Florin Constantin Pavlovici, Frica si panda, Editura Muzeul National al Literaturii Romane, 2009, 232 pagini

Ion Barbu, legionar

In legatura cu apartenenta poetului [Ion Barbu] la miscarea legionara, circula o anecdota pusa pe seama cand a lui Oscar Lemnaru, cand  a lui Gh. D. Mugur. Unul dintre acestia l-ar fi intalnit pe Ion Barbu, in iarna anului 1940-1941, plimbandu-se in parcul de la sosea, imbracat cu camasa verde a Garzii de Fier:

- Nu va e frig, maestre?

Maestrul si-a descheiat camasa si i-a aratat curiosului ca sub ea poarta un cojoc.

- A, ar fi exclamat Lemnaru sau Mugur, co-joc secund!

(p. 67)

Octavian Paler, vicepresedinte la Radio

Octavian Paler inota viguros prin dejectiile epocii. Nu publica niciun rand care ar fi putut sa-l compromita ca scriitor, in schimb, in interiorul institutiei, isi consolidase numele de viza politica inflexibila. Exista o cenzura oficiala – Directia presei si tipariturilor – insa puritatea ideologica a emisiunilor era asigurata, in primul rand, de diversii sefi de prin redactii. Lui Octavian Paler nu-i scapa nici o soparla. Il insotea pe redactor in cabina de fonotecare, astepta politicos ca operatoarea sau operatorul sa puna banda magnetica pe platonul magnetofonului si sa actioneze butonul de redare, se aseza pe un scaun, inchidea ochii si lasa impresia ca doarme. Nu vorbea, nu punea semne intre spirele benzii, nu nota nimic. Cand auzea ultimul semnal muzical al emisiunii si anunturile de final, se ridica de pe scaun, incepea sa se plimbe si bazandu-se pe fidelitatea unui alt magnetofon, pe care il avea in cap, cerea sa se taie cutare cuvant, sa se scoata cutare propozitie, sa se inlature un anumit fragment. Nu-i scapa nimic, nu admitea explicatii, nu negocia.

(p. 142)

cu Victor Eftimiu

I-am insotit o data pe colegii mei Ileana Corbea si Nicolae Florescu la o inregistrare acasa la Victor Eftimiu. Florescu, redactor al unei emisiuni de istorie literara, dorea sa obtina de la batranul scriitor cateva amintiri despre poetul si prozatorul Corneliu Moldovanu. Ii telefonase din timp, ii spusese despre ce era vorba, fusese fixata ora de imprimare, totul parea sa mearga struna. Am sunat la usa si ne-a deschis Anicuta (sau Terry, alta secretara, care avea sa-si paraseasca patronul pentru un arab). Maestrul ne-a intampinat in mijlocul salonului, imbracat intr-o camasa de noapte larga si lunga pana la pamant, cu poale bodate folcloric, peste care isi aruncase un halat cam stramt, caruia uitase sa-i lege cordonul. Si pietii camasii isi etalau motivele florale. Ne-a invitat sa luam loc pe niste scaune plasate in semicerc in jurul unui fotoliu urias, pe care s-a lasat sa cada, cu un oftta de usurare. In cadere, camasa i s-a ridicat mai sus de genunchi, dezgolindu-i o anumita zona a trupului, lasand la vedere partile delicate ale barbatului, din care un scrot flasc, pamantiu la culoare se oferea privirilor noastre in toata splendoarea. Anicuta (sau Terry) s-a repezit sa-i indrepte camasa, insa maestrul i-a dat peste mana si a zis:

- Lasa, draga, ca ma simt bine!

Drept in fata lui se afla scaunul pe care se asezase Ileana Corbea. Dintr-un sentiment de solidaritate masculina, dorind sa-l scutesc pe batran de exhibitionismul lui involuntar si penibil, am incercat sa-mi schimb locul si sa fac paravan intre el si colega mea:

- Nu, draga, nu e bine asa. Vreau sa am in fata ochilor o femeie frunoasa, mi-a reprosat el tentativa de a-l apara de rusine, facandu-se si mai comod in fotoliu, cu picioarele larg cracanate.

(p. 145)