Numarul din mai al mensualului Le Monde diplomatique prezinta un impozant dosar intitulat Cum incep revolutiile, dedicat conceptului de revolutie si practicii aferente. Sunt acolo opt articole, prevazute pe mansete cu citate din clasici (Mao, Rosa Luxemburg, Shakespeare, Trotki, Bob Dylan s.a.), din cantece populare, cu glosare ideologice si extrase de pe site-uri revolutionare.

Ocazia unui asemenea etalaj este, evident, criza mondiala a capitalismului, in fata careia echipa de la Le Monde diplomatique nu putea ramane fara replica.

Aplombul ei se justifica acum cu atat mai mult cu cat stanga europeana contemporana pare sa fi spurcat mizele revolutiei clasice. Ea s-a angajat in periculoase schimburi de experienta cu dreapta. Nefiind conceptibil anterior, stangismul consumerist european face harcea-parcea din idealurile vechiului proletariat. Cu pasi mici, dar siguri, dreptistii au prins in lat leul gosist; nu numai ca i-au dereticat ghearele, dar i-au pervertit si gena: daca niste tineri sarkozisti isi permit, pe nustiucare site francez sa se declare „revolutionari” doar fiindca doresc schimbarea, oricare ar fi ea, nimic nu-i impiedica pe teoreticienii stangii de azi sa „conteste”, crezand ca „revolutioneaza”.

Discursul se tine in termeni mistici: neo-liberalismul fascineaza si ispiteste (cutare se refera, in dosar, la „Babilonul liberal”), sihastrii gosisti incearca se tina pe pozitii, sa nu dea curs invitatiilor la dialog. Dialogul e perversiune, se stie, dreapta nu urmareste renuntarea la propriile bastioane, ci anexarea stangii in „Imperiu”. Ametiti de ofertele societatii de consum, sfintii stangii jura pe crucea sfintei Revolutii in fata „Babilonului liberal”.

Pentru cine si cu cine se face insa azi revolutia? Cu si pentru pastorii din Gujjars, aflam, cu si pentru popoarele Americii latine, cu si pentru tinerii sarkozisti care au chef sa arate pumnul, cu si pentru chinezii carora, din pacate, le lipseste facultatea de a se indigna, indispensabila proiectului revolutionar.

Am oferit pana aici un survol sumar al dosarului frantuzesc pentru a ma opri asupra materialului semnat de directorul publicatiei, Serge Halimi. Acesta isi incepe articolul semnaland eroarea din conceptul de „sfarsit al istoriei”, patentat de Fukuyama, adica, in traducerea lui Halimi, din „eternizarea suprematiei liberale in lume si desfiintarea ipotecii revolutionare”. Spre dezolarea teoreticienilor, a practicienilor neoliberali si nu in ultimul rand a colegilor de la Le Figaro, Halimi scandeaza, ajutat si de contextul economic, nu numai ca istoria nu s-a sfarsit, dar ca nici macar „Revolutia franceza nu s-a terminat”. El se declara impotriva democratiei „à l’anglaise” sau à l’américaine” (niste demersuri paliative, „decafeinizate”), carora le opune solutia franceza de maxima eficienta: revolutiunea. Englezii, explica Halimi, sunt ipocriti: si ei au decapitat un rege (ergo, pornirile sanguinare nu le-au lipsit), dar solutiile sociale radicale au intarziat sa apara.

Democratia „à l’américaine” sufera, crede jurnalistul francez, de aceeasi ipocrizie: daca Bush senior refuza, acum 20 de ani, conceptul de „clasa” sociala in SUA, ce face azi presedintele Obama? Doarme prost din pricina „maniei populare”.

