Cum se fabrica omul providential

 

 by CLAUDE KARNOOUH

 

 La nici 25 de zile de la alegerea lui Barack Obama, dupa momentele de entuziasm vecine cu delirul colectiv, de exaltare cvasi-mesianica inaintea primului cetatean de culoare devenit presedinte al Statelor Unite, dupa frenezia europeana, in special de expresie franceza si germana, trecuta prin toate mediile si clasele sociale, de la Frontul National la fostul viitor candidat al Partidului Socialist si pana in coloanele cotidianului L’Humanité, dupa mai multe profesiuni de credinta vorbind despre virtutile democratiei americane, dupa imbatarea cu apa rece a tinerilor „negri” din periferiile asa-zis „fierbinti”, care delirau in extaz identificandu-se cu tiparul noului ales, in timp ce populatia hipnotizata de o propaganda etnicista preamareste inca aceasta „surpriza divina”, exultand in fata maretului Obama si a primei First Lady de culoare, trebuie regasita totusi justa masura. La urma urmelor, a fost ales un om politic si nu un rock star charismatic, chiar daca uneori ne putem indoi de prima chestiune, noului ales nefiindu-i straine manierele glamoroase si foarte people, rezultate dintr-o combinatie fericita intre un Harry Belafonte si Oprah Winfrey.

 

 O simpla privire aruncata asupra echipei de campanie a candidatului Obama, o trecere in revista a biografiei primelor persoane nominalizate pentru ocuparea unor posturi importante de consilieri prezidentiali si de secretari de stat in viitoarea administratie demitizeaza insa perspectiva. Felul in care au fost facute nominalizarile confirma, o data in plus, vorba printului Salina din Ghepardul: “Trebuie sa schimbam tot pentru ca lucrurile sa ramana cum au fost”.

 

Ceea ce este insa cu adevarat important pentru adevaratele elite conducatoare din Statele Unite, acest complex militaro-industrialo-financiar (denuntat, la timpul sau de Presedintele Eisenhower) nu este partidul care va forma guvernul si va gera puterea, ci, in functie de conjunctura, acela care, simuland interesul pentru obiectivele maselor, va fi capabil sa se mentina la putere si sa-si conserve toate avantajele conexe: financiare, politice si simbolice. In lucrarea sa despre Statele Unite, sociologul Denis Lacorne remarca faptul ca cel mai avansat, mai modern – si deci mai expus criticilor anti-mondialiste – capitalism e si cel mai tolerant si mai deschis asupra noilor forme de socializare, a noilor moravuri si habitudini sexuale (i). Autorul arata ca in intervalul 1970-1995, Statele Unite au reprezentat un camp de lupta intre vechiul capitalism conservator, ilustrat la dreapta de partidul republican, mostenitor al modelelor secolului al XIX-lea, si un capitalism modern, ilustrat de potentati financiari de tipul George Soros si Bill Gates, si de o mare parte a membrilor noului partid democrat reprezentat de cuplul Clinton. Pentru acestia din urma, nici moravurile si nici originea etnica nu pot face obiectul discriminarii politice (nici, bineinteles, a aceleia culturale) cu conditia ca moravurile si grupurile etnice sa nu sfideze legile statului. In fapt, e vorba de cultivarea unui spirit pozitiv derivat dintr-o asa-numita affirmative action dublata uneori de excrescente grotesti (v. constrangerile de limbaj impuse pentru uzul unor expresii cat mai “corecte politic”). Intr-un astfel de melanj in care sunt promovate diferentele culturale (reale sau fictive), asistam la constructia unei societati unde, ca si in sfera bunurilor comerciale, totul devine simultaneitate si colaj. In aceste conditii, homosexuali, travestiti, lesbiene, oameni de culoare, hispanici, chinezi, coreeni, evrei, amerindieni etc. nu sunt considerati in primul rand, asa cum ar trebuie sa fie intr-un stat de drept, cetateni egali – lupta pentru drepturile civice fiind in mod constitutional declarata legitima – sunt considerati doar ca membri in niste comunitati ale caror origini si (pseudo)diferente primesc o eticheta si un cod de bare. Toate aceste grupuri, in care se includ “afro-americanii zilei” (cineasti, actori, cantareti pop-rock-rap-hip-hop, si toti sclipiciosii bling-bling), militanti ai grupurilor institutionalizate apartinatori ai upper middle class, toti sunt potentiali electori foarte activi, facatori zelosi de lobby si, pe laga toate acestea, consumatori din plin. A-i proteja pe acestia si a le apara drepturile a devenit o afacere politico-economica si ideologica urgenta.

 

O societate formata prin colajul si juxtapunerea de comunitati nu este insa o societate a cetatenilor, nici o societate care se regaseste in paradigma luptei de clasa, ci un ansamblu de interese care, armonizandu-se sau intrand in conflict, pot antrena descompunerea statului in ziua in care masinaria se va gripa mai zdravan. Un alt efect al acestei culturalizari a corpului social este mascarea sau efasarea, in discursul oficial, a raporturilor dintre clase, raporturi implicite sau explicite, constientizate (ca experienta existentiala) sau privite dintr-un singur punct de vedere obiectiv. Pentru cine stie sa gandeasca lucrul pana la capat, adevarul este, de fapt, acesta: “toleranta multiculturala [cum spunea Zizek] e ideologia hegemonica a capitalismului global” (ii). Aspectul esential al capitalismului se va inscrie mereu intre cei doi poli ai socius-ului pe care esenta capitalismului ii genereaza in raportul capital-munca, afirmat si reafirmat pentru o tot mai profitabila productie de marfuri: polul saraciei si polul abundentei maxime. Ganditi-va de cate batalioane de saraci si de cata munca e nevoie pentru ingrasarea multimiliardarilor din finante si din industria manageriala, sau pentru multimilionarii din showbiz si din sport business, pentru top-modelele care, prin luxul ostentativ afisat, intretin reveriile consumatorilor de reviste people?

