Radicalism si demonism: Nae Ionescu, M. Sebastian si extremismul revolutionar
16/07/2009 — tismaneanu

Am citit pe nerasuflate noua carte a profesoarei de istoria filosofiei, poetei si eseistei Marta Petreu pe tema tineretii intelectuale a lui Mihail Sebastian, a relatiei dintre tinarul intelectual evreu roman de la Dunare, unul dintre cele mai rafinate spirite ale generatiei ‘27, si principalul doctrinar al extremismului revolutionar din Romania anilor 20 si 30, Nae Ionescu, seducator (la propriu si la figurat) profesor de logica si metafizica, dialectician-prestidigitator fara pereche, magician al conceptelor din specia lui Leo Naphta, personajul lui Thomas Mann din Muntele vrajit. Cartea trebuie examinata in spiritul ei, care este unul al respectului pentru text, pentru surse, pentu faptele istorice, , iar nu pe baza de procese de intentii, pe cat de malitioase, pe atat de dubioase. “Atacurile la baioneta”, exploziile nevrotice, nu-si au locul acolo unde se discuta idei. Sebastian nu a fost un scriitor oarecare, rolul sau la Cavantul nu poate fi comaparat cu cel al unui Ion Calugaru, for instance. Tema explorata de Marta Petreu poarta asupra unuia din cele mai controversate si inca sangerande momente din istoria politica si intelectuala a Romaniei interbelice. Mai presus de orice, Nae Ionescu a urmarit sa intemeieze religia politica a ortodoxismului romanesc, o filosofie colectivista ostila liberalismului, parlamentarismului, socialismului (fie acesta si democratic) si oricarei forme de rationalism considerat emasculant si lipsit de viata. Naeionescianismul a fost o viziune totalitara despre fenomenele politice, etice, si religioase, iar tanarul Sebastian a sprijinit aceasta perspectiva anti-pluralista. Modernitatea era pentru Nae Ionescu prin excelenta decadenta, corupta si corupatoare. Statul burghez era unul fals, artificial, lipsit de legitimitate. Libertatile civile erau mofturi derizorii. Se impuneau decizii rapide, necrutatoare, luate de un Conducator blagoslovit cu providentiala charisma. In conflictul dintre spirit si suflet, klagesianul Nae lua partea sufletului. La un ceas cand Europa parea sa fi intrat in ceea ce Elie Halevy a numit L’ere des tyrannies, aceste idei explozive pareau sa aibe un viitor si nu este de mirare ca Sebastian s-a contaminat cu patosul lor cadentat. Ceea ce este surprinzator tine de intensitatea adeziunii sale la o formula spirituala menita sa justifice cele mai aiuritoare salturi mortale politice, inclusiv recursul la violenta, teroare, crima. In acei ani de “indracire”, Sebastian a fost de fapt un fanatic. S-a dedat la ceea ce Thomas Mann a numit odata extazul demonismului.

Intitulata Diavolul si ucenicul sau: Nae Ionescu-Mihail Sebastian, cartea publicata la editura Polirom, poate fi citita in mai multe registre: mai intai acela al atacului fascizant (de sorginte sorelian-mussoliniana) impotriva institutiilor burgheze din Romania. Este vorba in acest caz de atractia lui Sebastian catre ideile fascismului italian si chiar francez, in nici un caz catre rasismul antisemit, misticismul wagnerian ori socialismul pan-germanist din care s-a nascut nazismul. Mai mult, cel putin in prima faza a Cuvantului, nici Nae Ionescu, personajul pentru care Sebastian nutrea o admiratie netarmurita, invecinata cu orbirea, nu era un ideolog atras de elucubratiile rasiste. Etnicismul sau meta-politic (spre a relua conceptul lui Pieter Viereck) era unul primordialist, autohtonist, grandios-teluric, fundamentalist, reactionar in sensul cel mai exact al termenului. Asemeni lui Peguy, Nae venera la patrie et les morts. Gandirea sa provenea ca orientare dinspre Joseph de Maistre si se inrudea poate cu filosofia lui Charles Maurras. Cand Sebastian scrie impotriva partidelor politice (in primul rand impotriva celui liberal) el participa, alaturi de profesorul sau, la un atac general-european impotriva spiritului democratic, parlamentar, pluralist. Sa nu uitam ca primul presedinte al Poloniei democratice, Gabriel Narutowicz, a fost asasinat de un extremist nationalist. Moda crimei politice era contagioasa si afecta toate tarile din regiune. Pozitia etnocentrica a lui Nae Ionescu nu era esential diferita de aceea a unui Roman Dmowski, ideologul Democratiei Nationale (endecja) din Polonia. In plus, ortodoxismul febril lui Nae Ionescu, fundamentul modelului sau etnocratic, s-a ciocnit cu criticile venite din partea unui Mircea Vulcanescu, alarmat de manipularile politice ale credintei.

