Nicolae Manolescu, Istoria critica a literaturii romane/
review de Nicoleta Salcudeanu

 

 Nicolae Manolescu, Istoria critica a literaturii romane, Editura Paralela 45, Pitesti, 2008

review de NICOLETA SALCUDEANU

Romanul-etalon s-a autoponegrit mereu, reclamand incapacitatea filogenetica a constructiei. Fantoma Mesterului Manole inca ne mai bantuie constiinta de sine. In partea literaturii, faptul ca nu suntem in stare sa ne scriem si duce la capat lucrarile fundamentale starnea navalnice ieremiade. Slava Domnului, sunt semne si motive de optimism. Avem deja dictionare valoroase si avem istorii literare. Multe, din ce in ce mai multe, chiar mai multe decat am fi crezut. Daca e sa le enumeram pe cele mai recente, avem istoria (de azi pe maine) a lui Marian Popa, avem istoria lui Alex. Stefanescu, avem pana si o geografie literara. Fortand un pic, nu foarte mult, se poate spune ca nu e departe timpul cand fiecare critic isi va avea istoria sa de uz personal, doar pentru amorul sau propriu. Si, ca motivele de optimism sa se ridice la o cota si mai inalta, avem chiar doua categorii de istorii literare. Prima este cea a istoriilor publicate explicit sub acest titlu. A doua categorie este cea a istoriilor literare subintelese, scrise, dar publicate de acelasi autor in diferite volume, sub diferite titluri. Primele sunt istorii literare declarate ca atare (chiar daca nu intotdeauna ambalajul corespunde continutului), iar cele din urma, cele nemarturisite, implicite, punandu-se cap la cap contributiile de o viata ale autorului, fac de multe ori de-o temeinica si chiar originala istorie literara. Nu de putine ori, cele implicite sunt mai bogate, mai solide ca prestanta critica si documentara decat cele marturisite ca atare. Unde mai pui serviciul inestimabil ce-l fac istoriile declarative celor inaparente, facandu-le posibile, necesare, vizibile, urgente. Asadar nu prea avem motive de lamentare. Dintre toate insa una singura era asteptata cu frenetica anxietate, de ursitoarele bune, dar si de cele rele: indelung promisa, de catre Nicolae Manolescu, Istorie critica a literaturii romane (Editura Paralela 45, Pitesti, 2008). Date fiind asteptarile, riscul enorm era ca, la iesirea pe “piata”, sa fie dezmembrata si ferfenitita intr-o clipita. Probabil aceasta e si ratiunea (ce tine strict de rezistenta materialelor) in virtutea careia autorul s-a gandit, dimpreuna cu editorul sau, intr-un moment de inspiratie, sa-i harazeasca dimensiuni megalitice. E greu de crezut ca intentia ar fi putut fi concurentiala, in cazul acesta intrand in competitie nu doar cu istoriile precedente, ci si cu cel mai mare carnat al tuturor timpurilor, faurit de primarul Oprescu, precum si mai greu e de crezut ca intentia ar fi fost aceea de exterminare a cititorului. Motivul este mult mai subtil. In tari in care simtul practic intrece sacra euforie culturala, iar proximitatea anuleaza divinatia, tari in care istoriile literare sunt ceva firesc, chiar banal in concretul lor, ele se scot pur si simplu in cateva fascicule, presupunandu-se, dintr-un calcul oarecum meschin, ca sunt consacrate unui scop strict pragmatic si firesc, acela al citirii sau macar al consultarii din nevoi documentare. La noi insa, tara eminamente culturala, istoria literara ca obiect este menita sa reziste unor asalturi salbatice, din simplul motiv ca este considerata, si este, un obiect de cult. De aceea e merituos spiritul de prevedere al autorului si al editorului sau. Orice alta speculatie se prabuseste de la sine.

