Imi doream de mult sa fac un interviu cu Magda Mihailescu, critic de film al carui scris il admir de cand am inceput sa citesc presa culturala, dar, cum obiceiurile nu neaparat bune ale jurnalisticii pretind un pretext, am asteptat – cativa ani – aparitia cartii despre Truffaut (François Truffaut. Barbatul care iubea filmele, prefata de Serge Toubiana, Curtea veche, 2009). Avand, in sfarsit, pretextul, mi s-a parut totusi insuficient sa ma rezum la el. Cum Magda Mihailescu este un autor discret, neincadrandu-se in moda confesiva a ultimilor ani (care dicteaza ca, pe baza a doua-trei cronici, sa afli te miri ce, dar in principiu cam totul, despre viata cronicarului), aveam curiozitatile mele. Am rugat-o de aceea pe Magda Mihailescu sa facem interviul in doua parti: in prima (cea de mai jos)  sa vorbim despre cum se putea forma cineva comme critic de film in deceniile postbelice, pornind de la experienta personala; iar in a doua sa vorbim despre carte, despre Truffaut, Noul Val s.a.m.d. (M.I.)

Mihai Iovanel: La critica de film se ajunge in doua feluri: fie pe calea academica-universitara, fie pe cea a jurnalisticii. Dvs., din cate stiu, ati facut o facultate numita atunci de…

Magda Mihailescu: …Ziaristica. E nostim, am inceput Facultatea de Ziaristica si am terminat Facultatea de Filozofie, sectia Ziaristica, pentru ca  dupa noi nu s-au mai primit candidati. Am fost ultima serie.

M.I.: Cand ati inceput-o, in ce an?

MM.: In ’55. Asadar: nu s-au mai primit candidati, era pe desfiintare si atunci ne-au inglobat – ne-au „varsat” ziceam noi, la Filozofie, ceea ce mi-a prins bine insa…

MI: Hm, interesanta asocierea intre Ziaristica si Filozofie…

MM: Da, eram in aceeasi cladire si era singura de care se putea lipi, era mai complicat sa se asocieze cu Filologia, desi aveam foarte multi profesori de la Filologie. Dar daca vrei sa stii tot trecutul, eu am vrut sa studiez Filmologia…

MI: Era o facultate de Filmologie?

MM: Da, insa a fost desfiintata pentru o perioada.

MI: Nu venea din interbelic, a fost creata dupa…

MM: Era tot din anii ’50, insa a fost desfiintata cativa ani si atunci am ales Ziaristica, un domeniu mai apropiat. Gandul meu era de a pleca la un moment dat,  de a ma duce la Filmologie.

MI: Deci pasiunea era…

MM: Aaa, era veche, daca vrei, o sa-ti spun pe urma… Cum ziceam, cu gandul asta am venit la Ziaristica, insa m-am indragostit de facultate. Era o facultate foarte serioasa. Cu doi ani inainte mea, l-au avut profesor la literatura universala pe Tudor Vianu, bunaoara. Nu ma pot plange nici eu, pentru ca am studiat cu Zoe Dumitrescu,  cu Edgar Papu, cu Vera Calin. Pe urma, faceam limbi straine, franceza, un curs pentru avansati, cu o fosta studenta a lui Roland Barthes, Irina Eliade, italiana – cu fiul lui Perpessicius, Dumitru Panaitescu. Ca sa-l deosebim, noi  ii spuneam Persepicius – cel care a fost condamnat, judecat, si mi-aduc bine aminte, am fost si noi cativa studenti sa vedem procesul. A fost implicat intr-o poveste foarte urata, chiar cu studentii de la Ziaristica, acuzati pentru niste chestii infantile – c-ar fi vrut sa aresteze Marea Adunare Nationala, cu nu stiu ce pistoale luate de la niste cursuri de militarie de-ale baietilor. Ne-am dus si noi la  Tribunalul Militar, mi-l aduc aminte pe Vianu, mi-l aduc aminte cum s-a ridicat in picioare, era martor al apararii, al lui Dumitru Panaitescu, si cand l-au intrebat: „Numele si profesia”, el a raspuns: „Vianu Tudor, profesor de literatura”. Si acuma ma infior cand iti spun toate astea.

Cosmopolitism si „Capitalul”

MI: Era o facultate cam cosmopolita…

MM: Da, am facut istorie universala cu un profesor-prozator, Dumitru Almas, care literaturiza foarte mult, era inflacarat cand vorbea, dar pentru mine asta era atitudinea ideala, pentru ca eram foarte indragostita de istorie. Singurul lucru pe care nu-l pricepeam pentru ca eram prea tineri,  aveam 16-17 ani in anul I, era „Capitalul”. Ne-au trimis prea repede la economie politica si invatam ca un papagal.

Dar am facut si geografie, si istoria presei, bineinteles, stenografie cu Lucian Boia (nu stiu daca este ruda cu istoricul de astazi…), profesor foarte bizar si nostim, m-a rugat sa nu stau in primele banci pentru ca seman cu fosta lui nevasta… si asta „il enerveaza”. Dar ceea ce voiam sa spun e ca am invatat de toate. Literatura romana nu mai vorbesc, de trei ori pe saptamana, iar la limba romana aveam ore cu vestitul profesor Emmanuel Kant Vasiliu iar seminarele, zilnice, le tinea Theodor Hristea, devenit intre timp o somitate. Era incantator, sa tot inveti limba romana. Daca intalnea in tramvai, in drum spre facultate, grupul nostru de fete de la camin, lua bilete intregului card.