Al doilea registru ar fi acela al abordarii demistificatoare (myth-breaking). Marta Petreu schimba paradigma interpretarii lui Sebastian: citind sute de articole ale acestuia, ale lui Nae Ionescu, ale altor membri ai Generatiei, a ajuns la concluzia ca Sebastian a fost in fapt principalul megafon al atitudinilor de extrema dreapta care au constituit viziunea naista despre stat, colectivitate, traditie. As indrazni totusi sa citesc diferit articolul lui Sebastian “Omul cu revolverul” publicat cu putin timp inainte de interzicerea Cuvantului si arestarea lui Nae Ionescu, ca partea represaliilor ce au urmat uciderii lui I. G. Duca. Nu cred ca era vorba de o desantata, iresponsabila, cinica apologie a gangsterismului, ci mai degraba de un text-diagnostic, o premonitorie incercare de simptomatologie a ceea ce mai tarziu, in Cum am devenit huligan, Sebastian definea drept “o epoca si o mentalitate”. Apropos de aceasta lucrare, cred ca ar fi fost utila o discutie in detaliu, mai cu seama in ceea ce priveste definirea spiritului anti-totalitar. “Spiritul critic este un civil”, scria exemplar Sebastian. “Marsurile, odele si simbolurile vagi sunt materia prima a oricarei dictaturi” (citez din memorie). Personal, consider pamfletul lui Sebastian una dintre cele mai lucide analize a relatiei de consubstantialitate ideologica, pe baza de anti-individualism, de dispret pentru subiectivitatea autonoma, dintre fascism si comunism. De acord cu Marta Petreu, nu trebuie sa-l (mai) privim pe Sebastian ca pe un “model”, dar nu trebuie sa dam o semnificatie de-a dreptul cosmica, inexorabila celor “sapte ani din ‘casa Cuvantului’, cei sapte ani de ‘noroc nemeritat’ si de ucenicie pe langa ’stapanul’ sau, Nae Ionescu”. (p.256) In plus, sunt mai putin dispus decat Marta Petreu sa dau credit ironiilor de doi bani ale unui I. Ludo ori atacurilor venite din partea celor care, in acei ani, ridicau in slavi URRS ca patria sperantelor antifasciste. Nae Ionescu i-a aplicat discipolului sau o “pedagogie negativa” prin acea dezolanta prefata. Textul insa era (si ramane) penibil pentru Nae, nu pentru Sebastian, orice ar fi scris Racoveanu, Braniste si Ludo, spre a nu mai vorbi de Belu Zilber.

