Criza universitatii – criza societatii

CLAUDE KARNOOUH

„Inima oamenilor e plina de stricaciune si de nepatruns; cine ar putea sa o cunoasca?” (Ieremia, 17-9)

1) Manifestatii studentesti in Germania si Spania impotriva pactului de la Bologna si al falsei competitii declansate prin echivalarea diplomelor eliberate de universitatile din estul Europei, unde plagiatul si cumpararea diplomelor sunt moneda curenta (o practica, din pacate, care a inceput sa castige teren si in Vest).

2) Greve de un semestru al complexului de universitati franceze, cu sprijinul unei largi majoritati a corpului profesoral, pentru a protesta impotriva schimbarii de statut a profesorilor-cercetatori si a privatizarii galopante a invatamantului superior, sub pretextul autonomiei universitare.

3) Situatie financiara catastrofala in Italia, constrangand autoritatile academice sa suprime cursurile si sa inchida institute de cercetare in stiinte umane, filologie si filozofie.

4) Inchiderea, de-a dreptul paradoxala, in cadrul celor mai bune universitati in stiinte economice, ale unor departamente – management, broking, matematica probabilistica – consecinta a somajului generat de criza mondiala; reculul unor pseudo-discipline tinand de „stiinte ale comunicarii”, al administratiei sociale, al managementului culturii, al jurnalismului. O situatie de acest gen avem in Belgia (Flandra, Wallonia si Bruxelles).

5) In sfarsit – dar cu atat mai nelinistitor – in Europa de Vest un mare numar de tineri supracalificati, cu mastere si doctorate atat in stiinte umane cat si in stiinte exacte sunt constransi fie la somaj, fie la practicarea unor meserii care nu au nici o legatura cu calificarea lor (functionar la ghiseul Postei cu doctorat in economie, de pilda!). Fie sunt obligati sa emigreze si sa-si vanda competentele in SUA, Australia, Noua Zeelanda, Emiratele Arabe, Mexic, Columbia, Argentina sau Chile.

Iata un tablou sumar al naufragiului sistemelor de educatie superioara (unele mai „bolnave” decat altele) in tarile europene – cel putin in cele pe care le cunosc eu: Franta, Italia, Spania, Blagia, Romania si Ungaria.

Am ajuns, iata, deopotriva in Est si in Vest, la o supraproductie de posesori de diplome (stralucite, de valoare mediocra sau nule de-a dreptul) cu care societatile noastre nu mai stiu ce sa faca. Acesti trogloditi ai criticii literare, ai sociologiei, ai antropologiei, ai psihosociologiei, acesti novici in „politologie”, acesti semianalfabeti ai „jurnalismului”, acesti neofiti ai gender studies, toti acesti pseudospecialisti in discipline marginite, alaturi de insi de valoare, castigati de filozofie sau de limbi clasice – toti inseamna un exces de diplome.

Statele-natiuni ale modernitatii tarzii au intrat in cea mai grava criza economica – prin care au devenit evidente capcanele liberalismului financiar planetar si mizeria-consecinta a lui – in ceea ce expertii numesc, cu un termen pretins neutru, o „criza de sistem”. Dar, mai mult decat atat, chiar sistemul este cel vinovat – nu criza lui; el trebuie, prin urmare, schimbat!

Nu numai rateurile comunismului real au condus la esecul „sistemului”; capitalismul real, mereu radical, violent si salbatic, l-a alimentat, la randul lui, in cei 20 de ani de alergatura dupa profit cu orice chip. O goana dupa castig care a dezvaluit esenta ultima a sistemului si hybrisul comis prin ideea de profit la infinit. Universitatile resimt si ele efectele crizei. In Franta, de pilda, in timpul grevelor si manifestatiilor impotriva CPE, din martie-aprilie 2007, studentii de la Universitatea din Toulouse au manifestat in fata mai multor supermarketuri, strigand: „Si noi vrem sa consumam!”… Numai ca nu asa se va putea resuscita un sistem educativ aflat pe targa.

De fapt, o zdrobitoare majoritate a licentiatilor in studii umaniste nu fac decat sa serveasca drept animatori si gestionari ai unor actiuni culturale de masa – de la concerte pop-rock pana la diverse festivaluri si reprezentari muzeale, gratie carora sunt scosi oamenii in strada, adolescenti, adulti de varsta a treia fara discriminare de rasa, sex sau habitudini sexuale – pentru a-i face sa uite de lucrurile cu adevarat importante, de adevaratele catastrofe, alimentate de lacomia fara fund a claselor dominatoare. Sa uiti ziua de maine – iata cuvantul de ordine al acestor „animatori culturali”, intr-un prezent etern, al simultaneizarii si al echivalentei ofertelor: Mozart sau Michael Jackson, Madonna sau poemele lui Sapho, Balzac sau Auster, William Blake sau Harry Potter – orice e bun daca e vandabil, fiindca nu exista aici decat valori comparabile – adica valori de schimb.

