitz, in lucrarea sa „Not Out if Africa: How Afrocentrism Became an Excuse to Teach Myth as History” (1991).

De ce oare or avea nevoie de acest gen de copilarii pentru a reda afro-americanilor, si individului african in genere, prestigiul si demnitatea lor in istoria umanitatii?! Astfel de confectii ieftine imi par, dimpotriva, contraproductive pentru cauza omului de culoare, alimentand perfid bazele rasismului. Nu asa vor fi pusi pe picior de egalitate culturala, in Statele Unite, afro-americanii si albii sositi din toate colturile Europei. In ceea ce ma priveste, am aceeasi evlavie pentru Charlie Parker si Thelonious Monk, Duke Ellington si Dizzy Gillepsie, Miles Davis si John Coltrane, Billie Holiday si Ella Fitzgerald ca si pentru Platon ori Toma d’Aquino. Sa lasam naibii „Black Athena”, „Suitele” lui Bach pe ritmuri jazzy sau alte incercari de mistificare – si sa admiram valorile reale.

Rasismul va disparea atunci cand vor fi recunoscute adevaratele diferente dintre negri si albi (tipul si stilul afro-american, istoria, creatiile lui), fiindca una e sa descinzi din sclavul negru si alta e sa te tragi din negustorul care-l tinea de lant, atunci cand negrul va fi receptat la modul non-spectacular, in felul in care e respectata orice persoana umana. Recunoscand, chiar cu bemolul unui recul tactic, ca problema rasismului nu s-a rezolvat in Statele Unite, presedintele Obama a facut, desigur, un gest public curajos – care il va costa probabil la a doua candidatura.

Traducere din franceza de Teodora Dumitru

(*) Acest poem a fost scris si pus pe note de Abel Meeropol. Profesor evreu de origine rusa, traind in Bronx si membru al Partidului comunist din SUA, el a compus poemul ca efect al socului trait la privirea fotografiilor cu linsajul lui Thomas Shipp si Abraham Smith, din 7 august 1930, in Marion, Indiana. Sub numele de Lewis Allan, el va trimite poemul-cantec lui Billie Holiday, care ii va oferi o interpretare magistrala.