O data elucidata enigma volumetrica, se cuvine intreaga atentie continutului. Primul mare merit al Istoriei critice… este faptul ca, dorindu-se o istorie a receptarii, “scrisa la doua maini” cum s-ar spune, (daca a reusit sau nu ne-a demonstrat-o deja, in cronica sa acribioasa din Cultura, Alex Goldis), vivifica, reactiveaza intr-un mod spectaculos toate celelalte istorii literare, marturisite sau nu. Fapt e ca istoria manolesciana e scrisa “la doua maini” tocmai prin aceasta particularitate. O istorie reala a receptarii ramane inca in aspiratie. Realizarea ar fi condus logic catre o antologie de citate, o crestomatie de texte critice ordonate fie cronologic, (in genul lucrarilor Eminescu vazut de…, cu un parcurs amplu, de la Maiorescu si Gherea, la Lovinescu, Iorga, Pompiliu Constantinescu, Vianu, Cioculescu, Streinu, Perpessicius si, da, critica anilor ’50, apoi prin Negoitescu, Ioana Em. Petrescu, Ilina Gregori, Caius Dobrescu), fie tematic. N-ar fi fost doar un tur de forta (obligatoriu, la urma urmei, in cazul unei istorii literare a receptarii), dar si un bun prilej de fina analiza si dializa critica – aceasta de-abia ar fi deschis calea unei stralucite partituri la persoana I singular. Ramanem asadar doar cu partitura stralucita si cu trimiteri de tipul “cineva sustinea…”, “s-a tot batut moneda…” etc. Aparatul critic de referinta, la Nicolae Manolescu , pare sa faca naveta –  ingrosand putin – pe ruta Negoitescu-Nemoianu (datorita probabil originalitatii seducatoare, nu intotdeauna convingatoare, v. preluarea cu delicii pudrate, a conceptului ingenios, dar plutitor, de “romantism Biedermeier”), inregistrarea celorlalte contributii critice facandu-se empiric si cu toane. Pentru partea de receptare, asadar, suntem obligati sa ne adresam celorlalti critici, noroc ca sunt multi si competenti, cuprinsi sau nu in istoria de fata. Istoria critica… nu se poate citi decat in oglinda cu toate celelalte astfel de “istorii”, manifeste sau latente. Asumarea evaluarii literaturii prin filtrele succesive ale celorlalti critici (daca se realizeaza aceasta cu adevarat aflam tot in comentariul aceluiasi Alex Goldis, dar si in articolul in doua parti al lui Daniel Cristea-Enache, din Idei in dialog), ii inscrie obligatoriu in spatiul dialogic si pe acestia; in real, nu doar citational. Lectura nu se poate exercita decat transpersat. Daca, in insusi spiritul ei, Istoria… este dialogica, ea nu este valabila in sine, ci doar prin confruntare cu toate celelalte opinii. De altfel, N. Manolescu atrage atentia asupra caracterului subiectiv, temperamental, capricios, al lucrarii. El ne avertizeaza din primul moment asupra “impuritatii” acesteia si, implicit, asupra necreditabilitatii ce decurge logic din aceasta. Este literalmente scrisa la persoana I singular si asumata ca atare. Din capul locului, perspectiva nu se vrea plurala, corului confraternitatii critice fiindu-i preferata aria primadonei, dialogului peste timp, monologul anexionist. Aceasta pozitie autoritarista cuprinde primejdii. Erodeaza, cu deosebire, autoritatea critica, prin contrastul dintre aspiratie si realizare. Din lipsa unei radiografii riguroase a receptarii, roata trebuie reinventata din nou si din nou, macaroana dupa macaroana trebuiesc numaidecat gaurite intruna. Inauguralitatea candida conduce inevitabil la multe imprecizii, false revelatii sau chiar greseli simpatice, dar gogonate, de documentare (de altfel criticul n-a manifestat niciodata apetit pentru cercetarea fundamentala, pentru studierea sursei de prima mana). Astfel informatii documentare tezaurizate deja ca bun castigat in patrimoniul criticii corale se intorc vertiginos la punctul de pornire. Insusi autorul recunoaste aceasta precaritate, sustinand caracterul apasat nedidactic al lucrarii. Noroc cu dictionarele! Intrebarea legitima este daca e sau nu intreprinderea in cauza o istorie (critica) literara sau e critica literara, fie si istorica, si atat? Fiindca exista pericolul ca rauvoitorii s-o considere pur si simplu un colaj prin bricolaj al tuturor cartilor publicate pana acum si botezat “istorie”. Precizarea foarte vaga si confuza a teritoriului investigatiei asterne, regretabil, o surdina nemeritata asupra stralucirii si farmecului analizei. Cine cauta adevarul documentar, justetea examenului critic, trebuie sa le caute, impreuna cu Istoria critica…, in toate celelalte istorii, marturisite au ba. Nicolae Manolescu, negand din capul locului orice vointa de obiectivare, isi refuza ambitia marilor critici antebelici de a se afla “la raspantiile culturii romane”, iar de acolo “degetul lui de lumina” sa vegheze si sa indice: “pe aici e drumul”. Si nici nu poate avea aceasta aspiratie din simplul motiv ca o astfel de critica nu mai e verosimila in disocierea plurala de voci si pe fondul subiectivitatii asumate. Daca inainte de al doilea razboi se coagulasera doua mari nuclee critice, Maiorescu si Lovinescu, singurele care au creat scoala tocmai pentru ca au impus directie si au “inventat” scriitori, criticii care le-au urmat n-au mai fost capabili sa adune in jurul lor grupari de aceeasi amploare si insemnatate istorica, devenind simpli, dar dedicati, insotitori. Lucrul nici n-ar fi fost posibil. Cele doua mari instante au aparut in momente de criza de crestere a culturii, instituind, de aceea, primele, singurele si ultimele “batalii canonice” din literatura romana. De la Lovinescu incoace, literatura romana invatase deja sa mearga, si n-a uitat asta, reluandu-si reflexele indata dupa caderea comunismului, exact de acolo de unde le-a parasit. N-a mai fost necesara o noua paradigma. Literatura nu mai avea si nu mai are nevoie de premergator. Daca acesta era un adevar subinteles, a devenit acum, gratie Istoriei critice a literaturii romane, si a altora, recente, de acelasi fel, o evidenta.

 

Prima contradictie a lui Manolescu vine din aplicarea simplista, neasteptat rudimentara, a controversatului concept de “canon”. La o rapida vedere s-ar putea crede ca “istoricul” se identifica cu insusi canonul prin afirmatia “canonul se face, nu se discuta”, dar o si sugereaza prin delicate aluzii. Ar fi stranie si paradoxala insa aceasta pretentie dogmatica, de forta, de vointa de putere, intr-o lume a gandirii slabe, asumata si personalizata de critic, in maniera Biedermeier, ca ambianta si metoda de lucru. Unde mai pui ca singura infatisare a canonului e plauzibila doar pe segmente in mozaic, nu putem sa adunam de-o paradigma decat punand laolalta canonul lui Manolescu, alaturi de canonul lui icsulescu, alaturi de canonul lui Geacar. Daca, pentru ca insasi existenta acestuia este incerta, consimtim la ideea bloomiana de canon, el nu poate fi nici al lui Manolescu, nici al lui Iorgulescu, nici al lui Simion. Daca cineva si l-ar aroga, ar cadea in ridicol impreuna cu cainele din fabula care, culcusindu-se in cuibar, puii iesind din ou, isi reclama vehement paternitatea si legitimitatea. Canonul este un copil cu mai multe moase. Nici macar marii razboinici ai bataliilor canonice nu l-au facut de unii singuri. Maiorescu l-a negociat inpreuna cu Gherea, dar si cu altii. Lovinescu impreuna cu Iorga, dar si cu M. Dragomirescu si altii. Canonul este o sedimentare polifonica, un cumul de judecati de valoare, o acumulare simfonica. Unde mai pui ca facerea propriu-zisa i se datoreaza scriitorului (poet, prozator), el este doar negociat (cu spiritul vremii) de catre criticul polifonic, de catre critica, inteleasa aceasta in acceptiunea sa generica. Probabil e ca Nicolae Manolescu  s-a lasat furat de jocul de cuvinte – e o gluma “canonul se face, nu se discuta” –cum nenumarate altele sunt strecurate in text, istoria sa nefiind deloc una mohorata, ci, dupa gust, uneori chiar glumeata (Maiorescu e “stapanul absolut al inelelor argumentatiei”).

