Radu Tuculescu, Stalin, cu sapa-nainte! / review de Daniel Cristea-Enache

Radu Tuculescu, Stalin, cu sapa-nainte!, roman, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2009, 232 p.

Sunt doua planuri in romanul lui Radu Tuculescu, Stalin, cu sapa-nainte!, si pe amandoua prozatorul le stapaneste cu o anume, exersata, virtuozitate. E un prezent al scrierii (la computer), cu litere cursive, intr-un fel de jurnal reţinand senzaţiile imediate ale protagonistului, laolalta cu sonoritaţile infioratoare ce curg din boxele unui troglodit de la blocul vecin. Si refrenul manelei atotstapanitoare incepe sa funcţioneze ca un laitmotiv al acestei scriituri fara inflorituri, in priza directa: „ofofooof viaţa mea”, se jeluieste manelistul; iar personajul nostru va adauga imediat: „chiar asa”.

In timp ce scrie, cu atenţie auditiva distributiva, barbatul trage cu urechea si la zgomotele din propria baie. Un clipocit senzual al apei ii arata ca tanara si neasteptata lui vizitatoare matinala, cu care tocmai a incheiat o repriza erotica, se reimprospateaza pentru o posibila continuare. Avansand in lectura romanului si grupand numai aceste pagini cu italice, in care timpul scrierii aproape se suprapune cu cel al placerilor fizice, vom da insa peste lucruri mai puţin placute. Atat pentru Kuki, tanara musafira, cat si pentru Adrian Loga, barbatul aflat in plina criza a varstei de mijloc.

Studenta care, pentru bani, incearca sa plaseze albume de arta are anii fiicei lui. Adelina este comoara lui tati, singura lumina din viaţa lui de rahat (cacat, zice Loga, dar am cautat un echivalent), dupa ce curva, mama ei si soţia lui, a plecat pentru a-si reamenaja destinul in Spania. Nu vine „nici un cacat de nevasta”, „nu exista”, i-a explicat gazda, cu duritaţi verbale, dar in fond amabila, excitantei musafire usor stresate de spectrul stapanei casei. Nu mai exista o stapana peste acest apartament de bloc. Nu mai exista o viaţa de familie –  pentru ca nu mai exista o familie. In mod curios, balaceala in cada a lui Kuki il duce pe barbatul parasit cu gandul la Adelina lui, dar de pe vremea cand aceasta era o fetiţa plina de energie, intr-o familie implinita si fericita: „o mai las sa se balaceasca in vana. la camin au numai dusuri imi spunea si majoritatea sunt defecte. naiba le repara. iata cum brusc m-a apucat un val de duiosie. intoarcerea adelinei imi produce asemenea puseuri sentimentale. as putea s-o invit pe kuki sa ia pranzul cu mine. am gatit aseara pui la cuptor cu legume. il reincalzesc la microunde si mai fac un sos dulce acrisor cum numai eu stiu face. chiar si niste cartofi prajiţi am la congelator gata taiaţi. precis ii plac si ei. si adelinei ii plac chiar daca ii tot explic cat de nesanatos e sa halesti des asa ceva. dar nu halesc des asa ceva riposteaza de fiecare data adelina si iarasi are dreptate. parca o vad pe adelina cum apare diseara si imediat dupa ce ma saruta pe obraz o sa ma intrebe daca avem ceapa in casa. avem o sa raspund eu. precis va dori sa haleasca ceva cu ceapa. slanina ori sunca si cascaval. ritualul este acelasi de cand o stiu. face soldaţei si acuma ca la cinci ani. nu foloseste farfuria ci un suport din lemn. taie bucaţelele de paine de slanina ori sunca apoi de cascaval si ceapa. le pune unele peste altele. intai painea pe urma slanina cascavalul ceapa. ordinea este intotdeauna pastrata cu sfinţenie. apoi soldaţelul dispare in minunata ei gura. o ador cand mananca soldaţei chiar daca nu i-am spus-o niciodata ba chiar am luat-o peste picior. imi aminteste mereu de timpul cand era doar o fetiţa plina de energie de neastampar de viaţa. imi aminteste de timpurile cand eram o familie iar prin apartamentul nostru bantuia fericirea.” (pp. 64-65).

Propoziţiile acestea scurte si aparent terne sunt montate cu o veritabila arta compoziţionala de catre un autor care sugereaza, prin si printre cuvintele personajului sau, mai mult decat acesta spune efectiv. Loga pare ca bate campii pe tastatura computerului; insa nici un amanunt dat in acest jet logoreic nu e intamplator si inutil. Asemanarea dintre Kuki si Adelina va fi tot mai vizibila pentru tatal care a ajuns sa mizeze totul pe fiica lui si care, inapt de a o mai corija, a devenit dependent afectiv de ea. Ii vorbeste in stilul „tineresc” („sa halesti des asa ceva”), ii da intotdeauna dreptate, o rasfaţa, se pliaza pe dorinţele exprimate de „minunata ei gura”. Dincolo de faptul ca o adora nu doar atunci cand ea mananca „soldaţei”, e induiosator ca barbatul matur stie tot ce se afla in congelator, in bucatarie, in apartamentul luminat numai de soarele Adelinei: „bucuriile ei sunt si bucuriile mele. singurele”; „ofofoof viaţa mea”.