La toti ma gandesc cu foarte multa emotie, cu recunostinta si, daca imi dai voie, cu mandrie. Era o facultate buna, fara indoiala. Mi-l amintesc pe Edgar Papu, ne preda Iluminismul german,  am facut cateva lectii despre Goethe, si parca il vad la lectia despre „Faust”: mic, fragil cum era, cand a venit momentul celebrului vers „Clipa, opreste-te, esti prea frumoasa” a batut cu palma in catedra. Parca ar fi vrut sa o opreasca, de-a-binelea.

MI: Inteleg ca ideologia era destul de relaxata.

MM: Era relaxata. Doar „Capitalul” nu-l intelegeam, iar orele de marxism nu erau o pedeapsa, pentru ca, printre altii, l-am avut profesor pe ginerele lui Blaga, profesorul Tudor Bugnariu care, fiind un distins intelectual, nu vulgariza aceasta materie (probabil ca daca ar fi asistat  „cineva” la orele lui n-ar fi fost foarte incantat…). Nu era o facultate politizata, pe urma a devenit, cand a fost preluata  de  „Stefan Gheorghiu”.

Avionul care intra intr-un cinema din Ploiesti

Generatia mea a deschis ochii pe filme dupa Razboi, cu peliculele sovietice, dar daca vrei sa-ti povestesc  prima mea intalnire cu filmul, chiar prima-prima mea amintire, afla ca ma umple de rusine: eram foarte mica, mama a vrut sa ma ia la un film, ea-mi povestea – eu am senzatia ca-mi aduc aminte, dar nu cred, mai degraba stiu din ce povestea ea, ma si vad, poate  datorita imaginatiei…

MI: un fel de memorie reconstruita…

MM: …da, trebuie sa fie avut vreo patru ani, nu se terminase razboiul, nu vorbeam foarte corect, nu foloseam decat persoana a III-a, in mintea mea nu exista „al meu”, ci „al lui” –  am intrat in sala cand incepuse „Jurnalul” – un jurnal evident despre razboi, si am vazut un avion care se-ndrepta in picaj… eu am crezut ca avionul intra peste noi si m-am purtat ca africanii…

MI: …sau ca in binecunoscuta scena cu locomotiva care inspaimanta spectatorii…

MM: … cu locomotiva „trenului care intra care intra in gara La Ciotat”. Am inceput sa urlu „hai la casa lui, hai la casa lui!” Asta e amintirea primei mele intalniri cu filmul, deloc mareata, nu stiu daca ar trebui sa o pastrezi…

MI: De ce nu, e un inceput foarte cinefil, imi place mult.

MM: … eu  si vad avionul.

MI: …era in timpul razboiului….

MM:… inca nu ne arsese casa, la Ploiesti (noi am pierdut totul la bombardamentul din 5 aprilie). Fac inca o paranteza: ma simt mandra ca  dinspre ramura materna sunt ardeleanca, mama mea, Ludovica (precum in romanele lui Rebreanu) era salajanca, din Jibou, m-am nascut din intamplare la Ploiesti, pentru ca tata, ce-i drept, „ragatean”, cum ziceau rudele din Ardeal, era plimbat cu serviciul. Dar de ce spun ca ma umple de rusine si ca eu as fi vrut ca alta sa fie amintirea mea? Cred ca daca ajungeam cineva, o persoana foarte importanta, mi-as fi mistificat amintirile, as fi inventat. Ca Fellini. Eram, de acum, ziarista, cand am dat peste niste amintiri ale lui Jean-Pierre Melville, care povesteste – ma emotionez si-acum: asa as fi vrut sa fac eu cunostinta cu cinematograful – ca atunci cand a intrat prima data intr-o sala de cinema, copil fiind si el, s-a inchinat. El credea ca a intrat intr-o biserica. Totul mi-a creat imaginea unei asemenea prapastii intre amintirea mea de copil tampit care s-a speriat si evlavia celui care s-a inchinat…

MI: Hm, mie mi se pare mai frumoasa a dumneavoastra… Mai autentica si (involuntra, desigur) mai cinefila.

MM: Se poate. Dar cum ziceam, trebuie sa fii Fellini ca sa-ti inventezi amintirile. L-am cunoscut si nu mi-am putut stapani curiozitatea: „De ce, la aceeasi intrebare, unui ziarist i-ati raspuns intr-un fel si altuia i-ati oferit cu totul altceva”?  Raspunsul: „Aceea era amintirea pe care voiam s-o am in acel moment”. Asadar, inceputul meu a fost cum a fost iar primele filme de care chiar imi aduc aminte au fost cele sovietice.

„Balada Siberiei”

MI: …o mare cinematografie, dar deturnata cu totul ideologic.

