Esecul romanesc

un eseu de CLAUDE KARNOOUH

Foiletonul critic pe care profesorul Ioan Aurel Pop il publica de cateva luni in revista Cultura, foileton avand ca tema degradarea politicii culturale romanesti, e plin de observatii de bun simt. Intr-adevar, reprezentatiile „estetice” pe care Institutul Cultural Roman le ofera lumii intregi in diverse centre culturale nu sunt, in mod esential, decat un reciclaj al unor solutii de mult cunoscute. Fie ca e vorba de trash art, arte povera, multimedia sau felurite instalatii, in Occident totul a fost pus in act de ani buni. In plus, aceste „opere” pretins provocatoare, n-au provocat in realitate altceva decat cateva cocktailuri mondene, prilejuri de autooglindire si autosatisfactie. Toate stropite cu plictis si absurditate care, din conformism si moda, trec in randurile unor „happy few” drept originalitate si culme a indraznelii, nefiind in fapt decat a n-a fata a nihilismului hipermodernitatii.

ICR se lauda ca ofera vizitatorilor expozitiilor sale vexarea burghezului; nu risca insa niciodata sa-l puna pe burghez pe fuga. De altfel, avangardele au expiat de mult; nu mai exista nici insolente estetice si politice veritabile, impertinente radicale, lipsa severa de respect si deriziune autentica. Arta cu vitriol – formal si semantic, cu rol de a caricaturiza, de a simboliza ori de a persifla frumosul, uratul, insignifiantul, derizoriul, tragicul, dramaticul asa-zisilor artisti – nu mai e nici ea cu putinta azi. In realitate, ceea ce ofera ICR (si alte institutii similare – centrele culturale franceze, de pilda) e pur si simplu un gen politic corect cu voie de la politie, fara riscuri, care, tocmai din acest motiv se adecveaza perfect mainstream-ului unei estetici planetare globalizate, sub egida unei economii planetare si a unei limbi: engleza de supermarket si de aeroport. Din acest punct de vedere, arta romana contemporana, din postcomunism, este, mare parte, in perfect acord cu ceea ce se produce aiurea in lume, din China pana pe malurile Hudsonului, trecand prin Paris, Viena, Londra, Berlin, Frankfurt etc.

Altfel spus, participa din plin la radicalizarea nihilismului. Aceasta stare de lucruri o deplange profesorul Ioan Aurel Pop; niste demersuri care, dupa domnia sa, par ca promoveaza adevarata cultura romana si valorile clasice, „autentice”, existente inca in randul anumitor intelectuali, dar nu o fac. Sigur, domnia sa respinge excesul nationalist al perioadei ceausiste, insa nu refuza – evident, temperand excesele precedente si echilibrand anumite mostre grotesti de discurs istoric si filosofic printr-o doza de bun simt si suplete – modalitatile nationale, singurele care pot exporta in afara „valorile” fundamentale ale Romaniei, cota lor de transcendent si dincolo-de-istorie. Aceste tematici nationale crede domnia sa ca trebuie aratate si promovate. Insa in acest stadiu al analizei, profesorul Pop comite eroarea clasica a oricarui ganditor ghidat de modelul filosofiei idealiste, o filosofie care se dovedeste intotdeauna inapta sa infrunte realul in trivialitatea lui curenta. Idealismul nu face insa decat sa-si croiasca o realitate dupa chipul si asemanarea conceptelor sale; confunda enuntul logico-deductiv cu speranta si efectul fantasmatic de real cu trista, banala realitate.

In domeniul criticii culturale, profesorul Pop este, evident, un moderat, manipuleaza prudent ideile, cunoaste beneficiile compromisului si nu are in vedere o critica radicala a societatii romanesti. Societatea ii ofera un spectacol receptat de domnia sa ca degradant, dar nu indrazneste totusi sa-l califice scurt ca obscen, cand e obscen (cum sunt de fapt toate civilizatiile europene de azi). Iata de ce, daca nu cumva gresesc eu insumi, profesorul esueaza totusi in identificarea adevaratului resort al vacuitatii expozitiilor artistice incriminate. Fiindca, dincolo de perceperea difuza a unei noi forme de conformism – conformismul postmodern nihilist propus ca simulacru de critica –, domnia sa pledeaza pentru intoarcerea la un alt conformism, inca si mai vechi decat cel incriminat, si propune solutii care ma duc cu gandul la un „Jurassic Park” al vietii culturale. Solutiile avansate de distinsul meu coleg de la Universitatea Babes-Bolyai – un excelent medievist, de altfel – sunt si vor fi imposibil de pus in practica, fiind in totala desincronizare cu momentul social si spiritual.