 

La inceputul secolului al XX-lea, presedintele Statelor Unite, Theodore Roosevelt, avea dreptate cand a zis: “The business of America is precisely business”: mesianismul si profetismul industrial, comercial, puse la un loc. El completa astfel doctrina lui Monroe cu aceea, eminamente empirica, a lui “big-stick”: un stat-intreprindere – exemplul perfect, dupa Marx, de stat a carui menajerie politica, oricare i-ar fi originile sociale, reprezinta strict interesele clasei conducatoare si domina sectoarele majore ale economiei (industria si finantele) – entitate statala definita cel mai bine ca un complex militaro-industrial. Din acest punct de vedere, filmul lui Cimino, Heaven Gates (Portile Paradisului) si opera istoricului Howard Zinn A People History of the United States (O istorie populara a Statelor Unite) (iii) ilustreaza perfect natura specifica si indiscutabila a totalitarismului american. Singurul vestigiu transcendent e aici fata dubla a dolarului: facand reclama, pe de o parte, credintei in Dumnezeu (pe fiecare dolar sta scris: “In God we trust”) si sacralizand, pe de alta parte, mistica proprietatii private. In Statele Unite, indata ce apare o forta autentic populara cu intentia de a schimba echilibrul de forte si a contesta distributia proprietatii, ea este, fara rezerve, strivita printr-un joc foarte abil in care se conjuga interpretarea literei de lege si represiunea fizica de o extrema violenta.

 

In ceea ce ma priveste, consider alegerea lui Obama drept una dintre cele mai spectaculoase operatiuni de marketing politic organizat, cu succes, in Statele Unite, de clasa conducatoare. Stiu ca afirmatia ii va soca pe multi dintre social-democrati, suflete de buna credinta (fara a mai vorbi de sicofantii de serviciu) sau naivi (chiar unii prevazuti cu diplome universitare), imbolnavitii de “obamanie” care-l confunda pe omul politic, fie el si metis, ales insa prin cele mai banale proceduri, cu omul providential erijat in mare strateg politic.

 

O analiza amanuntita a felului in care senatorul Obama a acces la putere arata natura exacta a acestei ascensiuni, care a uzat de conceptul de democratie a maselor, pentru a recastiga o putere pierduta mai putin prin razboialele neocoloniale declansate in Irak si Afganistan si mai mult prin disfunctiile profunde ale masinii economice, criza productiei, crah bursier, delfatie si depresiune economica globala in toamna lui 2008.

 

Pentru a intelege mai bine ceea ce s-a petrecut, sa ne intoarcem la chestiunea mostenirii dezastruoase a administratiei Bush. Daca aceasta si-a ratat – partial sau complet – obiectivul dominatiei imperiale globale, e fiindca n-a stiut sa cuantifice cu mai multa luciditate costurile economice ale unor asemenea operatiuni. Dupa tipicul propriu tuturor puterilor coloniale si neocoloniale, administratia Bush si-a desconsiderat inamicul, l-a privit ca pe un “sub-om”, terorizat de forta armamentului american inalt tehnologizat. Dar omul hiper-tehnologizat din subordinea lui Bush a uitat niste chestiuni esentiale, proprii omului arhaic, popoarelor razboinice si nesupuse – curajul si dispretul mortii. Atunci cand presedintele Bush a anuntat “The job is done, war is over”, la opt ani de la bombardarea si invadarea Irakului, consilierii sai erau inca de parere ca aceasta tara va ramane instabila, aproape imposibil de administrat si de guvernat. Cat despre Afganistan, cea mai mare parte a teritoriului sau ramane dificil de controlat pentru trupele Aliantei. Pentru a gasi resurse financiare acestor razboaie de “joasa intensitate”, fostul presedinte al FED, A. Greenspan a declansat o dereglare generalizata a economiei in scopul intensificarii fluxului cheltuielilor mondiale si a varsarii lor in visteria Statelor Unite. Practic, de la sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, dupa victoria asupra Germaniei naziste si a Japoniei, Statele Unite si-au pus la bataie forta pentru a le oferi elitelor si claselor sale medii nivelul cel mai ridicat de bunastare din lume – pe spinarea altora mai slabi.

 

 

In ciuda unei dezvoltari tehnico-stiintifice fara precedent in istorie, precaritatea relatiei dintre jocurile financiare ale acordarii de credite, productia reala de bunuri si consumul lor a sfarsit prin a deregla echilibrul totdeauna fragil al balantei atunci cand, de exemplu, creditorii, dintr-un motiv sau altul, au decis sa-si transforme activele bursiere in bani lichizi. Intr-un sistem in care motorul principal al cresterii economice se sprijina, pe de o parte, pe consum curent si, pe de alta, pe achizitionarea de bunuri imobiliare, e suficient un simplu disconfort survenit in fluxul productie-credit-consum, e suficient spectrul supraproductiei sau al somajului nescontat, ori acordarea de credite prea mari in raport cu rezervele monetare ale catorva institutii financiare importante, pentru ca intreg edificiul sa intre in colaps, ca un castel de carti de joc.

 

Este exact la ceea ce s-a ajuns in acest moment, conform unei scale inegale a cresterilor si descresterilor de dupa 1929. Am vazut ce sume imense (obtinute din fonduri publice) au fost acordate de stat unor foarte prestigioase banci si unor nu mai putin prestigioase companii de asigurari (care ofereau imprumuturi cu risc foarte ridicat), dezvoltate in tarile bogate si in unele tari aspirante, pentru ca acestea sa nu fie aduse in stare de faliment si bancruta cum s-a intamplat, iata, acum doua luni, cu gigantul “Lehmann Brothers”, unul dintre cei sase mari ai New York-ului.

 

Stimulati de acest context tensionat intre Europa (evident, acea Europa care conteaza, fiindca astazi ceasul adevarului a sunat pentru statele nou venite din ex-imperiul sovietic al caror retard economic nu mai poate fi mascat) si Statele Unite, responsabilii politici si economici au propus regandirea unui sistem de reglementari care sa echilibreze pietele financiare si relatiile industriale. Momentul e sumbru si multi simt nevoia unui nou Bretton Wood. Criza care de trei luni incoace n-a facut decat sa se instaleze, castiga insa teren pe zi ce trece. Bine gasit titlul acelui film despre nasterea capitalismului: “There will be Blood!” Va curge sange! Si curge deja – din randurile proaspetilor someri.