MM: Da, insa noi nu vedeam filmele rusesti clasice, nu vedeam Eisenstein, Pudovkin, primul film despre care mi-am dat seama ca e ceva deosebit a fost „Scoala vietii”, al lui Eck. Eu vedeam atunci „Ora sase dupa razboi”, vedeam „Balada Siberiei”, „Cazacii din Cuban”. Vedeam toate aceste povesti triumfaliste, voioase, dar pentru mine insemna o lume necunoscuta… le vedeam de cate sase-sapte ori, stiu si acum cantecele cu „mandrul meu cazac, vulturul meu”. La un moment dat mama m-a intrebat de ce ma tot duc – pentru ea, ardeleanca severa si cu principii, orice lucru pe care-l faci, chiar si de placere, trebuia sa aiba si un côté educativ – deci ce puteam eu sa invat din aceste filme? Banuia ea cam ce-ar fi, dar n-avea curiozitatea sa le vada. Era in „Balada Siberiei” o scena in care Marina Ladinina ii marturisea cuiva ca il iubeste pe barbatul care canta la pian (Vladimir Drujnikov) pentru  „vointa lui  de fier”. Si cum eu stiam ca mama tine foarte mult ca un copil sa aiba vointa, sa faca lucrurile exact asa cum trebuie – sa se scoale devreme, de pilda, eu m-am sculat intotdeauna enervant de devreme, pentru unii –  i-am adus mamei urmatorul argument: „Uite, in filmul asta, ea se indragosteste de barbatul care canta la pian si spune «Il iubesc pe Andrei pentru vointa lui de fier». Cred ca e frumos sa vezi un film in care cineva iubeste pe altcineva pentru ca are o vointa de fier”. Bun, si pe urma, prin ’52-’53, cand eram de acum adolescenta, au inceput sa vina filmele neorealismului italian. Aici a fost marea mea revelatie. Filmele acelea sovietice nu-mi puneau nici o problema, ma duceam pentru ca vedeam, vorba lui Cosasu, „cai verzi pe pereti”, se canta, se dansa, nu prea aveam idee de ce se intampla acolo…

MI: Va atragea partea de divertisment.

MM: Imi placea sa fiu intr-o sala de cinema cu cateva prietene. Si dintr-o data, cand au venit filmele neorealiste am descoperit altceva. Intr-o  zi, am vazut „Umberto D.”. Este acolo o scena in care batranul profesor, ajuns la capatul rezervelor lui de existenta, are impulsul de a iesi in strada sa ceara. Da sa intinda mana, dar zareste un prieten care vine spre el. Intoarce mana cu palma in sus, convertind gestul, ca si cum ar fi vrut sa vada daca ploua. Atunci mi-am dat eu seama ca aceasta arta opereaza cu niste instrumente enigmatice pentru mine, nu stiam cum sa le spun, dar era ceva cu totul deosebit fata de carte, in spiritul careia fusesem  crescuta.

MI: Era mai mult o intuitie…

MM: Evident, nu aveam inca limbajul necesar punerii intr-o ecuatie a sentimentelor, intuitiilor mele, dar mi-am dat seama ca se-ntampla ceva. Atunci mi-am spus ca as vrea sa raman in preajma cinematografului, dar cum, nu stiam. Nu mi-a trecut niciodata prin cap sa fiu actrita; cred ca am vrut la un moment dat sa dau la regie.

Unde se poate studia Regie?

MI: In ce perioada?

MM: Cand eram spre sfarsitul liceului, prin ’55. Am trimis si o scrisoare la radio, sa intreb ce trebuie sa fac. Mi-au raspuns, dar mi-au venit mintile la cap. Eram educata in spiritul exigentei de a fi cu picioarele pe pamant, mi-am dat seama ca nu e de mine asa ceva. Sau poate nu am indraznit. Stiam, insa, ca trebuie sa raman aici, in aceasta gradina fermecata care este cinematograful si atunci mi-am propus, totusi, sa scriu despre film, sa fac ceva ca sa pot sa scriu despre film.

MI: Filmul, spre deosebire de literatura era mai departe de sistemul educational, nu se studia in scoala, facultatea fusese desfiintata…

MM: Acum se studiaza in licee?  In alte tari,  nu la noi. Invatam singuri. La Ziaristica am facut destule exercitii de deprindere a tehnicilor scrisului in diferite domenii. Am scris, la un seminar, mi-aduc aminte, o cronica a filmului „Vagabondul”, care era in mare voga. M-am gandit ca trebuie sa-l desfiintez, dar cu niste termeni de specialitate si am inceput sa jonglez cu plonjeuri si cu contraplonjeuri, iar H. Dona, seful catedrei de Teoria si pactica presei,  mi-a scris pe margine „As!”, cea ce echivala cu o observatie ironica, dar blanda. Pe mine ma fascinau acesti termeni profesionisti…

MI: Pe care-i stiati de unde?

MM: Din carti. Am mai avut o sansa, pentru ca in perioada aceea  tineau cursuri de Estetica filmului, la Casa Studentilor, D. I. Suchianu si Ion Barna – era ceva sa-i poti urmari, sa-l asculti pe Suchianu care avea un teribil farmec. Tin minte si azi lectia lui despre Patimile Ioanei d’Arc  si prim-planurile lui Dreyer.

La Cinemateca ruleaza „Jules et Jim”

Asadar, am renuntat sa-mi incerc norocul la Filmologie. Nu-mi pare rau, desi acolo studentii puteau sa vada sistematic filmele, iar la un moment dat il aveau profesor pe Marius Teodorescu, care era chiar directorul Arhivei Nationale de Filme. Cinefilia noastra a fost mai dezordonata, noi alergam sa vedem niste filme. Mai tarziu, cand am venit la „Flacara”, apartinand unei redactii, si fiind redactor-sef Henri Dona, care era recunoscut ca un mare cinefil – de altfel, formatia lui universitara era de filozofie si sociologie a culturii – auzeam, pentru ca atunci nu existau ca astazi aceste extaordinare mijloace de informare, auzeam ca la Arhiva, in ziua de cutare va fi filmul cutare – apoi s-a infiintat Cinemateca. Am recuperat, am recuperat sistematic. Mi-aduc aminte cand am vazut „Jules si Jim”, chiar el, Henri, mi-a spus – de fapt intai m-a verificat sa vad daca eu stiu (nu stiam) – „Ce cauti in redactie,  nu stii ca la Arhiva se vede «Jules si Jim»?” . Am mers impreuna,  sa vedem minunea de film.