Daca am priceput eu bine, profesorul Pop regreta abandonarea valorilor specifice burgheziei romane, a unei autentice burghezii nationale (si nu a unei aristocratii funciare si latifundiare – deja cosmopolite in comportament si in gandire), a unei burghezii cultivate, bine inradacinate pe domeniul sau – in fapt, a unei burghezii esentialmente ardelene. Or, in urma demonstratiei, ramane intrebarea: unde se mai gasesc astazi acele valori la care se refera profesorul Pop? Unde le vedem puse in practica astazi, ca ideal de viata? La majoritatea intelectualilor romani? S-ar parea ca nu, fiindca cea mai mare parte dintre ei, sau macar cei mai vizibili dintre ei, modelele, sunt strident atrasi, fascinati, hipnotizati – in ciuda protestelor lor naive sau grotesti – de tot felul de produse care expun, intr-o maniera sau alta, forta bogatiei, puterea valorii de schimb, pe scurt – a banului. Pentru domniile lor si nu pentru altii pare ca s-a inventat refrenul filmului „Cabaret”: „Money, money, money makes the world go round!”…

S-a intamplat ca saptamana trecuta sa strabat din nou tara si sa merg in Transilvania, in masina si cu trenul. Am constatat, din pacate, agonia civilizatiei rurale in regiunile cele mai bine conservate acum douazeci de ani, o lume care a sucombat totalmente in nihilism, betonizata pana-n gat si gadgetizata, intr-un kitsch generalizat. Vidul hamesit si dezlantuit care ocupa scena artelor vizuale si plastice e doar o colonie intr-un imperiu al uratului si al dominatiei simbolului pecuniar expus pretutindeni, la tara sau in buricul marilor orase, in cele mai „sic” cartiere. Pe de o parte cultura noului imbogatit, care in loc sa dea banii pe carti, ii da mai bine pe un SUV de mare putere, confundand luxul cu gablontul, grandoarea cu tinicheaua; de aceeasi parte, triumful omului de afaceri veros („bisnitarul”), cu lanturi de aur de trei kile la gat, cumparate din banii furati de la stat, iar pe de alta parte niste artisti care mai cred inca in postmodernul „totul e posibil”, din dorinta de a se sincroniza cu (sau Doamne fereste, chiar pentru a depasi!) Occidentul. Doar nu degeaba a intrat Romania in UE, in mod clar artistii ei mimetici au facut mai multe in sensul acesta decat politicienii si inaltii functionari in lupta impotriva coruptiei…

Ii invit, asadar, pe cititori si pe profesorul Pop la o plimbare prin Baneasa, la Bucuresti, sau prin Grigorescu, la Cluj, sa vada cum se comit crimele arhitecturale. Am zarit, la Cluj, un templu neogrec ridicat in mijlocul cartierului Grigorescu, printre case simple si desigur confortabile, chiar de catre un profesor universitar! La ce i-a servit cultura, m-am intrebat?

La Baneasa si aiurea, la Brasov, de exemplu, iarasi: nici urma de vreun proiect urbanist, nici o regula a echilibrului intre imobile, pic de armonie arhitecturala! Peste tot numai haos si anarhie, parale sa fie, ca-n rest, grija pentru ostentatie si lux nu ramane nerezolvata. In centrul Bucurestiului se demoleaza sau sunt lasate in ruina – cu acordul primarilor de sector – case de o frumusete aparte, fin de siècle. Sunt puse in loc constructii banale, aducatoare de profit. In cativa ani se va vedea, cred, ca programul urban al epocii ceausiste, chiar daca n-a meditat el prea mult la stil si frumusete urbana, era departe de dezastrul profetit de casandrele de doi bani ale anilor 1980. Acesti ignoranti uitasera, pesemne, ca, pentru a fi construit Parisul pe care-l admira ei azi, baronul Hausmann a demolat aproape 350 de biserici si de capele, plus cartiere intregi de case stravechi, insa condus de un proiect urban coerent. E adevarat ca Occidentul a favorizat modernitatea radicala, fara mila, neezitand sa rada urmele trecutului pentru a-si pune in opera idealurile prezente, dominatia, razboaiele, generand, pe scurt, nihilismul modern. Din punct de vedere strict urban, regimul comunist precedent n-a fost altfel decat modern. Ceea ce se petrece astazi, in schimb, este patchwork-ul anistoric retro-post, prin care, contra unei sume, totul devine posibil.

