„Inca un efort, tovarasi, si ajungeti revolutionari!”

CLAUDE KARNOOUH

Nimeni n-ar putea sa nege faptul ca, in cercul universitarilor de extrema stanga, colocviul tinut la Universitatea Birkbeck din Londra – „Asupra ideii de comunism” – s-a fost propus ca un eveniment major in campul marxismului contemporan. Au rasunat acolo nume mari ca Alain Badiou, Slavoj Zizek, Jacques Rancière sau Toni Negri; cat despre Jean-Luc Nancy, de asemenea anuntat printre invitati, acesta s-a sustras pe motive de sanatate. Nici sala nu ducea lipsa de somitati. Venisera divizii intregi de specialisti si cercetatori, de militanti din lumea intreaga, insi care scosesera fara probleme din buzunar suma de 100 de lire sterline pentru a-i asculta pe maresalii gandirii radicale de astazi. Desigur, stanga si umanistii iubind tineretul studios, studentii beneficiau de o reducere de 50%, in vreme ce membrii Universitatii din Birkbeck erau taxati cu doar 45 de euro. Printre audienti s-a numarat si tanarul filosof polonez Jan Sowa, trimis special al revistei „Philosophia Magazine”, care a si ticluit un mic si trepidant articol, cu un titlu cat se poate de sugestiv: „Communista social club” („Philosophie Magazine”, nr. 31, iulie 2009, Paris).

Asa e. Ca si cum ar s-ar fi intalnit pentru o salsa, un cha-cha sau o rumba cu artistii de la „Compay Secundo” – dar cu mai putina bucurie in ochi decat acesti batrani muzicieni –, areopagul corifeilor gandirii revolutionare de astazi se umpluse cu seniori harsiti in dezbateri marxiste, in controverse intre scoli si excomunicari intre diverse grupuscule reprezentative. Cu toate acestea, pentru niste creiere pretins marxiste – care poseda in orice caz un vocabular si o fluenta a inlantuirilor logico-inductive si logico-deductive si practica de decenii bune un anume tip de retorica argumentativa, gasind, ca urmare a acestor talente si aptitudini si cateva edituri prestigioase care sa le etaleze opiniile intre niste coperte – adunarea in chestie i-a parut tanarului jurnalist de la „Philosophie Magazine” destul de conventionala. Un soi de congres amintind, fara sa vrea, de vechile intruniri tovarasesti ale intelectualilor din Partidul Comunist, cu scenariu binecunoscut: laude si ropote de aplauze regizate si convenite, fara dezbateri autentice care sa puna in lumina diferentele dintre conceptii, oricat de firave. De buna seama, acest colocviu n-a facut decat sa puna si mai mult in dificultate „ipoteza comunista”, lucrand, cum vom vedea mai jos, mai degraba la mistificarea ei.

Totusi, trebuie sa admit ca, in cadrul acestei nobile adunari, doar Toni Negri se poate lauda cu un trecut de militant activ, el, care a platit cu inchisoarea anii de autentic activism revolutionar, chiar daca, in ceea ce ma priveste, gasesc ca teoria sa, operaismul, cade in capcana intinsa de capital oricarei incercari de reforma care nu tine seama de natura profund alienanta a conditiei muncitorului, fie ea de sursa keynesiana, ameliorata, asigurata si bine remunerata, protejata printr-un set de legi. Toate acestea pentru ca, rezistand abilitatii logice, juridice si institutionale, repetitivitatea activitatii productive, munca fara sfarsit, ramane, in continuare, in ciuda actelor de filantropie capitalista sau social-democrata, un fel de fatalitate – si nu un destin luminos – asa cum incercau sa convinga discursurile leniniste. Nici viitorul multiculturalizat prin nomadismul maselor sociale (versiunea Negri, inainte si dupa „Imperiu”) nu ne zambeste prea convingator. De ce nu se ingramadesc tinerii cu entuziasm spre mediul muncitoresc – daca nu din constiinta difuza ca o solutie sumbra ii asteapta acolo?

Pe de alta parte, dincolo de aceste pseudo-concepte stangisto-postmoderne din jurul „Imperiului”, dincolo de aceasta filosofie politica pentru snobi cu pusee umaniste in criza de imaginatie, macar Negri a cunoscut pe pielea lui ciomagul patronului… Altii peroreaza fara idei si fara experienta, prin universitati, punand la cale provocatiuni care sa le demonstreze radicalismul, inconjurati de insi la fel de speriosi, in realitate, ca si ei, fara sa se angajeze vreodata in vreo actiune cu adevarat revolutionara. Care actiune, se stie de multa vreme, nu ofera garantii impotriva violentei, sau a „terorismului” – in termenii de azi ai „Imperiului” american (ca si cum revolutionarii americani de acum doua secole si ceva nu fusesera, la timpul lor, niste „teroristi” pentru Coroana britanica!)