Nu era usor sa-ti construiesti o cultura cinematografica, greu am acumulat-o, pentru ca nu exista, iti dai seama, sistemul casetelor piratate sau nu, nu toti aveam sansa calatoriilor. Din fericire, la un moment dat, se organizau la Uniunea Cineastilor asa-numitele „vizionari de luni”, unde vedeam filmele care intrau in tara, stateau cateva zile pentru a fi vazute si, eventual, cumparate. De cele mai multe ori erau respinse, dar asa am putut sa vedem filmele noi, ce nu erau destinate circuitului comercial.

MI: Erau preview-uri pentru circuitul comercial…

MM: Daca  vrei…  se stabilea daca vor fi cumparate sau nu. Se punea problema cumpararii lor, nu existau case de distributie.

MI: Deci le vedeati in intervalul dintre sosire si refuzarea lor…

MM: Da, era un noroc. Asa am vazut mult Visconti, de pilda.

MI: Deci: ati inceput la facultatea de Ziaristica si ati terminat Facultatea de Filozofie…

MM: Am terminat Facultatea de Filozofie, sectia Ziaristica, asa scrie pe diploma, cu o licenta despre publicistica lui Camil Petrescu – era o pasiune a mea… Nu era trecut in lista de subiecte ale Facultatii de Ziaristica. Erau Zaharia Stancu, Geo Bogza – era foarte la moda sa-ti faci lucrarea cu Geo Bogza, fiindca temele noastre, desi am terminat Filozofia, erau totusi legate de ziaristica, nu erau teme de filozofie. Cu filozofia n-am avut de-a face decat fiindca ne-au introdus cateva cursuri– ceea ce ne-a prins bine. Am facut logica, bunaoara, cu Henri Wald, inca un profesor de neuitat, un vrajitor al cuvintelor,  Istoria filozofiei cu Ion Banu.

MI: Era vreunul dintre acesti profesori cinefil, in afara de Henri Dona?

MM: Henri Wald, dar asta am aflat-o mai tarziu, cand ne-am  apropiat. A fost unul dintre cei mai buni prieteni ai barbatului meu. Altii –nu cred. As fi simtit daca ar fi fost.

Pe masura ce trecea timpul, profesorii erau tot mai solicitati, tot mai ocupati, probabil ca la inceput a actionat si entuziasmul lor pentru o noua Facultate, era ceva nou care aparuse pe harta aceasta a invatamantului. Dar nu, nu pot sa ma plang, desi  anii de facultate au fost ani cu probleme, anii unor “demascari”. Am avut si eu o sanctiune, am avut un vot de blam pentru ca am refuzat sa lovesc intr-un coleg, sa „iau cuvantul” la sedinta.

Am trecut prin lucruri urate: in anul IV, cand trebuia sa fac practica la ziar, nu am mai fost repartizata in presa, ci la o biblioteca, pentru ca Tamarei Dobrin (care a fost la Ministerul Culturii pana tarziu, din familia politrucilor universitari) nu i-a convenit ca in Facultate ma interesasem de un congres de lingvistica de la Venetia…

Inceputul unui cronicar. Toma Caragiu pe un butoi

MI: Lingvistica era o materie absolut inofensiva…

MM: Da, dar Venetia – de ce aveam eu nevoie de asta?? Asa se explica de ce la terminarea facultatii, desi am fost – hai s-o spun si pe asta – sefa de promotie (toti eram studenti buni, invatam, nu aveam prea multe solicitari exterioare sau ispite si atunci realmente invatam, mergeam la Biblioteca Academiei), nu am fost repartizata imediat. Am fost lasata sa astept cam un an de zile, pana mi s-a lamurit dosarul, cu acel vot de blam. Lui Henri Dona, fostul meu profesor care conducea revista „Flacara”, i-a trebuit un an de zile de interventii pe la sectia de Presa a Comitetului Central pana a putut sa ma ia in redactie.

MI: Cand v-ati specializat? Nu ati fost de la inceput critic de film…

MM: Nu, intai am fost jurnalist la sectia culturala. Insa fiind redactor-sef un fost profesor, strategia lui era sa nu te arunci dintr-o data, ci sa inveti meseria progresiv, sa treci prin toate treptele, inclusiv la sectia de scrisori, reportaje. Pe scurt: am scris si reportaje, interviuri mici, modeste, cu personalitati din cultura. Scriam si despre film, dar cate un mic interviu, un reportaj de platou, bunaoara – mi-aduc aminte si acum cand l-am vazut prima oara pe Toma Caragiu, pe un butoi, la Buftea. Se pregatea o scena dintr-un film al lui Manole Marcus, „Cartierul veseliei”, daca nu ma-nsel… Vad astazi ca unii se arunca direct in cronica, in eseuri… Eu am luat-o foarte de jos, cu reportaje, cu interviuri. In ’64, cand a inceput Festivalul de la Mamaia, am fost trimisa acolo sa transmit  despre  acel prim festival, iar la intoarcere mi s-au dat paginile de film. Practic, din ’64 am avut in grija mea, in raspunderea mea, paginile de film. La inceput au fost doua, pe urma patru.