In doua vorbe si-o metafora: avem de-a face cu civilizatia „zapping”. Intr-adevar, hybris-ul goanei dupa profit si simultaneizarea consumabilelor atrag amnezia: se uita istoria, se uita faptele. Altfel la ce folosesc batalioanele de Madoff-i si alti experti ai escrocheriilor financiare? Afacerea Ponzi ar fi trebuit sa-i indemne la mai multa luciditate si prevedere!

Dar, daca nu gasesc metoda de a se strecura in nisele culturalo-propagandiste (toti jurnalistii intra in oala asta), tot ce le ramane absolventilor nostri in studii umaniste e sa puna ochii pe un Mall si sa se angajeze la vandut toale sau sendvisurile alea oribile numite „big Mac”, care-i fac pe recent imbogatitii Estului (european, chinez, vietnamez) sa creada ca asta inseamna democratie – in vreme ce, in Europa occidentala, asta e hrana sarantocilor!

Daca o masinarie administrativa ca aceea a invatamantului universitar a ajuns atat de jos, incapabila sa-si asume obiectivele pentru care a fost inventata acum mai bine de opt secole, s-a intamplat pentru ca e ceva putred, fara indoiala, in regatul universitar. Nu numai in lumea academica, ci si in ansamblul societatilor vechii si noii Europe. Universitatea n-a fost niciodata altceva decat un reflex al societatii in care se exercita. O proba irefutabila a acestei degradari generalizate este simulacrul democratizarii à la française. Toate organismele media si toata clasa politica ganguresc intr-o limba de lemn demna de cele mai tepene discursuri ale lui Stalin, laudand scorurile reusitei la bacalaureat – in procente asemanatoare scorurilor electorale din tarile ex-comuniste: 86% de bacalaureati anul acesta, un record! Inspectorii (demisionari – deci complici) au fost dirijati sa „armonizeze” notele comisiilor astfel incat cotele dezirate sa fie atinse.

In acest fel, Occidentul (dar Estul „recupereaza” rapid!) se vadeste mostenitorul direct al statisticilor de productie din epoca cincinalelor sovietice. Or, singurul lucru care conteaza aici – acelasi pentru licentiati, absolventi de master sau doctori – este: cat mai pretuieste azi un bacalaureat? Raspunsul e simplu: nici o ceapa degerata. (Nici un pericol insa pentru putinii cunoscatori ai liceelor bune, care-si trimit copiii sa studieze, pe bani proprii, in universitatile americane private sau in universitati si institute britanice foarte selecte si costisitoare.)

Cum sa nu-ti dai seama de grotescul situatiei! In fiecare an se comit aproape 25 000 de teze de doctorat pe Platon! Sa fie insa tot atatia indivizii care chiar au ceva de spus despre filosoful atenian? Cum se poate, cu un minim de cultura politica, sa iei in serios sutele de teze de licenta, de master si de doctorat vizand chipurile probleme de securitate, de reglementare a conflictelor, de relatii internationale?! In conditiile in care nu mai sunt cititi cu atentie si rabdare Tucidide, Machiavelli, Talleyrand sau memoriile atator diplomati celebri, scolerii nostri nu fac decat sa ingane cursurile cutaror profesorasi universitari care, si ei, recicleaza pana la satietate clisee modelate in stralucita limba de lemn a pseudo-democratiei postmoderne: drepturile omului, interventie umanitara, democratie, „binele absolut” contra „raului absolut”… ca si cum acesti nechemati ar fi papii adevarului absolut. Un imbecil fara margini susurase, acum ceva timp, la urechea presedintelui Reagan ca URSS este „raul absolut”. Mi-ar fi placut sa-l intreb pe acest papitoi al gandirii: care tara reprezinta „binele absolut”? Fiindca, daca „raul absolut” exista, trebuie sa existe si „binele absolut”, un reflex simetric. Totusi, o lectura elementara a maestrilor politicii moderne ne arata ca marea politica, in directiile ei strategice, se face cu totul altfel – prin tactici de gestionare a secretului, operatiuni subterane de tipul comploturilor, coruptie, santaj, asasinat. Nu vorbim aici de niste practici primitive, din haurile istoriei, fiindca Aristotel a demonstrat-o fara drept de apel: omul este, in esenta, zoon politikon. Nu trebuie asadar sa credem ca a noastra modernitate europeana, articulata in jurul unui sistemului politic al democratiei reprezentative, a abandonat vreun moment aceste practici pentru ca ele sunt moralmente abominabile…