Un “trecut deocheat” a fost intr-adevar aceasta perioada a furorii naiste a lui M. Sebastian, ca si in cazul unor Cioran, Eliade, Noica, dar cu cativa ani inaintea “indracirii” acestora. Pozitiile revolutionare de dreapta ale lui Sebastian (extremismul “moderat”) au fost probabil cunoscute de exegetii sai, dar, sugereaza Marta Petreu, acestia au preferat a le trece sub tacere. Un idol nu poate fi imprevizibil, failibil si heterogen. Sebastian a aderat la extrema dreapta cu patima primei mari iubiri. Nu la conservatorism, ma grabesc sa o spun, ci la acea formula politica pentru care pasoptismul, Luminile, Revolutia Franceza (inclusiv girondiniii) erau numele unor catastrofale erori. Tema revolutiei plutea in aer in acea perioada, institutiile statului de drept se clatinau nu doar in Romania. Pe de alta parte, poate ca ar merita spus ca unii evrei au aderat la fascism in Italia acelor timpuri, inclusiv Margarita Sarfati, atat de apropiata de Duce. Cartea lui Alexander Stille, Benevolence and Betrayal, trateaza tocmai acest delicat, spinos si totusi real subiect. Sa mai spun ca in anii 30, cand legislatia antisemita ducea la discriminari la adresa studentilor evrei (mai intai numerus clausus, apoi numerus nullus), au fost destui tineri evrei din Romania care au plecat la studii in Italia lui Mussolini. Repet, a fi simpatizat cu Mussolini in anii 20 insemna cu totul altceva decat a-l admira dupa 1938, cand Italia fascista a adoptat legislatia rasista inspirata de nazisti. Fascismul italian, cu ale sale abominabile represiuni, prigoane si asasinate, nu a fost exterminist, nu a urmarit anihilarea mecanic-tehnologica a unor intregi categorii umane definite in chip biologic. Cel putin in faza descisa in carte (1929-1933), Mussolini se bucura inca de sprijinul unor intelectuali influenti, inclusiv Giovanni Gentile. Futuristul Marinetti a ramas fascist pina si in timpul abjectei Republici Sociale Italiene de la Salo (1943-1945). Despre Papini, sicofant al Ducelui (pe care il numea “prietenul poetilor”), nu mai este cazul sa insist.

La fel de interesanta mi se pare analiza relatiei Sebastian-E. Lovinescu: departe de a se identifica moral si estetic cu viziunea sincronista a celui care a fost un fel de Settembrini roman, deci arhetipul anti-naismului, Sebastian a ramas in fond, pana la capat, un nostalgic al naeionescianismului, deci al unei filosofii “rumanesti” care ii interzicea identificarea ca roman. Relatia dintre demonicul Nae si invatacelul sau Iosif Hechter a fost intr-adevar una de o ambivalenta ce tine de resortul psihanalizei. Nefasta prefata scrisa de Nae Ionescu pentru romanul De doua mii de ani nu a dus la finalul relatiilor de mare cordialitate dintre cei doi. Dimpotriva, Sebastian se va feri sa-l acuze direct pe Nae de antisemitism, ii va gasi cele mai contorsionate scuze si va accepta sa-i viziteze superba vila de la Balcic si se costumeze in “mariner” cand accepta invitatia profesorului de a participa la o excursie pe yachtul acestui hedonist specializat in predicarea ascetismului mistic. Cartea Martei Petreu este de fapt istoria unei prietenii, ori poate mai bine spus a unei iubiri dintre un tanar indragostit de absolut si un alchimist al gandirii pentru care viata nu este altceva decat experiment, aventura, risc. O iubire care a implicat ambele parti: o stim de la Hegel, dialectica stapanului si sclavului nu este una univoca. In Sebastian, dincolo de anumite interese indoielnice (ma despart de speculatiile legate de dorinta de a o flata cumva pe Elena Lupescu prin promovarea unui “june evreu”), Nae a gasit un adorator, un zelot de o sensibilitate aproape maladiva. Poate ca tocmai aceasta vulnerabilitate excesiva explica slabiciunea lui Nae pentru cel pe care il remarcase inca de la acel fatidic bacalureat din Braila. O slabiciune care nu s-a stins vreodata, dincolo de inregimentarea profesorului intr-o miscare totalitara a carei natura tinea de ceea ce Hannah Arendt a numit “logodna intre gloata si elite”. Si fiindca am pomenit-o pe Hannah Arendt, ma intreb daca nu este ceva similar, la nivelul inefabilului, al inexprimabilului, al infra-rationalului care explica relatia acesteia cu Martin Heidegger la atatia ani dupa episodul de tinerete, tot asa cum Sebastian nu s-a putut rupe complet vreodata de vraja Logosului naeionescian.