Badiou insusi se pare ca a devenit specialist in dresarea acestui tip de falsa constiinta. Pe de o parte, el este capabil sa livreze o analiza foarte fina a Comunei din Paris (in mod sigur cea mai buna analiza pe care am citit-o eu in chestia autonomiei puterii muncitoresti neorganizate in partid) sau o analiza extrem de convingatoare a Revolutiei culturale chineze, ca tentativa de depasire a contradictiilor interne din Partidul Comunist Chinez –imburghezit deja (devenit, dupa 1948 singurul refugiu posibil al burgheziei progresiste chineze dupa Mao), dar pe de alta parte, cand vine vorba de prezentul concret, Badiou prezinta „ipoteza comunista” ca un fel de alternativa intamplabila fara violenta (ba chiar respingand posibilitatea violentei!), o simpla optiune printre altele: „In conceptia mea politica, nu raporturile de forta conteaza, ci procesele practice ale gandirii” (Badiou: „Peut-on penser la politique?”, Paris, 1985, p. 104). Un adevarat marxist i-ar intoarce-o insa: gandire pentru ce, pentru cine, in ce scop? De vreme ce Badiou se tine doar in marja efectelor de gandire, ar trebui sa afirme cu modestie ca nu e decat un comentator al lui Marx, chiar daca un comentator critic (nici mai mult nici mai putin insa!) si sa primeasca lovitura pe care chiar el o prepara in aceasta fraza: „Comentariul este murmurul neputintei, propriu democratiei pasive, adica jurnalismului” (ibidem, p. 68). E ciudat cum isi da Badiou singur peste degete cu nuiaua, ca sa zgarie mai tare. Vanzator al unei marfi alterate, tot el e ala care pledeaza pentru o gandire radicala ca forma a „inadmisibilului”. Or, pentru a incerca sa creezi conditiile teoretice si practice prin care ceea ce este la un moment dat inadmisibil pentru puterea conducatoare sa survina, sau pentru a le detecta in socius-ul emergent, cine ar putea sa evite recursul la violenta?

Daca ramane macar o lectie cardinala de la Marx, e aceea care cere armonizarea filosofiei gandirii cu praxisul transformarii lumii. Or, nu nu poate fi vorba de transformare radicala a lumii care, intr-un fel sau altul, sa nu duca la violenta – asta e o lectie cardinala venind de la Machiavelli… Altfel spus: nimic nou sub soare. Nu e nevoie de disertatii kilometrice pe subiect, e suficient sa observi spectacolul pe care ni-l ofera prezentul nostru postcomunist, el e cea mai buna dovada. A o ascunde, a o refuza, a o disimula inseamna sa te joci de-a v-ati ascunselea cu idei care, chipurile, ar trebui sa vina in sprijinul tinerilor, al salariatilor, al emigrantilor, pe scurt, inseamna sa uiti esentialul: orice schimbare fundamentala a Fiind-ului politic suscita, inaintea oricarui act pozitiv, negarea puternica a precedentelor (lectia lui Hegel) – si aici trebuie cautate bazele unei lumi mai bune.

E adevarat insa ca, fara sa vreau sa-l judec prea dur pe Badiou, in mod sigur nu la seminarele tinute la École Normale Supérieure se pregatesc serios bazele praxisului „ipotezei comuniste”. E acolo un teren prea bombardat de capital ca forma sociala si de fetisizarea marfii (sau a valorii de piata) ca false constiinte. Si oricum, daca ar fi cazul unei manifestari revolutionare, e la mintea cocosului ca politia ar interveni imediat pentru a reprima o miscare interpretata ca pericol real pentru stabilitatea sacrosanctei democratii burgheze. Insa dl Badiou nu seamana nici din fata din profil cu Ho-Si-Min sau cu Fidel Castro si inca si mai putin cu modelul domniei sale, Mao!