In zilele noastre, presa si serviciile secrete sunt cele insarcinate, fiecare in functie de campul sau de actiune, sa pregateasca masele pentru a accepta cutare sau cutare solutie dorita de conducatori. E suficient sa amintim cazul inscenarilor americane din apele golfului Tonkin, pentru a legitima interventia militara din sudul Vietnamului si bombardamentele din nord; sau incendierea Reichstag-ului de catre nazisti pentru a justifica in fata poporului german reprimarea totala comunistilor germani; sau, si mai recent, imensa gogoasa a armelor de distrugere in masa ale lui Saddam Hussein, aratat cu degetul, de la tribuna Natiunilor Unite, de catre secretarul de stat american Colin Powell – pentru a nu arata decat o parte infima din itele marelui gherghef al manipularilor politice. Or, pot acesti studenti necititi, naivi, incapabili psihologic sa inteleaga razboiul ca „o continuare a afacerilor politice, cu alte mijloace” (Clausewitz), sa spere in realizarea unor teze in stiinte politice care sa fie altceva decat o colectie de clisee din doxa momentului?

E evident astazi ca acest tip de invatamant superior vizeaza doar scoaterea pe banda a unor mici aparatcici, intr-o noua versiune a corectitudinii politice postcomuniste (care sunt, de exemplu, obiectivele programelor universitare sustinute ferm de „Fundatia Soros pentru o societate deschisa”? deschisa spre ce? spre mercantilizarea generalizata?). Dar fix de acest gen de papagali tarile noastre se pot dispensa. Ne ajung jurnalistii vanduti care oficiaza pe hartie sau la televizor, in serviciul cutarui potentat economic. Ne ajung „intelectualii” care se dau de ceasul mortii sa-si justifice deciziile politice lamentabile. Aplombul lor se explica si prin faptul ca dreptul public de contestare a canalelor media nu exista, in afara micilor succese de radio-sant – simulacre grotesti ale libertatii de expresie. Cum sa-si mai iroseasca magnatii capitalului banutii in cheltuieli inutile de vreme ce imperativul unei vitrine democratice anti-sovietice, montate impotriva „raului absolut” desigur, si-a pierdut urgenta? Redusa la o forma de autoreproducere, fara o critica radicala efectiva (de-alde Badiou, Toni Negri sau Zizek nu fac decat o opozitie autorizata, cu voie de la politie), democratia reprezentativa isi smulge petalele una cate una ca sa multumeasca, prin orice mijloc nedemocratic, interesele fara limita ale multinationalelor…

Acum, ca pericolul comunist nu mai reprezinta decat firma maruntilor negustori de ideologie, dornici sa-si lamineze un pic aura culturala (cf. Iluzia anticomunismului, Cartier, 2008), ne ajunge din urma adevarul batranului Marx, de acum un secol si ceva: suprastructura determina infrastructura. Unei economii mafiote – un sistem politic mafiot, deghizat in democratie!

De ce are, asadar, nevoie acest capitalism plonjat intr-una din crizele lui fundamentale (poate chiar finala)? Ii trebuie ingineri si tehnicieni buni la toate si fara pregatire, pentru a pune pe roate masinaria. Remarcabila, in acest sens, sinceritatea groasa prin care presedintele Basescu a aratat ce vrea, de fapt, puterea economica: gata cu filozofii, sa facem muncitori calificati, necalificati, chelneri si ospatari… Productia industriala si turismul vor fi suficiente pentru sanatatea masinii economice si a masinariei in genere. Cat despre cultura, aceasta se imparte azi intre manele, sport-circ si circ politic. Fiecare tara are pe afis doua-trei scafarlii semidocte, cativa ganditori cu ora, care sa invete gloatele ce e Frumosul, Bunul si Adevarul (mai bine zis, schimband putin titlul celebrului film al lui Sergio Leone, Ne-Bunul, Raul si Spurcatul…)

Europa occidentala care, inca de pe timpul scolilor din catedrale, in secolul al XI-lea, pana la invatamantul elementar obligatoriu de la sfarsitul secolului al XIX-lea, isi edificase, prin lupta de clasa, durere, lacrimi si cateodata sange, un sistem de invatamant secundar si superior cat de cat fondat pe merit (variabil, fireste, de la un stat la altul), a pus cruce acestui program de ascensiune sociala – probabil una dintre putinele si irevocabilele reusite ale Luminilor (desigur, si aceasta cu reversul medaliei: etnocentrismul totalitar al proiectului sau pedagogic). Astazi, lumea noastra seamana deja nu cu descrierea premonitorie a societatii-inchisoare, din 1984 a lui Orwell, ci cu aceea profetita de Huxley in Brave New World: o societate curatica, totalmente pacifica, totalmente lobotomizata. Starea universitatilor noastre ii anunta venirea.

Traducere din franceza de Teodora Dumitru