Cum s-a ajuns la acest prag de ratare, cu iluzionarea ca viaţa Adelinei va fi altfel? Din prezentul trecut sacadat pe ecranul calculatorului, alunecam frecvent – intr-o logica a contrapunctului bine controlata si speculata de Radu Tuculescu – spre un plan al rememorarii mai ample, recuperand fragmentar copilaria si adolescenţa actualului loser. Obsesia Adelina, acuta in relaţia tata-fiica si conturata in vremea din urma, nu mai contamineaza aceste intamplari si resorturi afective mai vechi. Prezentul destul de amarat se comprima chiar, lasand sa revina in cadru secvenţe ale vieţii de familie (o alta familie, parca dintr-o alta existenţa), felurite episoade copilaresti si adolescentine, intr-un orasel aproape de Mures. Sunt pagini la fel de expresive ca si cele gafaite cu italice, dar intr-un mod prozastic complet diferit. Limbajul abrupt si brutal al lui Loga, cuvintele lui de macho aruncate in obrazul lui Kuki (deodata livid, golit de expresie) distoneaza cu accentul cald si copilaros al retroproiecţiei.

Romancierul intra in pielea protagonistului si acesta, scufundat in propria memorie, reintra in profilul copilului si al puberului care a fost. Pe langa scenele de un anumit dramatism (o aventura ţiganeasca, dupa o evadare de-acasa, un accident cu bicicleta, un conflict cu un paznic de spital), si episoadele banale se incarca de electricitatea varstei la care au fost traite. Copil, Adrian Loga spioneaza o vecina care face plaja intr-o ţinuta nemaivazuta: cu sanii goi. Impreuna cu prietenii lui, trage un sobolan mort cu o sfoara, pe strada, pentru a-i ingrozi pe trecatori si mai ales pe trecatoare. In Postul Pastelui, se abţiguieste alaturi de cel mai bun amic, consumand pe furis paine inmuiata in vin. Ca efect bahic, distihul cantat la cinci ani, spre amuzamentul infricosat al adulţilor („Stalin, cu sapa inainte!/ Trece vesel printre morminte!”) interfereaza acum cu sfanta melodie a Invierii. Rezultatul este grotesc, penduland intre macularea lui Isus: „Hristos, cu sapa-nainte!/ Cu moartea pre moarte calcand” si suprainalţarea tatucului popoarelor: „Stalin a inviat din morţi!/ Si celor din morminte/ Cu sapa-nainte!/ Viaţa daruindu-le…”.

Desi titlul romanului de aici apare, sa admitem ca junele Loga ar fi meritat o strasnica papara. De altfel, acestuia ii e o frica grozava de tatal sau, medic unanim respectat si credincios fervent, care-l obliga sa-si spuna rugaciunea inainte de fiecare masa; sa ţina Postul; si, in general si-n particular, sa se comporte ireprosabil. Baiatul e furios la culme ca trebuie sa se supuna ordinelor si restricţiilor acestui tata prea sever; si aproape ingrozit atunci cand este obligat sa-i sarute mana mirosind a spital. Si „baloasele atingeri” ale unui profesor pe pielea minunata a colegei sale care l-a fermecat ii dau cosmaruri si o ura grea. Ar vrea sa lichideze aceasta „dihanie paroasa” care ii e, colac peste pupaza, si diriginte; dar nu stie exact cum. Sunt, toate, secvenţe de copilarie, pubertate si adolescenţa retraite mental si afectiv, reluate la intensitatea iniţiala. Percepţia personajului este cea de atunci, proaspata, candida, iar nu cea de acum, dezabuzata si amara.