 

Iata contextul in care s-au desfasurat ultimele doua luni de campanie prezidentiala in Statele Unite. Acest context nu poate fi eludat daca vrem sa pricepem termenii victoriei senatorului Obama.

 

Acum patru ani, Barack Obama, un tanar senator de Illinois, recent ales in Congres, era un ilustru necunoscut in viata politica a Statelor Unite. Nu se facuse remarcat prin pozitii ferme; se inscrisese, ce-i drept, in plutonul minoritarilor care votasera impotriva interventiei americane din Irak, dar nu fusese singurul. Brusc apoi, in urma cu doi ani, se propune candidat la presedintia Statelor Unite. Daca e nevoie, din principiu, de o oarecare megalomanie pentru a tinti aceasta pozitie, sistemul politic american “la doua capete” nu favorizeaza totusi candidaturile spontane, neindelung preparate. Donatorii trebuie organizati din timp pentru a pune la punct o campanie eficienta in toate mediile audiovizuale (care, cu acest prilej, isi multiplica profiturile). Senatorul Obama insa, a obtinut imediat, ca prin farmec, sume considerabile, mult mai umflate decat acelea obtinute de cel mai serios concurent al sau, democrata Hillary Clinton – politician binecunoscut, senator al statului New York si, mai ales, sotie-consilier al fostului presedinte Clinton, initiata in toate misterele si capcanele birocratice si politice ale capitalei federale.

 

In aceste conditii, candidatura lui Obama a surprins, si nu fara motiv.

 

Mai mult decat atat: Barack Obama, copil dintr-o familie divortata de conditie modesta n-a putut sa apeleze nici la prestigiul unei dinastii puternice, wasp, de tipul dinastiei Roosevelt si Bush, nici sa se afilieze unei comunitati importante ca potentatii catolici de origine irlandeza, vezi cazul Kennedy, nici – ca Ross Perrot, sa se bazeze pe propria avere. Pe de alta parte, Obama nu acumulase, in prealabil, prestigiu nici pe alte cai; n-a fost mostenitorul unei vechi pozitii sociale ca Theodore Roosevelt (si, mai tarziu, ca varul sau, Frank Delano Roosevelt), ambii descendenti dintr-o familie olandeza care participase la fondarea New York-ului (al doilea descinzand, pe linie materna, dintr-un membru al “Mayflower”); n-a fost nici o figura de prim plan in cadrul armatei, ca generalul Dwight Eisenhower sau ca adversarul sau McCain, fiu si nepot de amiral care, daca n-a jucat niciodata un rol important pe vreun portavion al US Marine, beneficiaza, in schimb, de aura unui fost prizonier in razboiul din Vietnam. Obama n-a facut nici cariera in cinema, ca Ronald Reagan, figura notorie, desigur, dar nu numai ca actor talentat, ci si ca denuntator al comunistilor sub regimul maccarthy-ist, in calitate de presedinte al sindicatului actorilor de la Hollywood, apoi, mai tarziu, ca guvernator al Californiei (statul cel mai bogat al SUA). Obama nu este nici reprezentantul unei factiuni democrate puternice, al vreunui stat din Sud, cu statut special, Texas-ul de exemplu, ca Lyndon Johnson sau, alt caz, ca Jimmy Carter, si el destul de instarit, primul presedinte venit dintr-un stat extins din Sud, Georgia, care a facut un pas important in reconcilierea totala a confederatilor.

 

Criteriul originii sociale modeste nu serveste insa nici comparatiei cu traiectoria lui Abraham Lincoln, care, desi provenea dintr-o familie analfabeta, isi fabricase totusi pana la alegerea sa din 1861, cand avea cincizeci si doi de ani, nu numai o solida reputatie politica, dar, ca avocat, se remarcase si ca reprezentant al industriasilor din Nord, dedicat intereselor companiilor de cai ferate care incepusera deja cucerirea Americii, dezavuand sistemul sclavagist arhaic, caracteristic vechii economii rurale a statelor din Centru si din Sud. Patronii din Nord voiau un proletar “liber”, fara alte legaturi cu angajatorul decat un contract semnat, un muncitor mai usor de exploatat decat un sclav care, in calitatea lui de “proprietate privata”, trebuia dus pe spinarea stapanului daca, dintr-un motiv sau altul, nu mai putea munci, iar Lincoln a fost acel antisclavagist nimerit in serviciul proletariatului fara sindicat, fara aparare, aflat la cheremul marilor industriasi si al politiei, sau chiar a Garzii Nationale si a armatei Uniunii.

 

Nu vedem, in consecinta, de unde si-a tras Obama autoritatea care i-a permis sa-si propuna candidatura, daca nu cumva simplele calitati de metis negru, tanar, simpatic, un fel de Kennedy de culoare, au fost de ajuns pentru a reda speranta Statelor Unite, pe fondul refrenului: “vrem schimbarea si putem s-o facem”. Este acesta insa un program politic? S-au intrebat vreo secunda simpatizantii sai daca nu cumva exista, in curtarea acestui “program”, o valorizare simplist-rasista a calitatilor unui om politic, chiar daca prin discriminare pozitiva, nu negativa cum s-a intamplat in decursul istoriei, virtutile atribuite culorii pielii sau sexului feminin neindepartand in nici un fel rasismul latent pe care-l sub-intind? Ca si cum politica mare ar avea vreo legatura cu culoarea pielii sau ar fi de gen masculin sau feminin. Au existat lideri negri importanti in Africa, Kenyatha, N’Krumah sau Lumumba, femei politice foarte abile si dedicate, doamnele Ghandi, Golda Meir, Bhutto, Thatcher – mari personalitati politice, in vreme ce altele – regi, presedinti de republici sau sefi de guvern – nu s-au dovedit decat niste functionari blazati si obtuzi. Adevaratul protagonist al neoconservatorismului anglo-saxon, de pilda, n-a fost niciodata Ronald Reagan si ale sale vorbe de duh, ci austera doamna Thatcher. Zisa affirmative action n-a fost niciodata o garantie a egalitatii, ci mai mult un fel de pomana institutionalizata.