Asadar, numai tinand cont de toate aceste perspective inselatoare trebuie sa plecam la drum pentru a intelege de unde provin aporiile maestrilor ganditori de astazi, cum se justifica pretentiile colocviilor la care se ingramadesc ei si fascinatia exercitata asupra studiosilor capabili sa plateasca o suta de lire sterline intrarea pentru a-i asculta. La urma urmei, asta nu e decat un alt fel de compromis cu forma-capital a socializarii, o versiune a social-democratiei de susa postmoderna, destul de sexy ce-i drept la Negri si Hardt. Cat executa in marginile compromisului, totul e ok – stangistii nostri sunt laudati pana si in cotidianele cele mai dedicate gloriei Capitalului, ca „New York Time”, „Le Monde” sau „Il Corriere della Sera”. Cand se abat de la linie insa, acesti notorii intelectuali sunt asteptati la cotitura si pocniti: zisele publicatii au devenit mult mai circumspecte in privinta unor turbulenti ca Noam Chomsky, de cand a acesta inceput sa denunte dedesubturile criminale ale practicilor politice americane. E adevarat ca Chomsky nu e nici debitor cercurilor de la École Normale Supérieure, nici filosof, dar e un ins care are curajul sa spuna lucrurilor pe nume cand e vorba de politica si economie politica in Imperiul american!

Dar sa revenim la problematica fundamental edulcorata, mistificata si imbalsamata sub fumul atator discutii de acesti ganditori – adica la subiectul istoric universal – motor al transformarii societale (fara o valoare morala a priori). Unde este deci acest subiect care face istoria? Badiou l-a identificat in persoanele fara stare civila, in imigranti veniti din Sudul ravasit de galopul dezvoltarii impuse de forma-capital in ultimele sale versiuni mondializate, salbatice, fara lege si buna credinta, cu materiile prime intrate pe mainile elitelor compradores (cand nu intra direct in ghearele multinationalelor), cu monarhiile sale petroliere – simple administratoare ale unor bogatii naturale, conduse de capii unor conflicte pseudo-etnice care aprovizioneaza Occidentul cu metale rare si diamante (excelent filmul „Blood Diamonds”!).

In ceea ce ma priveste, cred ca Badiou n-a intalnit, la viata lui, prea multi dintre acesti goniti de saracie care au incercat, cu pretul vietii cateodata, sa vina sa munceasca in Occident (adica sa se lase exploatati altfel). Acesti oameni nu pot fi subiectul istoric ai revolutiei autentice; ei nu aspira decat la un singur lucru: sa devina, la randul lor, niste mic-burghezi, locuitori ai democratiilor noastre capitaliste, aflate azi in cea mai crunta criza. Nici subiect obiectiv, nici subiectivitate materializata in cutare revolta impotriva formei-capital, impotriva exploatarii in campul muncii si al corelatului lor, fetisizarea valorii comerciale – pilonii unei lumi fondate pe consum generalizat sau pe Idea de consum vazuta din fundul unei pesteri in care stapana e insa  mizeria si unde, nimbata de o lumina misterioasa, luceste icoana gadgeturilor de tot felul. Insii fara buletin si stare civila isi doresc acte pentru a putea fi exploatati legal (deci fara mila), crezand astfel, si, fara exceptie confirmand regula, ca pot sa scape legii de bronz a socializarii formei-capital. Adica aceea a tiermondializarii Occidentului, pe care vulgata jurnalistilor o numeste „periferiile infierbantate” – niste locuri de buna seama indepartate de tribunele de la care trepadusii ideilor si elitele iresponsabile preamaresc virtutile pacifice si etice ale multiculturalismului…

Si acum sa revenim la Negri si Hardt. O data in plus, subiectul istoric pare a se fi dizolvat in ceva, aici intr-o dublura exotica. Totdeauna vor exista imigranti – sursa inepuizabila a actelor de filantropie revolutionara si exotica („bunul salbatic”/ „negrul bun” alimenteaza la nesfarsit sentimentalismul laiet al stangistilor „cu suflet” din Occident), dar in ceea ce Negri si Hardt numesc „multitudine” (concept care ar vrea sa-l inlocuiasca pe acela mai prafuit de „masa proletara”, desigur compromis de marxismul sociologizant si de comunismul real), intra si noii muncitori in productia imateriala, internet, softuri, migratori trimisi de biznis care incotro (v. „Lost in Translation”), ingineri, tehnicieni off-shore, pe scurt – toti acei care avand constiinta fabricarii de Capital, vor vrea sa aiba si un cuvant de spus in dinamica formei-capital. Vor descoperi atunci ca nu sunt decat niste marionete, niste actori fara acces la cauza si scop, ca pot fi concediati de azi pe maine…

In aceste conditii, Negri si Hardt nu fac altceva decat sa vanda un reformism invelit in hartia de matase a unui discurs fantasmatic asupra noului proletariat – constient, zice-se, nu numai de forta lui, dar si de natura luptei sale impotriva catastrofele evidente si iminente care ameninta biata noastra planeta.