Acum trecusem la cronica. Veneau filme, dar veneau pe sarite. Mai venea  un film de Antonioni,  un film de Fellini, mai rar un Bergman…

Spun asta, pentru ca lumea poate crede ca noi traiam la mii de ani distanta de ceea ce se petrecea in Occident: nu aveam accesul la filme, dar in anumite redactii exista o documentare extraordinara. Eu am fost privilegiata pentru ca, datorita lui Henri, aveam abonamente la cele mai importante reviste de cinema. Aveam „Cahiers du Cinéma”, aveam „Sight and Sound”,  „Seven Arts”,  Bianco e Nero”… Sa traiesti intr-o redactie in care exista asa ceva si sa te formezi intr-o asemenea redactie – nu mai vorbesc de celelalte publicatii generaliste, „Le Nouvel Observateur”,  „Europeo”, de marile ziare, „Le Monde” etc – la toate acestea aveam abonamente. Cum reusea sa le faca, nu stiu. A reusit pana hat, tarziu… Din pacate, aceste depozite formidabile de cultura au fost distruse. Nu mai exista… toate au fost nimicite. Ma gandesc la „Fahrenheit”, cum ardeau cartile in film…

Asa ca am avut aceasta sansa. Din cand in cand, redactorul-sef  ne controla, voia sa stie daca am citit in ziua respectiva „Le Monde”, bunaoara. Dadea mici teste. El introdusese un aer si preocupari mai intelectuale – sa publici in acei ani o coperta cu Shakespeare era o indrazneala. A fost luat si el in vizor si a venit Adrian Paunescu. Am lucrat trei ani cu el pana cand mi-am exprimat intr-un cerc restrans (dar cineva m-a turnat) dezaprobarea mea fata de proportiile pe care le lua cenaclul „Flacara”. La inceput faceam cronica de cenaclu cu Dorin Tudoran. La un moment dat, Dorin mi-a spus, mi-aduc aminte, eram in tramvai (locuiam pe aceeasi strada): „Madi, e cazul s-o lasam mai incet cu cenaclul asta…”  Cred ca vorbele lui au fost ceva mai dure. Si, ma rog, am spus intr-un cerc (nu stiam ca printre ei se afla si un turnator) ceva despre cenaclu…

Afara din presa

MI: Deci Paunescu v-a dat afara…

MM: Nu m-a dat afara, trebuie sa fiu corecta. Mi-a spus ca l-am dezamagit, nu m-a mai lasat sa scriu paginile de cinema, aveam patru pagini saptamanal…

MI: Le scriati singura? Aveati colaboratori?

MM: Din cand in cand mai aveam si colaboratori, dar temele mari eu le acopeream. Era obligatia mea. Mi-a spus ca-i pare rau, dar nu mai putem lucra impreuna. M-a lasat asa, fara sa-mi dea voie sa scriu, mult timp, pe urma m-a trimis sa fac reportaje – atunci am batut multe locuri frumoase din tara.  La ceva tot mi-a folosit.

MI: Si v-ati dus sa faceti reportaj?

MM: Cum sa nu. Cu cateva luni inainte fusesem in Italia, facusem un mare interviu cu Fellini (am stat o saptamana) – asta e alta poveste – si, dupa foarte scurt timp, m-a trimis sa fac un reportaj despre formidabilele… crescatorii de porci din Banat. Mi-aduc aminte ca am fost cu Tanjala, cu marele fotograf Emanoil Tanjala si el se uita la mine asa, cum stateam eu printre animalele de-acolo, ma rog, prin fermele de acolo unde se aflau porcii (foarte curati si simpatici, de altfel). Ardeleanca si serioasa asa cum eram, imi luasem si o revista de documentare – se numea „Pig International”…

MI: Hahaha!

MM: Iti place? Da, „Pig International”!! Gasisem aceasta revista, am venit cu ea… Emanoil Tanjala se uita nedumerit la mine, era moda pardesielor maxi, pana-n pamant, tineam la cochetarie: „Vaai, doamna, ma uit la dumneavoastra… dumneavoastra care ati stat de vorba cu Fellini…” – „Ei, zic, asta este!”… Pig International… n-am sa uit niciodata. Unde-o mai fi revista asta? cred c-am pastrat-o o vreme, dovada a preocuparilor mele… Ei, si la un moment dat Paunescu si-a dat seama ca nici asa nu ma poate tine – totusi a fost un timp in care am stat departe de cinema, nu mai puteam sa vad filmele, de scris nici atata – a aflat ca „Informatia Bucurestiului” nu are critic de cinema. A vorbit la Sectia de Presa si m-au transferat.

MI: Asadar ati fost la „Flacara” din…?

MM: Din ’61 pana-n ’76; in ’73 a plecat Henri, iar la sfarsitul lui ’76 m-am dus la „Informatia Bucurestiului”. Acolo am stat din ’76 pana-n ’82. De acolo chiar m-au dat afara.

MI: Ce „boacana” ati facut?

MM: Niciuna. Irina, fiica barbatului meu, a facut cerere de plecare in Israel, la bunicii ei din partea mamei, pe care a pierdut-o cand era mica. Irina s-a casatorit cu un coleg de-al ei de facultate si au hotarat sa plece. Eu nu am anuntat la redactie, la „Informatia Bucurestiului”… Ziarele erau atunci impartite: era presa de partid si presa care oficial nu tinea de un organism al partidului – „Flacara” de exemplu nu tinea de niciunul…