 

In martie 2008, analistii comentau disputa politica dintre Hillary Clinton si Barack Obama ca un meci intre un barbat de culoare si o femeie alba. Niciodata insa n-am vazut dezbateri asupra fondului real al programelor lor, daca era vreunul, poate cu exceptia ultimei lor confruntari unde, in domeniul politicii interne, in special in acela al politicilor sociale, Hillary Clinton s-a aratat sensibil mai progresista decat Barack Obama.

 

 

Provenit, asadar, dintr-o familie modesta, insurat cu o americanca de culoare, de asemenea de origine modesta, amandoi bursieri, seriosi, cu studii stralucite in stiinte politice, relatii internationale si drept urmate la universitati de prestigiu, nici unul, nici altul n-au activat insa in cadrul unor institute notorii de politologie, al asa numitelor think tanks pe relatii internationale sau in mari cabinete de avocatura in care ajung tinerii debutanti, copii “de familie buna” (respectiv bogati, fie ei nobili sau palmasi) si studenti merituosi, reperati din timp de vanatorii de inteligente pentru a-si pregati o cariera politico-economica sub obladuirea profesorilor sau a colegilor rafinati deja in treburile de sus ale administratiei federale. Chiar un presedinte venit dintr-o familie modesta, ca Bill Clinton, a fost initiat de timpuriu in politica internationala in cadrul prestigioasei universitati Georgetown, specializata in pregatirea viitorilor inalti functionari federali, a diplomatilor, consilierilor politici, sefi ai CIA sau FBI si a alor agentii. Performantele sale i-au permis, prin obtinerea unei burse Rhodes, sa-si completeze studiile la Oxford, in Marea Britanie, timp de doi ani, pentru a reveni apoi in State si a studia dreptul la Yale.

 

Impresionanta traiectorie a fazei pre-politice a lui Clinton, care ii va deschide portile unei cariere de profesor de drept la universitatea din Arkansas, inainte de a-si incepe carierea politica in calitate de Attorney general, judecator si apoi guvernator! In fond, fie ca vorbim de bogati plini de ambitie sau sarantoci cu un coeficient de inteligenta ridicat, ceea ce caracterizeaza sistemul politic american, dupa Razboiul de Independenta, si mai ales dupa Razboiul de Secesiune, este realitatea ca aceeasi elita politico-economica (formata in ultima jumatate a secolului al XIX-lea) conduce tara – direct si la lumina zilei in timpurile mai vechi, iar dupa Al Doilea Razboi Mondial, in special (dar  nu intotdeauna, v. cazurile Bush si Carter) prin intermediari si oameni-paravan. Exista, desigur, si exceptii, fiindca, dupa 1945, presedintii au tins sa-si obtina autonomia, insa de fiecare data initiativele in acest sens au fost strivite. Nixon, de exemplu, a trebuit sa demisioneze, Kennedy a fost asasinat. Primului i-a fost plantat scandalul Watergate, ca um pumnal in spate, pentru vina de a fi dorit sa pastreze autonomia puterii prezidentiale, care i-ar fi permis sa solutioneze, impreuna cu consilierul sau Kissinger, mai onorabil conflictul dintre israelieni si palestinieni; al doilea, cu ajutorul fratelui sau Bob, in calitate de Attorney general (ministru al justitiei), initiase anchete si procese impotriva Mafiei (care-i asigurase victoria in alegeri mobilizandu-si fortele, in special in statul Michigan, decisiv in obtinerea victoriei)… Eroare impardonabila! (iv)

 

Cat despre Clinton, mezaventura intamplata din pasiunea lui (intrutotul scuzabila!) pentru femei a blocat orice initiativa serioasa de cautare a unei solutii in impasul israeliano-palestinian: Monica Lewinsky dovedindu-se omul potrivit la locul potrivit. Cum naiba sa ai incredere intr-un presedinte care-si face de cap in Biroul Oval al unei tari inca puritane pana-n varful unghiilor?? Hai sa fim seriosi! Asta e bun de presedinte francez, cu ochi alunecosi ca ai compatriotilor carora trebuie sa le fie un eminent reprezentant. Statele Unite au insa o cultura politica dura, care ii reprima violent pe nesupusii la diktatul elitelor si al potentatilor.

 

Astfel, in ciuda entuziasmelor emanate de aplaudaci la adresa democratiei americane, istoria expansiunii acesteia, de la coastele Virginiei pana in California (v. filmul lui Ralph Nelson, Soldier Blue si al lui Terence Malik, New World), istoria Razboiului de Secesiune (v. romanul lui Stephen Crane, The Red Badge of Couragesi filmul lui John Huston) sau istoria miscarii muncitoresti (v. remarcabilul film al lui Herbert J. Biberman, Salt of the Earth (v)) arata ca politicile acestui stat n-au fost mai putin represive si sangeroase decat cele ale batranei Europe. Chiar un tip prudent si masurat ca pastorul Martin Luther King si-a pierdut viata din cauza discursurilor sale, oricat de moderate, fara nimic care sa le apropie de programul “Panterelor Negre”. Sa-i intrebam pe Angela Davis sau pe campionii negri de la Jocurile Olimpice din Mexic din 1968, care au indraznit sa ridice pumnul in timpul intonarii imnului national american, cum au fost tratati dupa aceea in bratele “celei mai vechi democratii din lume!” Eu nu l-am auzit pe senatorul Obama aducand vreun omagiu acestor merituosi combatanti pe baricadele libertatii, ale demnitatii umane, ai adevaratei demoncratii, descendentii de azi ai sclavilor negri de altadata! Barack Obama, ca si alti insi de culoare, de altfel, a fost cooptat de elita albilor exact pentru a o servi pe aceasta. Alt exemplu: Colin Powell: absolvent al West Point, brav ofiter in timpul razboiului din Vietnam, cu o stralucita cariera in birocratie, care-l va propulsa pana in pozitia de sef de Stat-Major al trupelor care au deschis razboiul din Irak, apoi in pozitia de Secretar de Stat. Sarcina lui majora, in aceasta pozitie, a fost insa aceea de purta in carca, la ordinul presedintelui Bush jr. (sau mai precis la ordinul adjunctilor sai apropiati: Dick Cheney, Wolfowitz, Rumsfeld si Perle) intreaga responsabilitate a gogomaniilor debitate in fata adunarii generale a ONU in privinta presupuselor arme de distrugere in masa (chimice si biologice) care s-ar fi fabricat in Irak.