 

Pornind de la acelasi principiu de partialitate pe care insusi autorul Istoriei… ni-l recomanda, ba chiar ni-l impune, trebuie remarcat ca, spre deosebire de lucrarile anterioare, aceasta este mult mai accentuat politizata. Intr-atat incat influenteaza judecata de valoare in mod decisiv. Aici se cuvine un ocol. Sunt mai multi Manolescu in istoria sa, cum mai multi sunt in intreaga sa evolutie, de la inceputuri pana azi. Primul, dar nu cel dintai Manolescu (acela fiind cel exclusiv etic), este un Manolescu al criticii impresioniste normate prin sfortari teoretice. Se stie ca a incercat sa impuna, prin viziune triadica, in Arca lui Noe, trei concepte, trei instrumente de analiza a romanului. Notiunile, pe care singur le considera metaforice (asadar virtutile lor tehnice se resorb automat, vagi si permeabile fiind ele in fapt), sunt doricul, ionicul si corinticul. O data cu “Istoria…” ni se propune, resimtindu-se probabil carenta tehnica, un adaos din alt film: corinticul e echivalat, mai nou, cu postrealismul, un postrealism corintic asadar. Daca mai punem si consimtirea criticului la metisajul tuturor, se poate vorbi, dezvoltand pe cont propriu, chiar de un dori-ioni-postrealism, de un postrealism doric, de unul ionic sau chiar de un proto-postrealism corintic. Precum se vede, permeabilitatea conceptelor devine de nestavilit. In pofida frumusetii lor eline, ele o pot lua de-acum razna, alandala, creanga, in orice directie, de unde reiese vasta lor cuprindere teoretica. Se stie ca nu s-au impus ca terminologie curenta, functionala, dar l-au ajutat, cand erau doar trei, pe insusi nascocitorul lor sa ordoneze o analiza aprofundata (uneori mai rafinata decat in “Istorie…”) a romanului romanesc. Primul Manolescu este asadar acela cu aspiratii teoretice, dar cu aplicatii impresioniste.

Cel de-al doilea este unul al criticii estetice pure si al “rezistentei prin cultura” – sintagma ce, desi discutabila (in acceptiune franceza are conotatii martiale, cu arma literalmente in mana, pe cand, in acceptie romaneasca, noima e statica, intre coordonatele “sad si cujet” si “numai sad”), iata, a reusit sa se impuna. Calinescian in expresie, in acest avatar criticul intreprinde, in substanta, o intoarcere la cele doua mari repere ale literaturii si culturii romane, Maiorescu si Lovinescu, si doar in proximitatea acestor modele puritatea judecatii critice reuseste sa se mentina la o cota eficienta si echilibrata. Daca astazi necesitatea rezistentei prin cultura a ramas atat de actuala incat ar trebui impartita, in spatiul public, ca vitamina contra imbecilizarii prin media, critica estetica nu si-a epuizat utilitatea si rostul, devenind, ea, singura indreptatita in spatiul cultural. Cand abordarea estetica este mai legitima ca niciodata in cultura romana, scrisa fiind in regim de libertate, Nicolae Manolescu se intoarce insa la critica est-etica, inregistrata ca marca de Monica Lovinescu, sub comunism, asadar cu valente de eficacitate in chiar timpul pentru care fusese harazita. Postcomunist vorbind, critica est-etica a celui de-al treilea Manolescu apare ca una sever imputinata. Ideologizarea actiunii critice, peste limitele estetice admise, conduce automat la scurtarea influentei. O forma radicala, sa nu uitam, era abordarea pur etica, realism-socialismul. Orice ingustare de viziune (ideologica, teoretica) limiteaza sau impiedica accesul la opera. Din acest punct de vedere critica est-etica apare ca una datata, istoricizata, si nu reprezinta azi decat o regresiune, o degradare a demersului critic. O atare atitudine nu e doar caduca, dar si retardatara, intrand in proxima si primejdioasa iminenta cu recriminarea sau chiar reglarea de conturi. Plaja de toleranta se arata sever imputinata, iar instanta critica se poate preschimba lesne in sectie de politie. Daca bunaoara “polarizarea raului la dreapta (chiar daca liberala, nu fascista) si a binelui la stanga (socialista sau comunista) in acesti ani (dupa 1944, n.n.) se produce si va deveni prejudecata ideologica de baza in toate istoriile postbelice, in buna masura si astazi”, in oglinda si tot atat de maniheic, Nicolae Manolescu intoarce prejudecata pe dos, afirmand cu incredintare nesovaitoare ca, in Romania pluralista!, cel putin o perioada de aici incolo, intelectualii nu pot fi decat de dreapta. Trecem peste faptul ca, devine clar, in Romania, un Michnik sau un Havel – rezistenti nu doar prin cultura – nu si-ar avea rostul, dar ne uimim cat de radical stramteaza campul tolerantei intelectuale, implicit critice, aceasta viziune est-etica. P.P.Carp, intr-unul din discursurile sale, sustinea, pe buna dreptate, ca “primul semn al unei stari inapoiate sub punctul de vedere al culturii este lipsa de toleranta”. Cineva arondat ideologiei nu va avea putinta “de a-si da seama cat de variate, cit de multiple sunt manifestarile gandirii omenesti”. Si asta o spune un politician, unul conservator. Convingerea ca “regimurile comuniste sunt cele mai dogmatice din istorie”, mai dogmatice decat Inchizitia, fundamentalismul islamic sau dictaturile de dreapta din Europa si America de Sud e de preluat cu precautii si sub semnul mirarii, cu stupoare chiar. Cum si cea despre caracterul deosebit al cenzurii comuniste, printre argumente aflandu-se si acela ca “se infaptuieste printr-o institutie specializata a partidului-stat”, de parca n-ar mai fi existat institutii “specializate”. In interbelic chiar asa se numea, Serviciul Cenzurii, si avea sefi, avea si cenzori. Nu e nimic reprobabil in faptul ca omul Manolescu este de dreapta, cum intocmai respectabil ar fi daca s-ar situa mai pe stanga esichierului; ca e nombrilist sau globalist, bushist sau castrist, budist sau maoist omul, nu importa, cata vreme se manifesta pasnic. Avem, in sfarsit, conditiile istorice ce ne impiedica sa reinventam intruna pasoptismul, la pachet cu reflexul acestuia de a fortifica cultura prin politica si invers. Nevoile fiind altele, fapta culturala a devenit libera de constrangeri ideologice sau religioase, in afara, fireste, a celor autoimpuse. Nu traim in postpasoptism, ci in “postmodernism”. Daca insa bushismul sau castrismul se aplica operei, ele strapung criteriul estetic cu baioneta celui impur, al ideologiei in stare bruta, de mutilare si infirmitate va suferi, pana la sacrificiu, tocmai acuratetea judecatii de gust. Proclamatia de la Timisoara, respectabila altfel, nu are cum sa normeze probleme de literatura din simplul motiv ca nu e “Introductia” la Dacia literara. Toleranta asupra manifestarilor atat de variate si multiple ale gandirii omenesti odata amputata, se rapune insasi judecata de valoare, sporind comic sau cosmic, dupa dozaj, marja de subiectivitate ingaduita criticului. Introducerea criteriului politic invalideaza criteriul estetic, expediindu-l pe acesta din urma in arbitrar. Or, in Istorie…, criteriul manifesta o asa raza de actiune incat miscarea ideilor este amendata, din perspectiva restransa a intelectualului obligatoriu de dreapta, chiar si retroactiv. O viziune drastic redusa, de camera (in sens caragialian).