MI: De aceea „Flacara” avea unele libertati…

MM: Poate. Dar „Informatia Bucurestiului” era organ al comitetului municipal de partid, deci eram in directa subordine a unei organizatii de partid, si eu n-am anuntat ca a facut cerere de plecare fiica barbatului meu, pentru ca – nu stiu daca ai auzit – pe vremea aceea plateam 2%  din salariu pentru ca nu aveam copii, deci nu era considerata copilul meu, din punct de vedere oficial… Daca ar fi considerat-o copilul meu, n-as mai fi platit. Pe de alta parte, eu nu puteam s-o adopt, nu sunt 18 ani diferenta intre noi, in fine, m-am prevalat de toate astea, nici nu mi-a trecut prin cap ca trebuie sa anunt. M-au chemat si pretextul a fost ca se reduc posturile, ca si cum cineva ar fi putut sa creada asa ceva… Chiar in acel an, 1982, luasem primul premiu la „ACIN” – asa se chema atunci Uniunea, Asociatia Cineastilor – si facusem si niste cursuri de… ma rog, erau niste cursuri politice ele, dar putin mai stilate –dar  tot m-au dat afara. Pe urma unii au avut totusi minima onestitate sa ma ia deoparte undeva, la o fereastra, sa-mi spuna „Cred ca-ti dai seama, nu despre asta este vorba…”. Dar pretextul a fost „reducerea”. N-am avut voie sa scriu insa, un timp. M-au trimis redactor la „Intreprinderea cinematografica a municipiului Bucuresti”, cu reducere de salariu de 30%. Ce faceam acolo? Faceam niste programe…

MI: Fara sa mai puteti scrie in timpul asta…

MM: Un timp nu am mai putut sa scriu, nu mi-au mai dat voie sa public, iar de angajat nu m-a mai angajat nicio redactie. Am inceput sa scriu dupa un an de zile la revista „Cinema” o rubricuta si chiar la „Informatia…” m-au mai publicat de vreo cateva ori, dar de angajat nu m-a mai angajat nimeni. Sigur, auzeam tot felul de regrete ca vai, asa si pe dincolo, dar… La un moment dat am inceput sa scriu la „Contemporanul”, era acolo D.R. Popescu, caruia i-a spus cineva probabil (era foarte jenant sa te duci si sa explici, dar a mai mers vorba asa, de la om la om…). El m-a chemat si mi-a dat o rubrica de film strain. Am mai scris o vreme si la „Luceafarul” si pe urma au venit anii ’90.

Festivalurile de „afara”

MI: Dar de iesit la festivaluri se putea?

MM: Mai rar. Am calatorit putin in anii aceia. Prima mea calatorie ca ziarista a fost in Polonia, in ’66. Pe vremea aceea redactiile faceau schimburi de experienta cu omologii lor din tarile socialiste, evident.

MI: Din tarile surori…

MM: Sigur, doar nu era sa facem schimb cu omologul din Franta… Redactia m-a trimis in Polonia, la o revista care se chema „In jurul lumii”. M-am dus  infipta sa stau de vorba cu cei mai mari din Polonia. Cu Wajda, evident, care ramane o pasiune a mea. Lumea crede ca am o singura pasiune – Truffaut. E, intr-adevar, o mare iubire, dar am foarte multe, bunaoara Wajda era unul dintre cei mult iubiti de mine. Vazusem „Cenusa si diamant” si fusesem foarte rascolita… Si cu Zbigniew Cybulski voiam sa vorbesc. Persoana care ma conducea din partea redactiei mi-a facut cunostinta cu Boleslaw Michalek –era criticul lor numarul unu, pe urma a devenit consilier al lui Wajda. Din pacate pentru mine,  Wajda nu era in tara, dar mi s-a spus: „Nu vreti sa stati de vorba cu Jerzy Skolimowski? Il stiam si pe el, evident, cu „Bariera”, „Rysopis”. Sigur ca am acceptat, era foarte tanar atunci, amandoi eram tineri. In 2000 ne-am revazut la Salonic.  Insa intalnirea cu Cybulski ramane cea mai emotionanta. Eram la Casa Ziaristilor din Varsovia, iar cand a intrat pe usa am avut senzatia ca este exact Maciek Chelmicki din „Cenusa si diamant”. Tot in costum de blugi, ochelari negri, cu parul tto bogat… un tip stralucit, absolut stralucit… Vorbea o franceza superba, jucase teatru in Franta si repeta din cand in cand, „Il faut chercher la rose… il faut chercher la rose…” Avea atunci aproape 39 de ani, mi-a povestit cum a filmat „Cenusa si diamant” si, fiindca a lansat moda asta a ochelarilor negri, a tinut sa-mi spuna: „Eu n-am vrut sa lansez o moda, dar sunt miop ca o cartita”. Mi-aduc aminte, cand si-a scos ochelarii, i-am vazut ochii micsorati de efortul de a vedea. L-am intrebat la un moment dat, pentru ca arata foarte tanar, parca era Maciek din „Cenusa si diamant”… Zic „Nu aratati ca un barbat de 39 de ani, va imaginati cum veti fi mai tarziu, ce roluri o sa faceti, cum va vedeti?” Mi-a raspuns: „Dar cine stie cum o sa sfarsesc?” A murit peste doua saptamani, calcat de un tren… Am fost foarte, foarte tulburata cand am aflat…. Cred ca a fost chiar ultimul lui interviu. Acum patru ani fost la Gdansk si cineva care ne conducea ne-a aratat, pe una dintre strazile care duc spre port, o veche cladire: „Aici a locuit pentru o vreme Cybulski”. Am fost de foarte multe ori in Polonia, dar asta a fost prima mea iesire ca profesionist in strainatate. Polonia a ramas o mare dragoste a mea, ma tulbura destinul acestei tari, o Mater Dolorosa a istoriei, am fost de 15-16 ori la Festivalul de Film de la Cracovia. Acolo ma puteam duce. In rest, mai deloc.  In Occident am calatorit foarte putin inainte, in Italia – si asta datorita interventiei Sophiei Loren – pentru ca am scris in ’69 o carticica despre ea, am ramas in foarte bune relatii, din pacate a murit asistenta ei, Ines Bruscia, care ne mijlocea comunicarea. Cat a trait Ines Bruscia am primit un maldar de scrisori si de felicitari de la Sophia.  Am  cunoscut-o, m-a invitat la ea, la Marino, am facut un interviu. Este un om cu totul si cu totul remarcabil. In preajma ei, uiti starul. Am avut norocul  acestor calatorii in Italia, soarta a fost buna cu mine, pentru ca asa l-am cunoscut pe Fellini. S-a nimerit ca atunci sa filmeze „Amarcord”, in ’74, la Cinecittà, in exterioare. Am stat o saptamana pe platou, uneori de dimineata pana seara si de seara pana dimineata. Eu credeam ca voi avea nevoie de cine stie ce recomandare, interventie, pentru a ajunge la el. Numai pronutarea numelui ma inhiba. Domnul Bersani de la Unitalia  m-a incurajat, spunandu-mi ca singura cale de a ajunge la Fellini, in acel moment, era sa stau acolo, neclintita, pe platou: „Fiind curios, va va remarca si va veni singur sa va intrebe cine sunteti”. Ceea ce s-a si intamplat. Doua zile la rand m-a intrebat, cu aerul cel mai serios din lume, daca sunt sotia regizorului polonez Zaluski, un alt „intrus”, sau o ziarista olandeza. Glumea, desigur. Pentru Fellini totul era joc, pe platou intretinea o stare ludica, actorii erau „banditii la lucru”. Il adorau. Uneori, le arunca si cate o vorba mai verde, dar purtata de glasul lui subtirel, parea  o tandrete de nedescris. Ne aflam in luna mai, dar cum filma o scena de iarna, cu zapada artificiala, venise imbracat cu un pardesiu si mai avea si un fular. Se prefacea ca dardaie. Traia in realitatea propriilor fantasme. Cand peste cateva zile am inceput sa discutam despre „civilizatia imginii” mi-a replicat: „Suntem bombardati nu cu imagini, ci cu forme false care misuna haotic in jurul nostru”. Iti amintesti scena aceea cu paunul care isi desface coada? Am asistat la nasterea ei,  Fellini era mandru ca un copil,  pusese la cale o mica minune, nu conta tehnica (o telecomanda). L-am parasit la cadrul 1082, mergand de-a-ndaratelea, pentru a nu pierde nimic din aceasta intalnire norocoasa cu un creator de geniu al secolului trecut.