In anumite privinte, cartea este si istoria prieteniilor unei generatii pierdute, ratacite, supliciate, a pasiunilor pentru miscari politice nascute din resentiment abisal si sperante apocaliptice. La stanga si la dreapta, s-au tesut in acei ani prietenii intemeiate pe spirit anti-filistin, pe expectatii mesianice, pe vise nesabuite ( as vedea cartea lui Marci Shore, Caviar and Ashes, despre generatia lui Aleksander Wat, Jaroslaw Iwaskiewicz si Julian Tuwim). Unele afirmatii nu mi s-au parut suficient de argumentate, exista o tentatie didactica (usor de inteles) si o inclinatie cam apodictica in anumite momente, bibliografia ar trebui actualizata, mai ales daca lucrarea se va extinde, cum sper, asupra intregii Generatii, cu lucrari despre fascismul european ca fenomen intelectual (G. Mosse, R. Griffin, E. Weber, J. Herf, R. de Felice, R. Paxton, Z. Sternhell). In ansamblu, avem de-a face cu o lucrare de o luminoasa onestitate si de un admirabil curaj spiritual, un exercitiu remarcabil de restituire dezinhibata a unor adevaruri nu intotdeauna comode, insa mereu necesare.
Postat in Bibliografii, Biografii, Cartea săptămânii, Filozofie politică, Secolul XX, totalitarism. Lasă un comentariu »

It is important to understand what was really implied by the initial concept of the totalitarian state used by Mussolini, Gentile, and also Alfredo Rocco. The terminology has first been developed by the liberal anti-Fascist leader Giovanni Amendola as a pejorative to describe the extremes of dictatorship toward which he thought Mussolini’s government would lead. It was taken over in Fascist parlance and combined in Gentile’s usage, with his own theory of the “ethical state” (also elaborated by the national syndicalist ideologue Panunzio). This doctrine posited a tutorial state with greater authority than the old liberal regime to develop the higher (”ethical”) aspirations of the nation, an ambition derived from aspects of the thought of Rousseau and Hegel that has become increasingly common in the twentieth century. Though the cruder Mussolinian formulation seemed to hold that nothing was to be developed beyond the scope of a superstate that would in one sense or another (it was never structurally defined) be all inclusive, there was never the slightest proposal, nor so far as we know the slightest practical intention, to develop a complete police system with direct control over all institutions. Rocco, as minister of justice, did speak of the overriding authority of the new state over other institutions, but he seemed to be referring primarily to spheres of conflict rather to any bureaucratic structure for applying governmental intervention to all aspects of Italian life on a daily basis. In practice, Fascist “totalitarianism” referred to the preeminent authority of the state in areas of conflict, not to total – or in most cases even approximate – day-to-day institutional control. Nevertheless, though there can be little debate that this was the concept and actual nature of the Mussolinian state, it is also true that the “totalitarian” doctrine of the preeminent state and its “ethical” demands did provide a theory of much broader state power that might become greatly expanded in practice. The hypothetical possibility allways remained – a concern for leftits and conservatives alike – that the Mussolini dictatorship might eventually become more radical and expansive.

(…) There was never any question of bringing the Church under overall subservience, as in Germany, much less the near-total control that often existed in the Soviet Union. Sizable sectors of Italian cultural life retained extensive authority, and no major state propaganda-and-culture ministry existed until the German example was belatedly taken up in 1937. Political prisoners were usually numbered in the hundreds – the total never amounted to more than a few thousand – rather than in the tens and hundreds of thousands as in Nazi Germany or the millions as in Stalin’s Russia. As major twentieth-century dictatorships go, the Mussolini regime was neither especially sanguinary nor particularly repressive. “Totalitarianism” remained a possible threat for the future, but in practice the term had a limited meaning. Mussolini came to power on the basis of a tacit compromise with established institutions, and he was never fully able to escape the constraints of that compromise.