 

Cum era de asteptat, criteriul politic este administrat cu doua ocale. Gherea este tratat cu obtuzitate, pana si E. Lovinescu este “urecheat” pentru presupusele sale deviationisme si “genuflexiuni” marxiste, desi se stie ca “ideologia” sa nu putea fi nici mai mult, dar nici mai putin decat rodul educatiei si formatiei sale franceze liberalism+istoricism+sociologia franceza de pe la 1900).

 

In contrapartida, mult mai blajin se arata Nicolae Manolescu cu manifestarile ideilor de extrema dreapta in cultura romana. Se poate verifica, de la caz la caz, comparandu-se intensitatea implicarii ideologice prin ton si flama. Prin mentionare au ba, dupa imprejurari si nevoi. In privinta lui Eminescu-gazetarul, pornindu-se de la ideea talentului sau incontestabil, si de la faptul ca nu i se pot imputa atitudini politice care apartineau spiritului vremii, in loc sa se urmareasca disjungerea cat mai curata a valorii literare a gazetariei de emacierea ei politica, se cade abrupt intr-o inabila si nenecesara tentativa de justificare a xenofobiei poetului. Asa se face ca, daca e amendata eticheta de protolegionarism plasata de Negoitescu asupra prozei politice eminesciene (“e, desigur, o exagerare care ignora standardele epocii”), nimic nu-l impiedica pe autorul istoriei de fata sa foloseasca, in cazul lui Gherea, tocmai metoda incriminata, cum vom vedea mai incolo. Fapt e ca, potrivit standardelor epocii, in opinia lui Nicolae Manolescu, “xenofobia nu avea temei rasist”. O afirmatie de-o enormitate ce-l obliga tocmai pe cel ce a lansat-o s-o amendeze harnic si sofistic, pret de cateva pagini, in loc s-o anuleze pur si simplu. La mica distanta, contrazicerea se-ntoarce degraba pe fereastra, astfel publicistica din perioada ultimilor trei ani de luciditate, nu ne permite “sa reducem xenofobia poetului la pricini economice ori strict politice. E din ce in ce mai limpede ca ideologia eminesciana devine una rasista”. In ce-l priveste pe Gherea (totusi primul critic literar in adevaratul inteles al cuvantului din literatura romana), dorinta in mod curios vandalizanta, deloc ascunsa, e nici mai mult, nici mai putin decat aceea de a se “pune capat prestigiului critic” al acestuia, deplorandu-se “bunavointa inexplicabila” a criticilor epocii sale, dar si a celor ce le urmeaza ca Z. Ornea, M. Ralea, I. Negoitescu etc: “Binevoitoare sunt si articolele lui I. Negoitescu din Istoria lui, respectiv al lui Leon Volovici din Dictionarul general de la Academie, lucru de-a dreptul curios, daca ne gandim ca au fost scrise dupa 1989. Acela care a incercat fara succes sa puna capat prestigiului critic al lui Gherea a fost Calinescu in Istoria sa…” Neavand inca normative clare pentru cum se cuvine sa scrii dupa ‘89, totusi, ca ton si intentionalitate bruta, daca n-ar fi si comicul rezultat din imputarea retroactiva a orientarii politice, din perspectiva actuala si personala, unei figuri a trecutului cultural (Gherea n-ar fi “pe linie”, intineaza idealurile capitalismului postdecembrist. Cum ramane totusi cu exagerarea si ignorarea “standardelor epocii”, admise in cazul lui Eminescu?), totul suna lugubru, vitnerian. Reaua vointa parea apanajul realist-socialistilor, si nu decurgea dintr-o inraurire culturala, in timp ce bunavointa apropierii de orice opera literara este insasi conditia onestitatii critice. Pozitia est-etica e parasita, pentru o clipa, in folosul celei mai crase situari exclusiv etice, antiintelectuala si antiestetica in esenta. Fraza “Gherea era mai degraba in stare de prejudecati decat de judecati critice” apasa din pacate mai degraba in carca emitatorului (se stie acum ca Gherea, prin portanta investigatiilor sale culturale, si prin cuprinderea lecturilor, si-a depasit epoca). Si, alaturi de acelasi emitator, se poate exclama cu naduf: “De cite ori se va scrie istoria literara din acest unghi”, totusi, vulgar? Se pare ca promotorul “criticii stiintifice”, un “personaj” cu un cu totul spectaculos parcurs biografic, din care calitatea de “berar” e doar ceva secundar si pitoresc, este inca un mare ghinionist. Dupa folosirea sa aiurea, ca fanion al realism-socialismului, cat de prost este citit si astazi! In cazul lui Sadoveanu (cel mai realizat capitol), in schimb, functioneaza doar ocaua mica: prin omisiune (cum trecerile sub tacere ale compromisurilor cu puterea comunista sunt exceptia in „Istoria critica”, aceasta, paradoxala, e si emblematica). Daca nu se sufla o vorba despre inchinarea la comunisti – un simptom de normalitate, in abord estetic, aceasta “scapare” – se trece sub tacere arderea, totusi, de catre legionari, in piata publica, a cartilor sadoveniene, fapt ce tine nu doar de politica, ci, in covarsitoare masura, de istoria literara. Galaction, in schimb, este “harnic strangator de compromisuri politice si morale dupa 1947”, lui Camil Petrescu i se imputa “viziunea stangista”, de parca ar fi o boala rusinoasa, Streinu, Cioculescu, sunt amendati pentru “compromisurile ideologice” din anii ’60-’70, Petru Dumitriu este incarnarea a ceea ce Czeslaw Milosz numea fenomenul ketman (“«tacerea in privinta propriilor convingeri» sau mascarea lor prin declaratii publice”) etc. Din cauza colaborarii cu Securitatea, Caraion se alege cu o “posteritate incerta” (ca poet!), iar Doinas si Paleologu scapa neatinsi nici cu o floare. Un caz bizar este Marin Preda vazut de Nicolae Manolescu. Din toata exegeza consacrata lui Preda, istoricul “receptarii” ii decupeaza mai cu deosebire pe I. Negoitescu, Gh. Grigurcu, S. Damian si pe… George Geacar. Acestia, angajati fiind, de buna seama, in realizarea unei “revizuiri serioase”, ostasesti. Fireste, asta daca vom confunda, alaturi de Nicolae Manolescu revizuirile estetice, postulate de Lovinescu, cu “revizuirile” politice de tip realist-socialist intors, in sens barbian si-n ceas dedus. Revizuirile de tip ideologic sunt simpliste, asadar provin din registrul cel mai de jos al atitudinii critice. Intre toti acestia, E. Simion se vede ca strans intr-o menghina de intoleranta, in calitate de adversar al revizuirilor postlovinesciene de tip anticomunist-postcomunist, de vitejie tardiva. Surprinse probabil de vulgata acestui revizionism aliterar, superbele pagini de analiza consacrate prozei lui Preda, din Arca lui Noe, (lucrare, cum si celelalte, altfel topita in Istorie… in intregul ei cu exceptia, fireste, a momentelor cand Nicolae Manolescu se revizuieste nemilos pe sine dupa ucazuri est-etice), dispar ca prin minune. Rezultatul e grotesc, din pacate. Asa se face ca lui Preda i se imputa faptul ca “nu sufla o vorba in articol (Obsedantul deceniu, n.n.) despre tragediile petrecute in deceniul cu pricina, (…), cum ar fi inchisorile politice, colectivizarea si industrializarea fortata, sovietizarea scolii si a culturii”. Ce ne propune ca antidot Nicolae Manolescu? Nu mai putin decat o “citire corecta”. “Valeriu Cristea era de parere ca ar trebui lasat «sa treaca pe langa noi», ca o idee «absurda, neviabila si sortita pieirii», «colaborationismul» lui Preda. Ultimul cuvant e, poate, prea tare, dar nici sa inchidem pudic ochii nu e normal. Revizuirea in definitiv nu face decat sa aseze pe o temelie solida o opera impunatoare si inegala, victima in mai mica masura erodarii inerente a timpului decat propriilor limite artistice si morale”. Astfel ca, dupa ’89, teleologic si miraculos, vine George Geacar si pune degetul pe rana: vocea supratextuala din Morometii apartine realismului-socialist. Dar, preluand metodica manolesciana, laolalta cu cea geacariana, daca noi am intreprinde, tot asa, o “citire corecta” si nu am “inchide pudic ochii”, pe ce temei moral am putea aseza „Istoria critica” pornind de la texte precum acesta?: “Viabilitatea realismului socialist, viabilitatea continutului literaturii noastre se impune azi ca o evidenta. Dusmanii nostri (?!) refuza insa s-o accepte, vorbesc de perimarea metodei. Dar cum se poate perima o metoda care-si propune drept principiu fundamental zugravirea vietii in dezvoltarea ei impetuoasa si pe baza cunoasterii legilor ei? Cum se poate perima o metoda care a produs poeme filozofice de adancimea Cantarii omului sau romane exceptionale ca Morometii si Descult?” (Nicolae Manolescu, in revista „Contemporanul”, nr. 34/24 aug. 1962). Cui apartine “vocea supratextuala” din articolul „Innoire”? Care lectura este infidela? Se pare ca dreptatea-i apartine lui Valeriu Cristea, de altfel atat de nemeritat de rau tratat in Istorie.