Apoi am mai calatorit in Ungaria, in Cehoslovacia, in Armenia, am fost pe-aici prin jur, in Germania de Est, la Moscova. Acestea erau rigorile pentru unii, pentru altii haturile erau mai putin stranse.  Nici nu am incercat sa cer mai mult. Ideea de a ma umili pentru obtinerea unei calatorii, de a insista atat de mult, de a bate atatea drumuri pentru un pasaport… Nu am avut aceasta energie, recunosc. M-am bucurat de ceea ce a fost si atat.

Anii ’90. O moda numita Romania

Dupa ’90 am inceput sa calatoresc foarte mult. M-am razbunat. La Clermont- Ferrand fusesem invitata de vreo sase ori, inainte de ’90 si fiindca nu mi se dadea voie, le raspundeam in fiecare an ca sunt bolnava: in luna februarie, eu aveam program de „imbolnavire”. In ianuarie ’90, tin minte, pe 18 ianuarie, ziua fiicei lui Henri, am primit un telefon in care am fost intrebata: „Madame Mihailesco, est-ce que vous êtes toujours malade?” I-am asigurat ca „m-am vindecat” si atunci m-au invitat in juriu – in ’90 era la moda Romania. Nu pot sa-ti descriu ce insemna in ianuarie, februarie ’90 sa fii roman, in Franta. Eram un modest membru in juriul unui festival, dar doamne, cate interviuri, inclusiv ziarul „Le Monde”, inclusiv Canal +… Se purta  Romania, ce mai…

MI: Deci la „Adevarul” ati ajuns la…

MM: La sfarsitul lui ’90, dar pana aici a fost o mare paranteza trista din viata mea. Chiar m-am imbolnavit. Rau de tot. Parca prea mintisem  strategic, de atatea ori. Dupa ce m-am intors din Franta, pana la sfarsitul anului, am stat mai mult in spital. Daca astazi sunt in viata (nu spun vorbe mari), asta se datoreaza eminentului chirurg Florian Popa, minunatei doctorite Adriana Constantinescu, prietena din copilarie. Asadar, atunci cand s-au impartit locurile in presa, cand puteam sa ma intorc la „Informatia…”

Cristian Tudor Popescu in contre-jour

MI: Care se transformase in „Libertatea”.