Ce minciuna colosala, recunoscuta astazi – cu cata relaxare…

 

In acelasi fel, Madam Rice a executat ceea ce adevaratii detinatori ai puterii i-au ordonat sa faca: nici mai mult, nici mai putin… intotdeauna insa afisand surasuri sarmante si niste la fel de incantatori  balerini Ferragamo.

 

 

In Statele Unite, elitele economico-politice sunt dispuse in doua directii care-si impart puterea, intr-o alternanta perfecta, de mai bine de doua secole – cu mici exceptii, Ross Perrot, de exemplu, care anexand cca 19% din electoratul lui Bush senior, i-a facilitat victoria lui Bill Clinton. Vorbim de o elita care, in ultima instanta, prepara un candidat sau altul si detine mijloacele financiare necesare promovarii acestuia. Iata de ce sistemul american n-a permis unui candidat independent si modest in resurse financiare, ca ecologistul Ralph Nader, sa aiba o campanie de succes in toate districtele; e nevoie de finantarea caravanelor electorale, de cumpararea dreptului la expresie in televiziuni si radio, de inchirierea unor sali pentru mitinguri si conferinte, a camerelor la hotel, de intretinerea unui staff de campanie, pe scurt, trebuie serioase resurse banesti. Sa ne amintim de situatia lui Hillary Clinton care, spre sfarsitul campaniei sale electorale – a trebuit sa-si ipotecheze o parte a bunurilor sale pentru a obtine noi credite.

 

Inaintea celor doi ani petrecuti in calitate de senator, antrenat fiind de sotie in politica partidului democrat, dl Obama facuse o modesta cariera in senatul statului Illinois, ocupandu-se cu sistemul legilor sociale, activitati care in Franta ar fi catalogate de centru-stanga. Singura sa luare de pozitie intr-o chestiune nationala a fost aceea cand, in calitate de senator – fapt absolut laudabil – a votat impotriva razboiului din Irak. Atat si nimic mai mult insa. In rest, n-a avut comportamentul standard al prezidentiabililor: n-a fost un tanar din care sa radieze pasiunea pentru cariera politica, pana spre mondenitate, ca la progeniturile Kennedy. N-a fost nici lider de opinie, cu atat mai putin membru al grupurilor alternative serioase ca acela al jurnalistilor postului de radio si al televiziunii “Democracy Now” – critici perseverenti ai politicii duse de administratia Bush inca de la inscaunarea acestuia, organizati sub ferma conducere a lui Amy Goodman.

 

Fara sa fi luat vreodata in seama verdictele lui Noam Chomsky, acest vechi si  incapatanat adversar al imperialismului american de mai bine de jumatate de secol, dl. Obama se recomanda un moderat “de centru”. De “centru extrem”, as zice eu – si, daca pare mai democrat decat este in realitate, se intampla pentru ca politica externa si interna a neconservatorilor administratiei Bush a dezvoltat un sistem aproape totalitar de control social, politic si politienesc la nivel mondial (era, de pilda, mai usor sa treci frontierele defunctei URSS decat e sa intri, azi, in Statele Unite). Acest stat nu mai are azi nici un respect pentru premisele elementare ale dreptului international, arogandu-si fara probleme privilegiul de a tine captivi niste pretinsi teroristi, la Guantanamo si in afara terioriului american, pe teritoriul altor diverse state-satelit!

 

Ceea ce a asigurat insa succesul fara egal al dlui Obama, in acest context, e numai un efect de contrast voalat (cum spunem un “efect de real”)… E adevarat ca accesul in Casa Alba a unui presedinte metis si a unei “first lady” descendenta a sclavilor de odinioara poate semana cu o revolutie in viata sociala a SUA – vorbim, sa nu uitam, de un stat calificabil, pana mai ieri, ca majoritar rasist… insa aceasta revolutie a moravurilor sociale nu exprima cu necesitate si o modificare in profunzime a politicii sociale americane. Iata motivul: avem exemplul Uniunii Sud-africane – astazi condusa de negrii din ex-comunistul ANC, in vreme ce, cu numai douazeci de ani in urma, era la putere sistemul apartheid-ului. Situatia nu e insa deloc imbucuratoare: toate indiciile arata ca aceasta noua elita – neagra – sud-africana, prin stilul sau, nu este o mai putin feroce aparatoare a privilegiilor sale de clasa decat erau altadata africaaner-ii si rasismul radical al albilor calvinisti. Noul capitalism mondial nu mai are nevoie insa de acest tip de excludere [rasista, n. trad.] pentru a-si putea mentine si spori influenta (vi). Totusi, ceea ce ma surprinde este faptul ca majoritatea cetatenilor americani care apartin stangii autentice (zise “liberale”) si l-au votat pe dl. Obama il contempla ca pe un fel de Messia… ca si cum, prin simplul atribut de negru, ar fi deodata investit cu capacitatea de punere in practica a unei politici cu adevarat diferite de politica americana de pana acum, care n-a insemnat, in fond, decat permanenta favorizare a intereselor imperiului. Sa fim seriosi. Cati americani ar fi in stare sa se consoleze cu scaderea nivelului lor de trai in scopul inalt al reechilibrarii pietei mondiale? Intrebarea nu asteapta un raspuns precis, insa ma indoiesc ca americanii vor agrea o asemenea politica de echitate mondiala intr-o economie eminamente globalizata…

 

Nimeni nu poate contesta faptul ca aceasta criza economica – mai grava si mai serioasa, se pare, decat precedenta din 1929 – a jucat un rol important in alegerea lui Obama. Senatorul de Illinois n-a refuzat insa planul Paulson – si frectia la piciorul de lemn al economiei americane a inceput cu brio. Bancile si bancherii s-au imbuibat din banul public, fara sa li se ceara socoteala pentru proasta gestionare a fondurilor care a dus la colaps, fara sa se ceara, asa cum ar fi fost normal, inceperea urmaririi penale in cazul celor vinovati de greseli profesionale inadmisibile, in speta, a acelora care n-au cerut garantii suficiente (provizioane bancare) in situatii cu risc ridicat, care implicau debitori cu venituri nesigure. Pe acesti “specialisti” foamea scelerata de profit i-a facut sa uite si cele mai elementare realitati economice. In aceste conditii, ce a facut candidatul Obama? A facut jocul marii finante americane, iar sustinerea fara rezerve acordata magnatilor George Soros si Warren Buffet, de pilda, spune multe despre relatiile sale cu capitalul financiar american.