 

Cat despre calitatea strict istoric-literara a lucrarii se cuvin, si aici, cateva observatii legate de probitatea si acuratetea restituirii. In privinta memorialului de calatorie al lui Dinicu Golescu, bunaoara, aflam ca “o ipoteza originala propune Mircea Anghelescu in Mistificatiuni (sic!) (2008): ar fi vorba de un fals jurnal, care «codeaza» o scriere de educare si propaganda iesita din programul boierilor patrioti…” Ipoteza, e drept, este cat se poate de originala, dar ea e lansata, in 1979, si nicidecum de Mircea Anghelescu, ci de catre Mircea Iorgulescu in Firescul ca exceptie, in fundamentalul sau studiu, desigur cunoscut autorului Istoriei critice… in masura in care a si scris despre el, in termeni entuziasti, un articol, ba l-a si cuprins pe acesta in volumul despre critica al “listei lui Manolescu”. Iata ce spune Nicolae Manolescu despre Iorgulescu: “surpriza o constituie micul eseu intitulat Din vremea lui Dinicu Golescu”, unde autorul “conchide ca scopurile boierului sunt «pedagogice»”; si: “Insemnarea (in interpretarea lui Mircea Iorgulescu) nu mai seamana deloc cu acea opera fermecatoare prin stangacie si de o imensa naivitate cu care eram invatati; (…) Sa fi fost oare candoarea prozatorului din «Insemnare…» cu adevarat la fel de prefacuta cum a fost, cu siguranta, firea boierului calator (…)? Ar trebui sa recitesc eu insumi pe Dinicu spre a putea discuta valabilitatea tezei lui Mircea Iorgulescu: e destul a-i constata deocamdata deplina validitate critica, adica rigoarea si coerenta” (Literatura romana postbelica, vol. 3, pp. 356-357). In paranteza fie spus, si Alex Goldis, in articolul „Istoria a-critica a literaturii romane” (semnificativ titlul), publicat in „Cultura”, ii atribuie tot lui Mircea Anghelescu meritul noii perspective. Ne putem intreba daca Mircea Anghelescu insusi isi atribuie inauguralitatea ipotezei sau i-o recunoaste, pe merit dupa cum s-a vazut, lui Mircea Iorgulescu. Comic, dar deloc amuzant, e ca la noi ipotezele originale se reinventeaza intruna din neant, iar adevarul istoric functioneaza cam ca la Radio Erevan. Curat mistifictiuni! E de presupus ca, intre timp, Nicolae Manolescu l-a recitit pe Dinicu Golescu si a consimtit, cu candoare, precum se vede in Istorie, la “valabilitatea tezei” lui Mircea, dar nu Iorgulescu, ci Anghelescu. In intreaga Istorie… de altfel e amuzant cat de copilareste e “ocultat” complexantul critic parizian. Cand cineva isi acopera ochii in fata unei realitati daca nu terifiante, atunci pregnante, nu inseamna ca acea realitate dispare de la sine.

 

