Citesc in Cahiers du cinéma un interviu traversat de un fluid care cu greu se abtine sa nu ia foc: ,La ce-ti trebuie dinamita cand ai pelicula?, titreaza numarul din iunie 2009 al mensualului. E un dialog cu Tarantino despre cel mai recent film al sau, Inglorious Basterds, prezentat in premiera la Cannes, anul acesta – un proiect vechi, amanat ani la rand si pus la pastrare, interval in care maestrul a semnat cel putin Kill Bill, daca nu si alte capodopere.

Arta de a face filme si arta de a vorbi despre filme nu se confunda cu arta de a vorbi despre propriile filme si de a le despica in patru, iar Quentin Tarantino, care le executa admirabil pe toate, face si aici, o groaza de „dezvaluiri”, trimite, aduna, imparte, exclama si-i lucesc ochii… Afla acum toata lumea ca Shosanna, eroina din Inglorious Basterds, a suferit in intervalul in care proiectul a stat in hibernare un transfer de competente si atribute catre „Mireasa” din Kill Bill. Altfel spus, detaliile nerealiste, fantasmatice care au construit personajul central din „Kill Bill” sunt deseurile nepotrivite unui personaj cu plauzibilitate istorica dintr-un proiect anterior. Tarantino a transportat atributele de la una la alta, iar in galben-citron a fost imbracata Mireasa, nu Shosanna.

„Dezvaluirile” lui Tarantino despre cel mai recent film al sau, cu ocheade la filmele facute inainte, de el si de altii, nu adauga insa mai mult sens peliculei finite, fiindca mai mult sens decat e acolo e ilogic a se cauta. Chestionat, de exemplu, asupra semnificatiei „hitchockiene” a unui pahar de lapte din „Inglorious Basterds”, Tarantino pareaza snobismul cautarii mecanice a semnificatiilor inalte, a „signifiozei”, cum zicea careva: auzi, da’ matale ce-ai pune langa o placinta cu mere, nu un pahar de lapte? Multe sunt intr-un pahar de lapte, dar si mai multe intr-un pahar in sine – in Jackie Brown, de pilda, isi aminteste el, a „pus lumina” intr-un pahar cu vodka-orange, care apoi arata ca un „bec aprins”, ca o „experienta de chimist nebun”. Omul s-a jucat putin cu ipoteza hitchockiana, de dragul intervievatorului, dar tot experienta tarantinesca pare ca i-a placut mai mult…

Nici in acest interviu nu uita de genealogii si afinitati – filmele de serie B (a infinita oara pupate pe obraji), apoi: filmele americane din anii 40, „cele ale lui Léonide Moguy, rusul exilat la Paris si apoi in Statele Unite, unde a facut «Paris After Dark» si «Intrigi in Damasc», cu George Sanders, formidabil. M-am indragostit de aceste filme antinaziste, cele mai multe turnate de europeni exilati la Hollywood, ca Jules Dassin (Nazi Agent, Quelque part en France), Douglas Sirk (Hitler’s Madman) si Fritz Lang (Vanatoarea de oameni sau Si calaii mor)”; apoi: „o foarte mare influenta asupra mea a avut-o Sergio Leone; cum insa eu nu fac western-uri, mi-am apropriat numai stilul. Nu l-am copiat, dar i-am luat din atmosfera si am transportat-o in genuri pe care el nu le-a abordat.”. Cand ai o asemenea mostenire, sugereaza el, e indecent sa mori de foame. Important e sa stii sa ti-o revendici, iar arta revendicarii de la o traditie sau de la un gen anume nu i-a lipsit lui Tarantino.

Insa acest regizor se reafirma, aici, in asemenea hal debitor istoriei cinematografiei si timpului fictiv al peliculei, incat putin ii pasa de Istoria consensual numita „reala”. Intaratat pe chestiunea veridicitatii istorice a povestii din Inglorious Basterds, Tarantino se declara dus de mana de personaje si pune coerenta interna a unei fictiuni deasupra accidentelor, indeniabile dar irelevante, ale Istoriei: „nu interzic niciodata vreunuia dintre personajele mele sa o ia incotro vrea. Ele conduc, eu le urmez. Degeaba am eu trama in cap, ele pot sa traga spre altceva, sa-mi arate ca e neproductiva. Un personaj urmeaza un traseu; de multe ori, cand ajunge la o rascruce, scenaristii nu-i lasa decat o cale libera, fiindca nu sunt obisnuiti sa se intrebe: dar ce-ar fi fost daca…? Eu insa m-am hotarat: incotro trage personajul, acolo mergem. [...] in timp ce scriam, mi-am zis: personajele mele nu stiu ca apartin unei Istorii si niciodata, in filmele mele, ele n-au facut parte dintr-o istorie prestabilita – de ce sa schimb pactul acum? Ce se intampla in filmul meu nu s-a intamplat in realitate doar pentru ca personajele mele n-au existat in realitate. Dar imediat ce le-am aruncat in Istorie, au si-nceput s-o roada. [...] Ce e, de fapt, Istoria? Niste fapte cunoscute prin intermediul istoricilor. [...] De cate ori nu s-a intamplat, in Istorie, ca faptele sa fie trunchiate, iar adevaratii eroi uitati?”

Tribuland in jurul infamilor bastarzi, Tarantino ajunge sa invoce tot cartierul general al artei sale poetice: „de fapt, imi place mai mult sa lucrez cu sub-genuri, cu specializari. Nu urmaresc niciodata canoanele in litera lor, ci placerea pe care o procura diferitele coduri de limbaj; vreau sa vi le ofer asa cum nimeni nu vi le-a oferit vreodata. Ăsta nu e decat un punct de plecare. Caut apoi sa strapung genul, sa ies din pielea lui, dar, in acelasi timp, vreau sa-i pastrez si chic-ul. Pot sa ma amuz in linia mai multor genuri pe parcursul unui film, dar, de la un punct incolo, ma simt obligat sa-i dau un climax care sa nu se ia peste picior. [...]. Nu vreau insa ca aceste secvente-cheie sa fie reusite; reusit e neinteresant. Vreau sa fie cele mai bune din speta lor. Am o deosebita stare de nervozitate in zilele dinaintea turnarii lor [...] Cat nu sunt inca turnate, nu stiu cum le voi face, dar stiu precis ca trebuie sa am incredere in mine si ca ideile or sa-mi vina din mers. Odata ce te-ai hotarat, trebuie sa-ti vina si ideile. Poti sa migalesti la teorii ani de zile… – dar numai cand filmezi ai dreptul sa spui: «Da, stiu ce trebuie sa fac». Asa explic monstrul nelinistii care ma acapareaza cand totul e inca nefacut. Nici macar nu am povestea de la inceput; am mai degraba niste imagini in cap; stiu insa ca, la momentul potrivit, o sa-mi iasa tot.”, da el totul pe fata in acest interviu – lung in genul lui, chiar si pentru o revista de profil, scurt insa daca-ti dai seama ca se pune punct fix cand eroul (id est: QT) ajunsese cu lingurita la crême fraiche (noi zicem „frisca”).