 

Cat despre lasatii fara loc de munca, tot mai numerosi, ce-o sa se intample cu ei? Unde or sa traiasca? In rulote, in corturi? Sau pur si simplu pe strada? A frisonat poate Obama de grija claselor mijlocii? Prea putin: pauperizarea generalizata e la orizont. In aceste conditii, incepand cu vara lui 2008, SUA reprezinta nu numai cea mai detestata tara de pe mapamond, dar si statul care a obligat intreaga planeta la deriva economica. Desconsiderate in interior, urate pe plan extern, SUA se afla in stare de recesiune economica avansata, obiect al unor speculatii masive de la baza multor institutii financiare care vizeaza, pe termen mediu, o hiperconcentratie de capital si beneficii imense, care, nu e greu de ghicit, vor genera alte crize economice – posibil fatale!

 

In aceste conditii, pentru a nu rataci pistele necesare politicii sale imperialiste, Statele Unite aveau nevoie de o noua imagine politica. Si mai mult: daca nu se doreste ca acest stat sa devina inguvernabil si macinat de revolte starnite nu numai in ghetto-urile negrilor sau ale hispanicilor, dar si in randurile populatiei albe atinse de saracie, trebuie miscate putin lucrurile, fara insa a fi periclitat sistemul politico-economic. Azi, aproape nimeni nu mai crede in valorile americane clasice: democratie, welfare, protectie a libertatilor. Cum sa rezolvi insa acest complex de probleme numai prin imagine, cand vorbim, iata, de marasme aproape insolubile, imposibil de conceput fara spectrul seismelor sociale, fara sacrificii care se varsa, de regula, in revolte violente – care vor trebui la randul lor reprimate cu violenta? La ce imagine, respectiv la ce simulacru sa mai lucrezi in atari conditii?  Trebuia gasit omul providential…

 

Lucru deloc usor. Era nevoie de un tip-fatada, care sa nu apartina clasei politice curente, aflata la putere de trei decenii. Un personaj cu necesitate nou, produs al meritocratiei si nu al aristocratiei – descins, de preferinta, dintr-un segment social foarte modest. A fost gasit – iata omul! Toate speech-urile dlui Obama, incepand cu conventia din 2004 si discursul in favoarea lui John Kerry, despica refrenul “Visului american” atat de scump americanilor, asa cum altadata Kennedy le impuiase altora capul cu teoria unei “New Frontier”.

 

Era imperios ca acest nou personaj sa nu se fi compromis prin decizii belicoase in cadrul fostei administratii Bush, dar, in acelasi timp, sa fie o expresie si mai avansata a corectitudinii politice decat aceea a guvernarii anterioare, care ii inventase deja pe Colin Powell – primul secretar de stat de culoare din istoria Statelor Unite si, mai mult inca, pe prima femeie de culoare secretar de stat – Condoleezza Rice (fosta consiliera pe probleme de securitate nationala intre 2001 si 2005).

 

Multiculturalismul, forma degradata a respectului alteritatii si a reducerii politicii la spectacolul “culturalist”, a fost favorizat de republicanii neoconservatori care, si ei, au inteles ca ambalarea politicului in multiculturalism e o maniera eficienta de neutralizare a economicului si a economiei politice prin colectarea tuturor curentelor care pareau ca se opun modului de productie capitalist (vii). “Ce este istoria capitalismului daca nu lunga poveste a unei structuri ideologico-politice dominante mereu apta sa concilieze si sa aplatizeze miscarile si pretentiile care pareau sa-i ameninte viitorul?” (viii) Iata ceva ce comunistii, ca mostenitori de drept ai Aufklärung, n-au inteles din pricina incapatanarii lor prostesti de a respinge teoriile lui Nietzsche asupra nihilismului inerent culturii academice si culturii de masa.

 

Pe scurt, democratii nu puteau sa faca mai putin decat facusera republicanii, o data pentru a mentine economia politica in afara relevantei si, apoi, pentru a capta voturile alegatorilor de culoare, mai ales ale negrilor si ale hispanicilor. Ce mai ramanea insa dupa postul de secretar de stat, deja atribuit unui barbat de culoare si apoi unei femei de culoare? Nici mai mult nici mai putin decat acela de presedinte… Conform acestei logici anti-politice a concurentei culturaliste, dl. Obama, impecabil in toate celelalte aspecte, s-ar fi potrivit si in acela de presedinte al unei republici renascute. Fara sa se fi uzat politic, fara se fi pretat la compromisuri cu vechea garda, el era, in plus, cetatean “de culoare”, insurat cu o negresa si bun tata de familie.

 

Iata cum se construieste o imagine fara repros, capabila sa reflecte America de maine, un stat care stie, la momentul fast, sa intoarca pagina si sa o ia de la capat spre “zorii viitorului” – un tip de orchestratie lozincarda a sperantei pe care, iata, nu numai sovieticii l-au avut in buzunar, fiind comun tuturor sistemelor politice care doresc schimbarea fara sa  schimbe nimic… Cel mai adesea insa reforma politica este simulata prin chestiuni care tin de spectacolul idealist si nu de realitatea politica, ajungandu-se doar in cazuri extreme, la promisiunea schimbarii clasei politice, sau chiar a sistemului de reprezentare politica (ix).

 

Se repeta, in fond, de cand a fost delimitat politicul ca domeniu autonom, aceeasi paradigma: Machiavelli vs. Spinoza, Clausewitz vs. Kant, Carl Schmitt vs. neokantieni, Mao vs. marsixmul academic etc. Se intelege deci de ce clasa conducatoare, insi precum venerabilul senator Ted Kennedy si nepoata sa Caroline, fiica lui John, magnati ai finantelor ca deja pomenitii G. Soros, W. Buffet, multimiliardari ca B. Gates sau celebritati de talia lui George Clooney si a lui Oprah Winfrey l-au sustinut cu totii pe Obama si nu pe Hillary Clinton… Obama a fost, asadar, ales pentru a face uitate administratia Bush si catastrofele succesive pe care le-a alimentat. Sa le faca uitate, nota bene, nu sa le repare. Nu sa schimbe cu adevarat ceva. Obama a devenit, in aceste conditii, cel mai in voga neuroleptic colectiv de pe piata americana, cea mai noua versiune de prozac.