Dar, fragment cu fragment, complexul (auto)biografic se apropie lent de cel actual. Experienţele rememorate au o succesiune fireasca, in ritmul maturizarii treptate, si o consecuţie logica pe care o putem prinde coborand si din prezentul dat. Pana si cicatricea in forma de soparla de pe obrazul „eroului” va fi explicata in cele din urma. Subtilitatea convergenţei celor doua planuri rezida si in ceea ce le desparte, si in ceea ce le uneste. Adrian Loga din faţa computerului (barbatul singur, inacrit, lovit de viaţa) este si nu este Adrian Loga cel din adolescenţa, expansiv si idealist. Pacat ca autorul ţine sa marcheze, printr-un al doilea laitmotiv, funcţia formativa a episoadelor reamintite. Dupa fiecare fragment mai intins din sertarul cu amintiri, dat cu litere drepte, apare o propoziţie lamuritoare, prea lamuritoare: „apoi am mai crescut puţin”. Iar dupa mai multe asemenea „intrari”, care puncteaza varstele odata cu consumarea experienţelor, ocurenţa finala, venita dupa scena atroce a mutilarii tanarului si dupa cea, la fel de teribila, a morţii tatalui, e de-a dreptul redundanta: „Copilaria mea murise pe burta unui deal, intre o margine de padure si malul unui rau. Apoi, cred, am mai crescut, dar foarte puţin.” (p. 222). Cititorul ar fi inţeles asta si singur…

In pofida acestui exces explicativ derivat intr-un defect de montaj, romanul lui Radu Tuculescu reuseste, indiscutabil, sa pagineze nu numai o construcţie epica, ci si o atmosfera. Ambele sunt realizate cu economie de mijloace, iar imperceptibila tensionare a acţiunii catre un deznodamant dramatic arata ca autorul isi cunoaste prea bine meseria. Personajele, detaliate sau doar schiţate, se reţin, intamplarile rulate au culoare, dar si o semnificaţie colaterala. Radu Tuculescu stie sa-si expuna materia ficţionala si s-o valorifice, prin schimbari de unghiuri si alternari de registre, intr-o regie de o flexibila subtilitate. Cartea lui te prinde.

Finalul complet neasteptat, frisonant, cade ca o ghilotina peste un roman excelent, produs al unui profesionist.

One thought on “Radu Tuculescu, Stalin, cu sapa-nainte! / review de Daniel Cristea-Enache

  1. nt, oarecum simptomatic daca nu chiar emblematic, acuitatea analitica a lui daniel cristea-enache se pastreaza la suparafa, e adevarat, temeinic reliefata, a romanului. sigur, cronicii nu i se poate reprosa nimic, in calitatea de cronica de intapinare, cititorul trebuie incitat la propria aventura a lecturii proprii. imi place sa cred ca intr-un potential volum de critica distinsul literat multidimensional si-ar revedea din radacini analiza, caci a dat, nu odata, dovsada capacitatii de penetrare in teneberele textului.

    caci ultimul roman al scriiorului clujan, pare deloc intamplator aruncat pietii ca o provocare “Sunt inca imprevizibil, deci sunt viu”, suna urechii mele muzicale mesajul ultim al textului. spatiul comentariului-ecou la un aokicat articol de specialitate publicat intr-o revista prestigioasa, mai ales cand tu, comentatorule, ai avut sansa sa apari ca personaj al cexactei cronici a cenalcului MNLR, semnata de un nume ce pare porecla identitara (luminita dutu), se cere folosit cu parcimonie. nu poti avea fara riscul autodescalificarii insolenta de a comenta o cronica prin alta cronica stricto sensu. asadar ma limitez la a observa cupalrea a doua elemente: “romanul incepe cu moartea lui stalin si se termina cu reabilitarea lui stalin de catre putin”, spunea autorul la lansarea propriei carti. aici e cheia. oricat de expresive, oricat de semnificative, oricat de “retropostmoderna” a rfi partea de roman evocand asa numitul (intr-o alternativa limba de lemn) “obsedant deceniu, contrapunct muzical ca reper germinativ al ratarii prezentului, cheia lecturii consta in incadrarea in acest cerc infricosator. consecinta logica, impecabil inserata exlicit in final de autor, e intrebarea iubitei fiice. care nu face decat sa repete, ca un ecou tragic, intrebarile lui cernyshewvaki repetata de lenin: “ce-i de facut?” tacerea siderata, parca dublu muta a eroului, pare a sugera ca nimic. nimic nu-i de facut. oare? e aici o deschidere secreta pe care e posibil ca autorul insusi sa n-o fi vazut dar pe care autenticitatea artei lui s-o fi gasit instinctual: ni-l inchipuim pe adrian loga in recluziune penitenciara, rescriindu-si odata mai mult viata, ca pe un jurnal al fericirii sui generis. dupa ce un avocat inimos, ivit ca un deus ex machina, ar fi exonerat-o pe iubita lui fiica de dezagramentele judiciare. e un final tipic pentru fermecatoarea terie a batrranului d. i. suchianu, al “povestii bis”, ce se naste in mintrea spectatorului/cititoorului in timp ce curge postgenericul. si nu conteaza daca e aplicabila filmului sau se poate extinde, naturaliter, la roman.

    poate ca ar trebui sa nu ma mai risipesc in comentarii. romanul merita, fara falsa modestie si cu insolenta de serviciu, o cronica stricto sensu. sa vedem numai cine mi-o publica…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>