La Eminescu, iarasi, problemele de istorie literara ca bun castigat dau inca batai de cap si de piua. Cum ar putea doi medici, iubitori de literatura, daca nu de medicina, sa intre in istoria literaturii (numele lor merita a fi citate aici: Ion Nica si Ovidiu Vuia)? Cu un diagnostic, fireste. Potrivit acestora, daca amanuntul e chiar vital, poetul n-ar fi avut sifilis, precum sustinea Calinescu, ci… psihoza endogena de tip maniaco depresiv. Concluzia: Calinescu a pus un diagnostic gresit. Culmea ironiei e ca, la o simpla consultare a unor medici specialisti (psihiatri), cum probabil Nicolae Manolescu are in anturaj, se poate ajunge lejer la concluzia ca literatul Calinescu, avand consilieri competenti probabil, e mai aproape de diagnostic. Fiindca datele, din cele mai aduse la zi, privind manifestarile sifilisului, confirma toate simptomele (prezente si in corespondenta cu Veronica Micle, dar si in alte documente), printre care acele ulceratii la picioare, dar si dementa, ele se regasesc toate in diagnosticul calinescian. Apoi, e foarte probabil ca Eminescu sa nu fi fost “atat de lipsit de mijloace materiale cum socoate Calinescu”, “nici ignorat ca uriasa personalitate, la moartea caruia participa primul ministru al tarii si mai multi fosti prim-ministri” etc, “lucru stiut de Calinescu, dar care nu-i da importanta cuvenita, si ramas in adormire pana cand Al. Paleologu l-a semnalat cu mirarea ca unii pot crede ca Eminescu a fost lasat sa mearga la groapa parasit de toti” etc., dar e incredibil cate inexactitati pot incapea intr-o singura fraza! Calinescu nu avea cum sa stie aceasta, fiindca volumul III al Insemnarilor… maioresciene, ingrijit de I. A. Radulescu-Pogoneanu, cu consemnarea inmormantarii, nu aparuse inca la data publicarii Istoriei… calinesciene. Aparusera insa, si vor reprezenta subiectul unei binecunoscute dispute intre ingrijitorul editiei si Lovinescu, inaintea publicarii ultimului segment, Maiorescu si contemporanii lui, al lovinescianului ciclu junimist. Mirarea lui Al. Paleologu, preluata, in doua randuri!, de Nicolae Manolescu, este disproportionata, cu atat mai mult cu cat episodul inmormantarii, ca secret al lui Polichinele, e relatat nu doar in „Insemnari…”, dar e reprodus intocmai si in lucrarea lovinesciana. Se face apoi vorbire despre “niciodata reeditata brosura P.P. Carp, critic literar si literat” (p. 566), reeditata, in fapt, de Eugen Simion, in „Anexa” la E. Lovinescu Scrieri, 9 – T. Maiorescu si contemporanii lui, Editura Minerva, 1982. Sau nu se ingaduie a i se imputa lui Maiorescu faptul de a fi facut o critica exclusiv culturala si normativa deoarece nici el si “nici un contemporan al sau nu avea notiunea de… close reading”. Notiune de avea, cronica scria. Neavand-o, decurge cu generoasa usurinta ca rapoartele sale academice sunt veritabile… cronici. Sau: “Dupa parerea mea, desi multi dintre comentatorii, de la Zeletin si Lovinescu la Ornea si Marino, o impartasesc pe aceea a lui Alexandru George…” E magulitor pentru Al. George ca opinia sa critica sa fie impartasita de Lovinescu si de Zeletin, dar… Daca Al. Paleologu vede in jurnalul maiorescian “o excelenta mostra de stil proces-verbal si anticalofil” este degraba amendat: “Dar ce stia Maiorescu despre anticalofilie, despre Sachlichkeit in literatura? Trebuie sa ne ferim, inca o data, sa ne proiectam conceptele noastre asupra celor de la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX”. Daca nu stia Maiorescu de Sachlichkeit nu inseamna ca nu putea scrie in spiritul acestuia. Apoi, cum ar fi aratat literatura veche comentata de Nicolae Manolescu in termeni de ipak si za, adica neproiectandu-si conceptele asupra lui Ureche!? Cat despre Creanga, i se atribuie lui Cornel Regman ideea ca “Amintirile ar fi fost rodul emulatiei unei nuvele ca Budulea Taichii”, cand, de fapt, acest fapt e relevat de S. Cioculescu, inca din 1937, in Revista Fundatiilor Regale (nr. 3/ martie). In ce-l priveste pe Caragiale, ni se infatiseaza unul de tot bucolic, idilic si pastoral, aproape dulceag. Criticul, pentru a repudia, cu inexplicabil patos “actualizarea” dramaturgului, indeparteaza “toata aceasta tencuiala stridenta” si ce ne da? O lume, inrourata in sepia, de carciumioare, rochii infoiate, batistute brodate, panglici si dantele, monocluri