 

Dovada a faptului ca dl Obama nu este decat interfata unei elite care il instrumenteaza ca pe un simplu gadget este compozitia cabinetului sau de campanie – format in majoritate de consilieri racolati din jurul clanului Clinton, sub logica lui Brzezinsky (strategul presedintelui Carter), ale carui principii de baza ale imperialismului american abil camuflate in formula “Marele esichier” (x) sunt mentinute. Pot fi gasiti aici si “buni” republicani, ca secretarul Apararii, Gates, pastrat in postul in care l-a inlocuit pe incompetentul delirant Rumsfeld. Mai e si secretarul trezoreriei, presedinte al FED New York, Timothy Geither, care va face tandem cu Lawrence Sammers, pus in fruntea Consiliului national economic, acesta din urma fiind fostul secretar al trezoreriei sub Bill Clinton si fost rector la Harvard. Toti unul si unul.

 

Intra in schema si cativa republicani moderati, unii i-au vazut deja la guvernare pe Colin Powell si Arnold Schwarzenegger. Sa nu-l uitam pe Rahm, experimentatul lobby-ist de la Washington (fost consilier al falimentarului, astazi, Freddie Mae), un ins dotat si cu cetatenie israeliana, sionist radical, numit secretar al Casei Albe (i.e. sef al administratiei prezidentiale), care doreste febril razboiul contra Iranului si ajutorul neconditionat dat Israelului. Cu asemenea predici la capatai, nu vad cum ar putea SUA sa-si determine principalul aliat din Orientul Mijlociu sa semneze o pace, daca nu intru totul justa, macar onorabila, cu palestinienii.

 

Oricum, in momentul in care scriu aceste randuri, s-ar parea ca Hillary Clinton negociaza cu Obama postul de secretar de stat – iar cercul, iata, se inchide. Ca Ronald Reagan la vremea lui, pentru republicani, Obama se dovedeste acum omul de paie al democratilor americani si, as zice, al intregului mapamond. In ciuda sloganelor si a fanfaronadei, in ciuda laudelor ipocrite sau tampe de peste tot, schimbarea claxonata nu pare sa se profileze… Un pic de securitate sociala pentru saraci, putina toleranta pentru criticile benigne si trecem senini peste catastrofe… Un lucru e insa cert: Barack Obama nu este produsul cutarui curent social care si l-ar fi propulsat spre candidatura ca ultima solutie in fata unei crize insolvabile prin metodele traditionale. Entuziamsul a venit dimpotriva, a posteriori, ca efect al unei publicitati agresive intr-o tara cuprinsa de o criza economica fara egal in ultimii saptezeci de ani… Obama a aparut pe piata ca ultimul volum din “Harry Potter” sau asa cum apare cea mai recenta versiune de ipod Mac: imediat ce este anuntata iesirea lui pe piata incep sa se formeze cozile la poarta supermarketului. Dovada ca, prin repetare intensiva si conform legii lui Mac Luhan, mesajul a trecut in creiere, cu efectele scontate.

 

Dl Obama a ales sa-si aseze discursul sub aripile protectoare si aducatoare de prestigiu ale lui Abraham Lincoln. Stim, acesta este presedintele care a abolit sclavia (refuzand totusi negrilor dreptul de a vota!), dar, asa cum am subliniat anterior, in calitate de agent al capitalismului din Nord si Est si de protector al cailor ferate si al cuceririi pietelor din Sud, el a asistat nasterea unui proletariat numeros si fara forta politica in fata angajatorilor sai. In epoca sa, Lincoln a fost expresia celui mai radical modernism… Asa cum este, acum, dl Obama expresia unui capitalism care, reducand esenta diferentelor comunitare la pseudo-diferente culturale (multiculturalism) si esenta diferentelor biologice si a comportamentelor sexuale la pretinse diferente socioculturale, incearca de fapt sa eludeze antagonismul specific oricarui stat hiper-modern, anume diferenta dintre bogati si saraci. Era nevoie, pentru toate astea, de prostia crasa si de mediocritatea albilor din Sud pentru a agita aici, in campus sau colo, la intrarea in micile orase din Sud, datele acestui rasism abject, care ne este, de mult timp, atat de familiar. Cu diferenta ca astazi trebuie sa li se spuna tuturor acestor insignifianti, cu un calm implacabil, ca nu mai e nici o speranta pentru ei, ca au pierdut razboiul, ca acest capitalism mondializat al albilor pe care i-au ales (clanul Bush, de exemplu) i-a scos cu totul din joc. Caci pentru un Bush, un Blair, un Sarkozy, arabul putred de bogat, sau indonezianul, chinezul, indianul, africanul de aceeasi conditie financiara, sunt si vor fi intotdeauna mai valorosi decat albul comun, subzistentul ratat din strafundurile Alabamei, din Midlands sau Corrèze.

 

Dl Obama a venit sa faca cunoscuta aceasta noua ordine a lucrurilor, intai prin imagine, apoi, daca asta nu ajunge, si prin forta. El e noua fata a capitalismului planetar, fata supla, surazatoare si multiculturala a imperialismului american. Cu riscul de a-i stupefia pe unii, dl Obama mi se pare exact genul de individ pe care eroul negru al unui admirabil roman sociografic, “Cruciada lui Lee Gordon”, al scriitorului american de culoare Chester Himes, il critica violent definindu-l ca “negrul alb (sic!)” (xi). Da, dl. Obama contine toate ingredientele de servitor al elitei politico-financiare americane dominate fara indoiala de albi… Date fiind dereglarile survenite in timpul administratiei Clinton si apoi in timpul administratiei Bush, care au condus statul in marasm si in faliment economic, dl Obama a fost tuns de publicitari pentru a aduce cu “omul potrivit la locul potrivit”. Entuziasmul lumii occidentale (xii) si a unei parti din Africa in fata alegerii lui nu poate decat sa dea dreptate mentorilor sai si sa le legitimeze eforturile.