Pe Fukuyama, François Furet sau Max Gallo, Halimi ii trimite scurt la idealurile luministe. Revolutia continua, explica Halimi, nu asa cum doresc d-nii Fukuyama sau Furet, ci asa cum au dorit dnii Leon Blum si André Malraux. Daca Europa stramba din nas la ideea revolutiei (de SUA ce sa mai vorbim), vietnamezii, algerienii, chinezii, chilienii intelegem ca n-au dobandit inca un nas asa de fin. Emancipare, colonii, Imperiu, popor, egalitate, viitor luminos sunt concepte pe ordinea de zi a Le Monde diplomatique. Daca stanga europeana isi permite sa vorbeasca de sfarsitul „parantezei revolutionare” si de „stergerea relevantei politice a categoriilor populare”, ei bine, Bolivia si Venezuela nu comit asemenea gafe, ele, din contra, isi mobilizeaza „categoriile” revolutionare, aratandu-le ca destinul lor istoric nu e incheiat, arata Halimi, convins si ca „Cei mai mari scriitori, cei mai mari artisti au fost de partea miscarii proletare pentru a sarbatori revolutia si viitorul luminos.” (chiar daca nimic nu e perfect, si trebuiau sa le celebreze la pachet cu disconforturi minore de tipul politiei politice, cultului personalitatii, lagarelor de munca sau executii, puncteaza acelasi autor).

O linie de forta a textului lui Serge Halimi este descurajarea memoriei selective; ea conduce la distorsuri grave si la partizanat:

„Revolutiilor li se reproseaza violenta. Ne ofuscam de exemplu cand auzim de masacrarea garzilor elvetiene la asaltul de la Tuileries, din august 1792, sau de masacrarea familiei imperiale ruse, in iulie 1918, la Ekaterinburg, sau de lichidarea ofiterilor armatei lui Chang Kai-chek dupa preluarea puterii de catre comunistii chinezi in 1949. Daca asa, atunci sa ne aducem aminte si de mizeria curenta din Vechiul Regim, in vreme ce aristocratia se lafaia in baluri la Versailles, sau de dijmele stoarse de Biserica, de sutele de manifestanti pacifisti din Sankt Petersburg secerati intr-o «duminica rosie» din ianuarie 1905 de soldatii lui Nicolai al II-lea; sau de revolutionarii din Canton si din Shanghai aruncati de vii in cuptoarele locomotivelor”.

Agasat memoria selectiva a „istoriei”, Halimi se declara, prin urmare, deranjat si de: 1. de echivalarea revolutiei franceze (si a conceptului de revolutie in genere) cu un sir de crime; 2. ideea neoliberala a imposibilitatii schimbarii de regim; 3. ideea neoliberala conform careia in afara lumii neoliberale nu exista decat anarhie, teroare si cardasie vinovata. Cand aude de asa ceva, Halimi isi aduce imediat aminte de cardasia dintre Hitler si Chamberlain, sau de aceea dintre aristocratii din Ferrara si patronii din Ruhr, responsabili de ascensiunea lui Mussolini si respectiv a ideii de Al Treilea Reich.

Preponderent plin de certitudini, materialul lui Halimi se incheie insa cu mister:

„In 1977 [...] ne ingrijora «inguvernabiliatea» societatilor capitaliste. Prin contrast, ne intrebam: de ce URSS e un stat atat de stabil? Explicatiile erau multe: preferinta conducatorilor si a populatiei sovietice pentru ordine si disciplina; socializarea colectiva conforma valorilor regimului; natura non-cumulativa a problemelor, care permitea partidului unic sa le rezolve pe rand; bune rezultate economice care contribuiau la stabilitate; bunastare; statutul de mare putere etc. Devenit deja celebru, politologul de la Yale Samuel Huntington conchidea, tragand linie: «Niciuna dintre provocarile anilor care vor veni nu pare calitativ diferita de cele carora sistemul sovietic le-a gasit deja raspunsul»”. Afirmatia lui Huntington e discret secondata de comentariul lui Halimi: „Fiecare dintre noi stie ce s-a intamplat pe urma…”. Ambiguitatea complice si punctele de suspensie simuleaza un oarecare consens cu cititorul; intr-adevar, fiecare dintre noi stie ce s-a intamplat „pe urma”. Exista insa consens si in identificarea precisa a acestui „pe urma”? La ce se refera Halimi: la esecul Uniunii Sovietice culminat cu prabusirea din 1991 sau la esecul capitalist culminat cu criza declansata in 2008?