si lornioane. Eroii caragialieni “traiesc incomparabil mai bine decat generatia care-i precede, (…) petrec, se distreaza, calatoresc, se trateaza la bai, merg in excursii, profita de week-end…” (de altfel ideea de week-end pare a fi o obsesie, prezenta in Istorie si la Minulescu, dar si in alta parte). Ce mai, dupa Ralea, o “lume minunata”, “absolut paradiziaca”! Caragiale in cheie duioasa. Aparte sentimentul ca se vorbeste mai degraba despre Ionel Teodoreanu decat despre “dracosul” Caragiale, declaratia acestuia “simt enorm si vaz monstruos” pare un capriciu de moment, o “fita”, un moft. Satira, sarcasmul, rasul sunt cu grabire evacuate si ni se propune in schimb… induiosarea bratesc-voinesciana cu miresme de odicolon. Dar epoca e idilica doar in viziunea noastra, a posteritatii, si doar a unora dintre noi! Epoca e epoca, iar creatia-i creatie. Ar fi timpul sa scapam de ceea ce numea Mircea Iorgulescu “tentatia de a identifica lumea imaginara a unui scriitor cu lumea reala”. Nostalgici, si Ralea, si Manolescu incearca sa poleiasca o era care numai “potolita si fermecatoare” nu era. “Actualizarea” lui Caragiale e mai aproape de spiritul si realitatea operei decat “actualitatea” in lentila manolesciana, dupa care epistola Mitei Baston (“remai singura si ambetata; sunt foarte rau bolnava: vino negresit, am pofta sa-i tragem un chef”) nu poate fi decat o ingenua invitatie la reverii pufoase; felul in care o alta cucoana i se adreseaza reginei Elisabeta sau se refera la ea (“Am auzit, draga ca ati fostara cam bolnavioara!” sau “Nu ti-e rusine sa bagi mana-n nas!… sezi frumos! Te vede madam Carol!”) e, de fapt, splendida exuberanta a unei lumi ce se imbraca cu gust, mananca pe alese, dar, din cand in cand, isi permite siesi si copiilor “cele mai adorabile capricii” (scobitul in nas, par exemple). Daca mutatia valorilor o cere… Cind Nicolae Manolescu, cu o pirueta de o anume gratie si cu bezele, considera ca, “punand capat acestei nevoi de identificare” (“actualizarea”, n.n.), “un mare capitol al interpretarii scriitorului s-a inchis. Ne despartim de el razand”, se inseala. Chiar daca radem din rarunchi, de despartit tot nu ne prea putem desparti chiar asa, ba mai abitir ne cramponam, fiindca e un adevar dificil de combatut, de nu chiar imposibil, cel sustinut de acelasi M. Iorgulescu: “imbecilitatea si imbecilizarea – «materialul» adevarat al acestei opere – sunt fara moarte”. Un poncif critic e, iarasi, acela cu nedreptatea axiologica pe care i-o rezerva Lovinescu lui Caragiale. “Din nefericire, scoborarea autorului Scrisorii pierdute la nivelul unui ilustrator al unei epoci de tranzitie (…) s-a dovedit falsa. Nici in editia din 1928 Lovinescu nu-si schimba parerea”. Urmeaza citatul ultracunoscut din Lovinescu, apoi amarnicul repros: “Iata cea mai mica pagina din critica mare”. Intai de toate, avem o veste buna, menita sa stearga amaraciunea si tristetea manolesciana, fiindca, daca in editia din 1928 criticul nu-si schimba parerea, o face mai tarziu, si o face raspicat si testamentar. Desigur, nu in Critice. De aceea, probabil, textul e mai putin cunoscut, astfel se bate in continuare tontoroiul pe ideea de nedreptate facuta dramaturgului. Se cuvine astazi sa tinem cont de ultima asezare lovinesciana in cadru, singura de luat in seama, datorita caracterului sau testamentar, aceea din volumul al doilea la T. Maiorescu si contemporanii lui (Casa Scoalelor, 1944, p. 212). Afirmand valoarea efemera a Electoralelor si Copiilor de pe natura, ale lui I. Negruzzi, Lovinescu le opune opera lui Caragiale: “Pentru a intepeni, Electoralele lui n-au mai asteptat insa schimbarea moravurilor politice, pe cand Scrisoarea pierduta traeste si astazi. Trainicia, durata, nu sta asa dar, in materie ci in tratarea ei; altfel e framantata pasta vremelnicului in Scrisoarea pierduta sau in Momente si altfel in Copiile [lui] de pe natura. Sapand mult mai adanc, Caragiale a dat o expresie de arta, unica, materialului vulgar si trecator…” Iata cea mai mare pagina din critica mare. Si se mai cuvine o precizare: brosura polemica a lui Camil Petrescu poarta titlul Eugen Lovinescu subt zodia seninatatii imperturbabile, iar nu G. Calinescu subt…, cum apare la bibliografie. Sunt, e drept, critici literari amandoi, dar totusi entitati diferite.

