Stieg Larsson, Fata care s-a jucat cu focul. Millenium 2
1May2009 Filed under: carti Author: Mihai IovanelStieg Larsson, Fata care s-a jucat cu focul, traducere de Elena-Maria Morogan, Editura Trei, 2009, 768 de pagini
Fata care s-a jucat cu focul e volumul no. 2 al trilogiei Millenium (primul a fost Barbati care urasc femeile – review aici).
Romanul e adictiv, cum era si no. 1.
E misto in primul rand pentru ca e cu Lisbeth Salander, hackerita anorexica, geniala si freak. Mai e frecventabil pentru ca Larsson stie sa construiasca un plot de policier (desi aici dureaza vreo 200 de pagini pana sa inceapa ceva care sa semene cu asta) si pentru ca backgroundul intelectual al romanului e destul de stimulativ (asta daca nu te enerveaza prea rau textele de stanga).
Pdap, Fata care s-a jucat cu focul isi face muult mai bine lectiile la capitolul minusuri.
Detestabilul gust al lui Larsson de a acumula trasaturi negative in dreptul personajelor rau pozitionate ideologic se amplifica fata de vol. 1. Tipul n-are nici o treaba cu conceptul de „banalitate a raului”. Adica daca un personaj se intampla sa fie un capitalist cu mari profituri atunci el e automat si misogin, si violator, si pedofil, si criminal in serie, ca sa nu mai amintesc detaliul ca in copilarie i-a pus bunicutei cianura in cafea. Larsson lucreaza, din punctul asta de vedere, cu barda.
O alta chestie nasoala e mega-neverosimilitatea. Cartea e ingrozitor de trasa de par. Larsson are impresia ca salander nu e suficient de cool (desi este, cu asupra de masura), asa ca ii upgradeaza calitatile pana face din ea un fel de Rocky 4 sau Rambo 3 care tocmai a primit un transplant de creier de la un geniu al matematicii.
<spoiler!>
Asa se face ca gagica rezolva marea teorema a lui Fermat parca in treacat, inainte sa mearga sa cafteasca niste super-killeri. Si asta nu e cea mai intristatoare faza, nici pe departe! Are un concurent puternic in scena in care Salander, cu trei gloante in ea (dintre care unul in creier) si in plus ingropata de vie, reuseste – fara nici un ajutor din afara – sa dea pamantul la o parte si sa se intoarca pe campul de lupta.
Vai, Lisbeth, mai bine ramaneai acolo. M-as fi consolat mai usor.
6 Responses to “Stieg Larsson, Fata care s-a jucat cu focul. Millenium 2”
Leave a reply
Costi Rogozanu
- Cum l-am urît pe Borges
- Există cultură la nivel local? Dezbaterea SAR. V-ar deranja cultura cu forţa?:)
- Înviorarea universităţilor? Simplu: nimeni nu mai are voie să rămînă în facultatea în care a absolvit!
- Ori s-a schimbat Iliescu, ori ne-am schimbat noi
- Cînd anticomunismul trece în mîrlănie. Moraru şi Iliescu
baraitar
May 25th, 2009 at 4:00 am
eu am fost multumita de volumul 2 si incerc sa gasec si ultimu volum,insa pana in momentul de fata fara succes.aceasta carte chiar iti da dependenta,nota 10 de la mine:))
mihai iovanel
May 25th, 2009 at 12:34 pm
vol 3 nu a fost tradus nici in engleza (apare anul viitor, in ianuarie), nici in romana (apare cel mai devreme in iarna, noiembrie-decembrie). doar in franceza
Millenium 1 + 2 « Blog de carti
September 9th, 2009 at 4:42 pm
[...] Iovanel, pe blogul revistei Cultura, despre volumul 1 si volumul 2 Bookblog [...]
Grigore
January 8th, 2010 at 2:46 pm
De fapt nu prea ai inteles faza cu teorema lui Fermat. O minima cultura matematica, pe care nu o ai – se pare, ti-ar spune ca Fermat a lasat, odata cu enuntul teoremei respective, o scurta propozitie in care spunea ca a gasit o solutie dar nu are spatiu sa o scrie pe pagina respectiva. La Salander e cam acelasi lucru: are impresia ca a dat peste ceva, dar nu isi poate aduce aminte ce. Deci nu se va stii niciodata daca a avut o solutie sau nu, si tocmai aceasta incertitudine e ceea ce a facut Marea Teorema a lui Fermat interesanta (in fond, rezolvarea aceastei probleme nu a avut cine stie ce consecinte in matematica moderna).
Oricum, e trist ca te apuci sa comentezi o carte, si sa ii gasesti defecte fara a citi atent, sau fara a te afla in tema. Partea proasta e ca te asculta lumea.
mihai iovanel
January 8th, 2010 at 3:32 pm
@ Grigore
Cultura ta matematica ar trebui sa-ti spuna ca intre a enunta o teorema si a o demonstra e o cale extrem de lunga. Afirmatia lui Fermat ca ar fi gasit intr-adevar demonstratia e considerata o vorba de saga, o gluma. E cu totul improbabil ca Fermat sa fi gasit demonstratia, care e mult prea complexa pentru matematica de atunci. Pentru a o demonstra, Wiles s-a folosit de matematici “inventate” in secolul XX – si accesibile unui numar redus de matematicieni de top.
Ca atare, e cu totul neplauzibil ca fie si un geniu autodidact ca Salander sa descopere demonstratia (si inca in ce CONTEXT: descopera demosntratia cu putin inainte sa primeasca un glont in cap, sa fie ingropata de vie, sa iasa din mormant si sa infiga un topor in cap unui fost superspion). Cultura ta literara ar trebui sa te faca mai atent la astfel de contexte impanate de incredibil; iar probabilitatea ca toate sa se intample in acelasi timp e muuult mai infima decat probabilitatea oricum infima ca ele sa se intample separat (asata ar trebui sa ti-o spuna cultura ta matematica).
mihai iovanel
January 8th, 2010 at 3:52 pm
@Grigore
In schimb, ai putea avea dreptate in ceea ce priveste relativizarea descoperirii efective de catre Salander a demonstratiei. Dat fiind tipul de narator (unul lipit de personaje, care nu vede, cel putin atat timp cat este impreuna cu un personaj, mai mult decat el), e legitim sa acceptam ca ipoteza de lucru ca Sal doar are impresia ca a gasit demonstratia. DAR iti rapund tot printr-o analiza de context (a unui context mai larg): de-a lungul cartii, intentia autorului este in mod coerent si nefisurat aceea de a o infatisa pe Sal drept un geniu fara fisuri. In aceste conditii, e coerenta cu strategia lui Larsson sugestia ca Sal chiar a gasit demonstratia.
Lasand la o parte dezbaterea a gasit/ n-a gasit, cred ca este prostesc din partea lui Larsson sa fi introdus in ecuatie fie si doar posibilitatea ca Sal sa descopere aceasta demonstratie. E ceea ce am criticat in recenzie: strategia overloaded a autorului.