MM: …da, sau sa ma duc in alta parte, la revista „Cinema”… Au fost tot felul de miscari de redistribuire a pozitiilor. Cand am iesit din spital, totul era ocupat. Un coleg de la „Adevarul literar”, Nicolae Arsenie, secretar de redactie, m-a solicitat sa colaborez. Am scris vreo doua cronici, si intr-o zi, cand duceam o cronica – nu era nimeni in birou, varam articolul pe sub usa,– am zarit o silueta in contre-jour, care m-a intrebat: „Pe cine cautati?” I-am spus: „Sunt Magda Mihailescu, am inceput sa scriu la «Adevarul literar…»” – „Buna ziua, doamna, eu sunt Cristian Tudor Popescu.” Apoi a continuat: „Sa stiti ca eu citesc tot ce scriu criticii de film, dumneavoastra sunteti printre putinii care stiu sa deraieze”. Am ramas nedumerita. Era un compliment? Daca era ceva de rau, atunci de ce ma publica? Apoi am aflat ca de fapt ma cunostea de la Cinemateca si pe urma mi-a explicat si ce a vrut sa spuna: ca am o abordare mai putin conventionla a cronicii, mai eseistica, sa zicem. Peste cativa ani, in prefata cartii Cristinei Modreanu,  o sfatuieste sa invete „sa deraieze”. Supremul elogiu era „sa deraiezi”… Asadar: am inceput cu „Adevarul literar”,  rubrica era fie o cronica de film, fie relatarea unui eveniment, ceva. Intr-o zi m-a sunat Cristian Tudor Popescu si mi-a spus: „De maine incolo sa-mi aduceti o pagina de cinema, se va chema «Traveling»” (tot timpul l-au scris cu un singur „l”). Si zic: „Ce sa fac in pagina asta?” – „Faceti ce stiti”, mi-a raspuns, in stilul lui. Apoi, dupa un timp, mi-a propus sa scriu si la ziar. Si astfel am semnat un contract cu Adevarul. Scriam, deci: cronica in ziar,  pagina de „Adevarul literar…” Pe urma a venit revista de weekend, unde prezentam filmele, impreuna cu domnul Caplescu, cronica de televiziune. Acum ma sperii cand vad cat puteam sa scriu.  Dupa moartea barbatului meu, m-am angajat, am simtit ca trebuie sa stau cat mai mult departe de casa, faptul ca plecam dimineata si veneam seara m-a facut sa indur altfel disparitia lui. Plateam greu, cand ma intorceam, intram intr-o casa pustie, dar faptul ca in timpul zilei eram in forfota, in agitatia ziarului – care avea un mare prestigiu atunci, se muncea foarte mult si bine, cu oameni tineri – Cristina Modreanu, Diana Popescu, Gheorghita,  Florena Dobrescu – m-a ajutat. Ma simteam foarte bine cu ei.

Acum nu stiu daca as mai putea sa fac asa ceva, chiar daca as mai avea varsta de atunci. Era si o alta varsta a gazetariei, in siajul creat imediat dupa ’90, presa nu cunoscuse inca gustul tabloidizarii, nu navalisera televiziunile comerciale…

MI: Dar in scrisul dumneavoastra, in atitudine, s-a schimbat ceva atunci, dupa ’90, raportarea la un alt tip de public?

MM: Stiu eu? Poate ca da. Ma mai autocenzuram inainte, intrase-n sange un soi de autocenzura; dupa ’90 ma simteam libera, aveam sentimentul ca am un interlocutor mai deschis, mai pregatit sa stam de vorba sau sa primeasca ceea ce-i propuneam. Am avut si un fel de feed-back, primeam multe scrisori la „Adevarul”. Eu nu le spun „fani”, dar erau persoane care ma urmareau, citeau, isi exprimau anumite puncte de convergenta…

MI: Presupun ca era un limbaj mult mai educat decat cel de pe forumurile de azi.

MM: A, nici nu se compara. Erau niste scrisori extrem de civilizate, am pastrat cateva. Erau oameni de o anumita conditie intelectuala, profesori, mi-aduc aminte de scrisoarea unui arhitect care era oripilat de cum se vorbeste si gasea puncte comune cu niste articole ale mele. In sfarsit, era altceva. Inainte aveam si spaima de a nu parea prea „intelectualista”, cum mi se reprosase inca de cand eram studenta, acum nu mai aveam aceasta teama, de a recurge, de exemplu, la un citat din Roland Barthes sau din Starobinski…

Un fotbalist francez: Baudelaire

In legatura cu Barthes: am fost intr-un juriu cu André Téchiné, el era presedintele juriului la Clermont-Ferrand, iar barbatul meu m-a avertizat: „Vezi ca este un fost student al lui Roland Barthes, ai grija” si atunci, am simtit si eu nevoia sa ma dau putin mareata; la un moment dat, la primele discutii, am trantit un citat din Barthes. Imi amintesc ca nici nu a intors de tot capul spre mine,  mi-a vorbit peste umar, cum ar veni: „Mais est-ce que vous avez lu Roland Barthes en Roumanie, Madame?” „Oui, Monsieur!”, „S-a tradus Roland Barthes?!” – „Da, s-a tradus!”. Acum suntem buni prieteni: „Iti aduci aminte cum mi-ai vorbit? Nici macar n-ai intors de tot capul…” Eu o spun in gluma, dar el saracul isi cere scuze mereu: „Nu te supara, dar nu mi-am imaginat ca in Romania, in anii aia, se citea Roland Barthes”, ca sa vezi ce imagine despre Romania avea pana si un intelectual ca el – un intelectual cu o mare deschidere. A mai fost odata o intalnire cu cineva, tot la inceputuri, apropo de imaginea lor despre Romania, a citat cineva din Baudelaire, iar un domn s-a simtit dator sa-mi spuna: „Vous savez, Madame, c’est un poète français”, drept care i-am raspuns: „Serios? Eu as fi zis ca e un fotbalist”; pe urma am fost destul de rusée, ca sa plasez un vers din Baudelaire. In astfel de  situatii trebuie sa platesti pe loc, chiar cu riscul insolentei.

Interviu de Mihai Iovanel