Cat priveste literatura contemporana, autorului lipsindu-i distantarea temporala, e cea mai nesigura si vulnerabila parte a Istoriei, dar nu intr-atat cat sunt cele trei secole de literatura veche (literatura religioasa, istoriografie) altoite pe corpul beletristicii. Dar e si, paradoxal, cea mai rezistenta, vie fiind. Observatii mieroase sau veninoase s-au facut, se fac, se vor face in continuare, netinandu-se cont de faptul ca aceasta perioada e parcursa nu de istoricul literar, ci de cronicar, unul cu deosebire talentat. Asa se face ca autorii nu sunt urmariti scrupulos in devenirea lor, lectura se opreste la doar o parte (de regula prima) din creatia lor, iar prezenta sau absenta lor din istorie sunt rezultatul capriciului de cronicar. Se resimte o anume graba si inconsistenta a examenului critic tocmai pe teritoriul, teritoriu miscat de altfel, pe care Nicolae Manolescu l-a controlat foiletonistic cel mai bine, parand sa confirme parabola cizmarului fara de incaltari. Domeniul, tinand mai putin de istoria literara, cat de critica de intampinare, poate fi absolvit de exigenta fixarii. Principiul director, reclamat explicit de autor, este acela al excluziunii, o atitudine mai mult decat salubra. Daca da ea roade e strict problema autorului. Incluziunea este cu adevarat o problema a tuturor, expunandu-i public, cu o anume cruzime, pe cei avizati. Acestia ar trebui protejati de stanjeneala exemplificarii, nefiind din vina lor convocati. Inconsecventa analitica (inegala, uneori luxurianta, alteori simplificatoare) da si deliciul acestui segment. Capriciul, fragmentarismul, hedonismul critic, frivolitatea chiar, fac farmecul spectacolului de gust si intuitie (corecte au ba). Nu intotdeauna calinescian in interogarea operei, prin sentintele lapidare sau lapidante, Nicolae Manolescu pare a se revendica uneori mai degraba din directia unui Al. Piru. Dar tocmai simpatica inconsecventa, cea a foiletonistului, da farmec textului si-i insufla viata de must care fierbe. Deviza “Am principii de fier. Daca ele nu va sunt pe plac, mai am si altele”, poate fi si a lui Nicolae Manolescu. A fost asumata insa de Marx. Groucho Marx.

NICOLETA SALCUDEANU

 

3 thoughts on “Nicolae Manolescu, Istoria critica a literaturii romane/
review de Nicoleta Salcudeanu

  1. cam scaldat si cam labartat pe alocuri, dar bun articol. istoria critica n-ar merita recoandata elevilor si studentilor, dar nu pt. ca n-ar fi una didactica. altul e motivul. daca tinerii astia ar copia din ea date si titluri, s-ar face de ris. manolescu e lamentabil la capitolul factologie si acuratete a informatiei. la nici un istoric literar cit de cit calificat nu intilnesti atitea erori pe centimetru patrat. recomand un colectiv de specialisti, istorici literari pe bune, nu dupa ureche si din amintiri, care sa-i pliveasca, pe bani, istoria critica pt. o noua editie. vechistii la capitolul despre veche, specialistii in secol 19 la secolul 19 si tot asa. dar dupa ce apare editia revazuta, sa publice si ei un volum gros cu miile de erori ale marelui canonizator.

  2. Rugată să spună ce şi cum, cam ce-a văzut în vremea ei, o ţărancă a dat din mână, zicând : D’apoi, dă ! E lungă a lui Toderică !

  3. Petru Maior, Cuvânt înainte la Prediche, Buda, 1810.

    Eu (…) am pus în fruntea cărţii aceştiia titula Prediche. Şi în trei părţi am împărţit cartea, şi în format mai mic, de cum au fost până acum obiceaiul; am făcut a se tipări pentru uşurarea acelor preoţi, carii vor voi a învăţa dintr-însa şi a se găti ca să facă învăţătură de rost; că, legându-o în trei bucăţi, mai lesne se poate purta în mâni şi în casă, şi afară în grădină sau ori în ce alt loc, unde de multe ori sânt strâmtoraţi – pentru sunetul pruncilor – a ieşi, când vreau să înveaţe.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>