At the same time, he was the first organized and institutionalized non-Marxist authoritarian regime to remain in power for a lengthy period, and after 1925 it would become increasingly common to label as a “Fascist regime” any organized non-Communist dictatorship, just as the word totalitarian would be increasingly and vaguely used to refer to any authoritarian regime.

We cannot wait with our fight against totalitarianism until we have “understood” it, because we do not, and cannot expect to understood definitely it as long as it has not definitely been defeated. The understanding of political and historical matters, since they are profoundly and fundamentally human matters, have something in common with the understanding of people: who somebody essentially is we can know only after he is dead. For mortals, the final and the eternal begins only after death. The most obvious escape from this predicament is the equation of totalitarian government with some well-known evil of the past – such as aggressiveness, tyranny, conspiracy, et al. Here, it seems, we are on solid ground; for together with its evils, we think we have inherited the wisdom of the past to guide us through them. Yet, the trouble with the wisdom of the past is that it dies as it were in our hands as soon as we try to apply it honestly to the central political experiences of our own time.

(…) The popular use of the word totalitarianism for the purpose of denouncing some supreme political evil is not much older that about five years. Up to the end of World War II and even during the first post-war years, the catchword for political evil was imperialism. As such, it was generally used to denote aggressiveness in foreign politics; this identification was so thorough that the two words could easily be exchanged for each other. In much the same way, totalitarianism is used today to denote the lust for power, will to dominate, terror and a so-called monolithic state structure. The change itself is noteworthy; imperialism remained a popular catchword long after the rise of Bolshevism, Fascism and Nazism; people, obviously, had not yet caught up with events or did not believe that these new movements would eventually dominate the whole historical period.

Pentru ce insemna fascismul mussolinian pana in 1938, tot, de exemplu, la Hannah Arendt in Originile totalitarismului, studiu tradus in romaneste.

Asta este, probabil, pentru dl Marin Miroiu, ca sa inteleaga cum e cu recunostinta culturii romane fata de cineva.

Dupa intelegerea mea, problemele pe care le ridica dl Mihai Iovanel in studiul sau critic – de pilda, incercarea de a defini exact un concept (ce realitate acopera acesta) si interpretarea surselor (pana unde este moral si onest sa ajungem in a-i atribui cuiva, pe baza documentelor scrise, anumite puncte de vedere) – constituie fundamentele umanismului european din secolele XVI – XVIII. In secolul XX metoda umanista de cunoastere se numeste history of ideas, Begriffsgeschichte, intellectual history.

Inca nu prea imi dau seama cum sa incadrez studiul doamnei Marta Petreu in care Mihail Sebastian (din anii 1927-1934) este ingropat sub o gramada de epitete de tipul “autarhist”, “antipasoptist”, “fascist”, aproape “antisemit” s.a.m.d. Una dintre probleme este ca Marta Petreu ajunge la unele concluzii pe baza unor asertiuni pe care Sebastian nu le face. Daca te prind cu acest truc, atunci cum vrei sa te cred in legatura cu alte concluzii pe care le-ai facut poate onest.

Feelingul imi spune ca onesta pentru cercetarea viitoare e linia propusa de dl Iovanel.

Sper ca doamna Petreu sa ne ofere destul de repede volumul care sa cuprinda publicistica integrala a lui Sebastian din perioada cu pricina (daca se poate cu o prefata sobra; cele zece luni de cercetare cu sufletul la gura s-au scurs demult; e timpul pentru o gura de apa rece). Numai cu textele in fata tuturor (celor interesati) va incepe discutia adevarata.