Nici Badiou, trubadur al revolutiei culturale chineze, nici Hardt/ Negri, inventatorii „multitudinii revolutionare” nu s-au intrebat insa daca prezenta unui subiect istoric cu constiinta de sine vizeaza direct dezagregarea formei-capital. Fiindca, in afara unei pozitii etice pe care eu o apar fara iluzii, nici luptele anti-imperialiste din Orientul Mijlociu, nici cele de acelasi tip din America latina nu contin instrumentele teoretico-practice ale unei opozitii frontale si fara concesii impotriva formei-capital si a fetisizarii marfii prin procesul barbar al concurentei si prin hybrisul consumerismului fara limita.

Iata de ce tipetele de gaita ale intelectualilor romani care prizeaza anticomunismul ca antidepresiv contra melancoliei sau ca sursa rentabila de venit – sau si pe una si pe alta – ar fi trebuit sa fie inlocuite cu mai mult criticism in cazul in care ii invoca pe acesti ganditori, carora e bine sa le fie adaugati si Foucault si Agamben. Foucault, pentru ca a uitat doua lucruri: 1. ca printre bagatii la inchisoare din secolul al XIX-lea se numarau si proletari din uzine si mine (v. scrierile lui Dickens), cu legitimatie de lucru, dar tratati aproape ca niste nebuni periculosi (a se vedea cum burghezia versailleza a despicat si a aranjat problema Comunei din Paris, careia Badiou i-a dedicat un foarte aplicat comentariu in „Ipoteza comunista”, dar aceasta nu mai e un pericol azi) si 2., o chestiune si mai intriganta: ca bioputerea nu este deloc o afacere moderna (lucru pe care Derrida il aminteste, cu dreptate, in „La Bête et le souverain”, vol. I, 2001-2002, Galilée, Paris, 2008, si, de asemenea, Sloterdijk, in „Reguli pentru parcul uman”, admirabilul sau eseu-comentariu la „Republica” lui Platon). Cam atat despre Foucault. Iar despre Giorgio Agamben nu am prea multe lucruri de spus – scrierile sale nu sunt decat un burete umflat cu parafraze (a se vedea ce scrie el apropo de Starea de exceptie: o simpla reluare a teoriei lui Carl Schmitt).

La urma urmei, tot spre Heidegger trebuie sa ne orientam lecturile. Batranul dascal ne-a aratat, nu o data, calea. El ne-a invatat ca, pentru a intra in inima esentei, trebuie cumva sa refuzi terenul pe care cei pusii-pe-gandit sau, in cazul nostru, pusii-pe-exploatat, ni-l ofera. Trebuie sa pregatim bine aceasta retroactiune, sa o dublam cu un pas in afara „terenului”, pentru a ne construi intrebarile pe baza realitatii oferite de simturile noastre, hic et nunc, si nu pe fantasma a ceea ce am fi dorit noi sa fie realitatea.

In concluzie, intelectualii romani de dreapta (o majoritate zdrobitoare) ca si pseudo-stangistii de aici ar trebui sa-i priveasca pe acesti ganditori cu faima internationala ca pe niste alter ego-uri gratie carora ar putea si ei sa dobandeasca o aura internationala – intr-un climat de complementaritate „competitiva” si o falsa stare de disputa, unde dreapta si stanga joaca ping-pong pe aceeasi masa si cu aceeasi minge – in loc sa intre in cardasie cu anticomunistii occidentali de serviciu (toti ingrozitor de mediocri si semi-analfabeti).

Adulati de publicul universitar, de fani la fel de orbi ca si ei, de groupies cu statut socio-economic garantat, cineva ar trebui totusi sa le-o zica de la obraz si acestor faimosi revolutionari simulanti si pseudo-radicali, parafrazandu-l pe Debord: „Inca un efort, camarazi, si ajungeti revolutionari!” Iata de ce acum, la inceputul secolului al XXI-lea, celor care doresc sa se apuce sa teoretizeze potentialul revolutionar al indivizilor supusi formei-capital si fetisizarii valorilor de consum, nu e deplasat sa le marturisim, inainte de toate, un mic secret: subiectul istoric pare sa se fi evaporat din peisaj sau macar sa se fi ascuns foarte bine. Asta e esentiala provocare in vremurile noastre de restriste (in duerftiger Zeit), ca sa mai amintesc o data vorbele profetice ale poetului.

Traducere din franceza de Teodora Dumitru