Dar sa revenim la problemele mediului rural. Si aici, o singura valoare conteaza – valoarea de schimb. Banul castigat cu greu in strainatate, cateodata in conditii de semi-sclavie, se expune, ca si la oras, in obscenitatea betoanelor si a acoperisurilor colorate aiuritor, verde, roz, galben, rosu aprins, bleu – ca in decorurile de la Grand Guignol. Peste tot vezi balcoane incarcate cu balustrade si colonade ori cu tot felul de brizbrizuri absurde din otel inoxidabil; viloaie cu trei sau patru etaje, flancate si astea de siruri de coloane, se ivesc in mijlocul pajistilor sau ale campurilor, de nicaieri. Cu ferestre-termopan, desigur, sau ornate cu decoratiuni aurite, spre strada mai mereu noroioasa (in ciuda fondurilor structurale europene, asfaltarea spatiului public intarzie) tronand gigantice portaluri din lemn, cocosate si ele de ornamente care n-au nimic in comun cu arta traditionala.

In mod clar insa, mirajul civilizatiei rurale romanesti, aceea care ma impresionase acum patruzeci de ani, aceea care ar reprezenta inca o atractie turistica prin conservarea armoniei dintre marimea, forma, culoarea si lucratura in lemn a caselor, a balustradelor, a prispelor si a acoperisurilor din sindrila – s-a estompat. Civilizatia rurala romaneasca nu mai e azi decat un talmes-balmes de casoaie, unele mai gonflate si mai terne decat altele. Fara niciun dumnezeu, construite fara cap, fara reguli. Nimic de natura sa tempereze barbaria arhitecturala rurala nu intervine – de buna seama in numele unei prost si mincinos intelese libertati individuale. Ce fac autoritatile in aceste cazuri? Asteapta sa le fie cumparata complicitatea cu bacsis? Vorbim, iata, de adevarate crime impotriva culturii arhitecturale traditionale, care altfel ar fi putut fi conservata, chiar cu pretul extinderii si modernizarii locuintelor. Cumva altul era cazul locuintelor din lemn din zonele rurale finlandeze, suedeze, norvegiene? Ori a cabanelor elvetiene si din Savoya? Sau a intinselor regiuni din Statele Unite si Canada?

Cum de mai poate crede profesorul Pop in valori traditionale intr-o tara a carei ocupatie majora este sa-si dinamiteze propriul trecut, tot ce nu aduce profit imediat, tot ce nu produce bani? Totusi, daca acesta e obiectivul principal al romanilor postcomunisti, daca asta e idealul lor, daca nu le sta in minte decat sa-si razbune orbeste anii de saracie prin eradicarea oricarei legaturi cu trecutul si prin afisarea imediata si vulgara a „reusitei” in afaceri, atunci, fara niciun regret (iata, mi-o asum pe de-a-ntregul), merita mai degraba sa lauzi lacasele tiganesti… Sunt mai reusite, mai implinite, macar pentru faptul ca ele exprima neechivoc, fara simulacre si parada, triumful explicit al banului si al puterii aferente. Vezi la tigani palate colosale, pe acoperisul carora stau cocotate simboluri ale marcilor de automobile scumpe ori ale monedelor puternice pe piata financiara a momentului. Ei macar o spun verde-n fata: banul ma pune in miscare. Au identificat si au dezvaluit, prin acelasi gest, si motorul si carburantul: energeia si idea care mobilizeaza universul modernitatii tarzii.

Ma tem ca profesorul Pop n-a inteles ca simulacrele artelor contemporane nu sunt altceva decat o forma internationala de expresie a dominatiei banului asupra oricarei alte valori, altfel spus, victoria lui a avea asupra lui a fi. Este exact ceea ce descoperea Heidegger, intr-o meditatie fara echivalent in filosofia contemporana: metafizica se opreste in Tehnica, a carei esenta, nihilismul generalizat, se implineste ca Gestell… Faptul ca tiganii au aflat acest adevar intuitiv si l-au caricaturizat in munificenta palatelor lor ar trebui sa echivaleze, pentru credinciosi, cu o marturie a existentei lui Dumnezeu, dar pentru agnosticii ca mine, inseamna maretia evidenta – si imprevizibila – a gandirii.

traducere din franceza de Teodora Dumitru