 

In presa cotidiana, abia in Italia gasim o perspectiva lucida si cinica, in sens etimologic, respectiv capabila sa raspice negru pe alb adevarul, fara economie de ironie si sarcasm. In La Stampa din 13 noiembrie 2008, sub titlul “Nonostante Obama”, Enzo Bettiza scria: “De acum inainte, Obama va trebui sa-si lase deoparte masca de rock star in concert si sa infrunte realitatea cu fata descoperita, sa abordeze altfel relatiile cu Europa, lasand deoparte trucurile si capcanele din patrimoniul fostei administratii. […] O data de-mascat, Obama va fi nevoit si sa abandoneze si o parte din promisiunile facute in timpul campaniei electorale, in special pe acelea prea curajoase sau prea naive, care i-au fasonat insa aceasta aparenta de Messia al vremurilor noi”.

 

In ceea ce ma priveste, cred ca realitatea se intrevede deja destul de clar prin suma persoanelor care compun echipa sa. Astfel, o data in plus, se va fi verificat teoria conform careia, in democratia reprezentativa a colectivelor postmoderne, promisiunile politice si economice nu-i angajeaza decat pe aceia care cred in ele… Cand indivizii cei mai atinsi de criza isi vor da seama ca nu exista alta solutie pentru ei, vor incepe revoltele. Atunci va fi momentul adevarului, ora cand masca de rock star surazatoare si supla a dlui Obama se va schimba in aceea crancena si pietroasa a samuraiului aflat pe picior de lupta.

 

In concluzie:

 

Daca elitele americane ar fi dorit cu adevarat sa impuna o reforma substantiala macar la nivel simbolic (sa nu vorbim de o schimbare de sistem, fiindca numai o revolutie ar putea sta la baza ei), ar fi ales nu un mulatru, al carui tata nici macar nu descinde din sclavii negri din America, ci un indian, o “piele-rosie” – cum gaseam prin albumele de benzi desenate din copilarie. Negrii din SUA sunt efectul cuceririlor europene si, deci, al puterii albe. Faptul e transpus fara ocol de cineastul John Ford in “Sergeant Rutledge” (tradus in franceza “Sergentul negru”). El a aratat, intr-o epoca in care corectitudinea politica nu era inca o ideologie dominanta, cum au participat companiile de soldati negri din Armata federala (obiect, de altfel, al rasismului dur si explicit al soldatilor si ofiterilor albi) la cucerirea Vestului, fara sa fie traversati vreun moment, acesti soldati negri, de grija genocidului pregatit populatiei amerindiene din teritoriile vizate (xiii).

Daca elita americana conducatoare ar fi dorit sa etaleze simbolul unei Americi constiente de reparatiile datorate populatiei autohtone, pe care albii cuceritori au privat-o de teritorii, cultura si civilizatie, atunci un (amer)indian ar fi trebuit sa fie propus pentru Casa Alba! Acesta ar fi fost gestul salutar, dupa atatea secole de crime si nedreptati (xiv). Dar, in acelasi timp, si unul care ar fi probat, implicit, ilegitimitatea puterii albe si, prin ricoseu, ilegitimitatea oricarei pretentii a populatiei negre pe acest teritoriu.

In fine, cine sa-i mai descurce? Dumnezeu poate… Sau necuratul insusi.

 

 

traducere din franceza de Teodora Dumitru

 

 

 

NOTE

 

(i) Denis Lacorne, La Crise de l’identité américaine. Du melting-pot au multiculturalisme, Fayard, Paris, 1997.

 

(ii) Slavoj Žižek, Plaidoyer en faveur de l’intolérance, Climats, Castelnau-le-lez, 2004, cf. p. 15.

 

(iii) Howard Zinn, Une histoire populaire des États-Unis. De 1492 à nos jours, Agone, Marseille, 2002 (A People History of the United States, Harper Perennial, New York, 1992).

 

(iv) Cum foarte frecvent se intampla in Statele Unite, nu in studiile savante, facute in universitati si academii de politologie si sociologie politica, se distinge cel mai bine o anume plauzibilitate a cauzelor, ci in romane si in filme, sociografice sau politice. In cazul Kennedy, operele care par sa se apropie cel mai bine de aceasta plauzibilitate a cauzelor asasinatului lui John Kennedy, si apoi a fratelui sau Bob, sunt romanele celebrissimului James Ellroy, American Tabloid, Alfred A. Knopf, New York, 1995, si The Cold Six Thousand, Alfred. A. Knopf, New York, 2001.

 

 

(v) Realizatorul Herbert Biberman, un erou in felul sau, a facut parte din grupul celor zece de la Hollywood care, in 1947, au refuzat sa raspunda acuzatiilor de „comunism” in fata comisiei de proscriere a „activitatilor antiamericane” din Congres. A fost condamnat la sase luni de inchisoare, la o mie de dolari amenda pentru ultragierea membrilor comisiei si, bineinteles, a fost pus la index mai bine de sapte ani. In afara de asta, nu si-a mai gasit apoi nici un producator dispus sa-l finanteze, fiind nevoit, in consecinta, sa-si gaseasca singur resurse pentru filmele lui.

Sarea pamantului e o mostra de cinéma vérité avant la lettre sau o revenire la Kino Pravda sovietic (v. Greva lui Eisenstein sau Arsenalul” lui Aleksander Dovjenko), care reconstituie povestea dramatica a unei greve a minerilor din Noul Mexic, cu muncitori in loc de actori profesionisti, si a carui finantare a fost asigurata de sindicat. Miza acestui film ar fi trebuit sa fie una dintre referintele tari ale d-lui Obama, fiindca, iata, e vorba chiar de o greva a minerilor de origine mexicana care vor sa fie tratati ca muncitorii de origine europeana… in film, mexicanii vorbesc despre europeni ca despre albi… Cand colo, se pare ca acest aspect important al culturii americane ii este complet strain d-lui Obama, care, din cate am citit prin presa, ar gusta mai degraba productii de tipul „Omul paianjen”…

 

(vi) Verzii din Germania tocmai au pus in fruntea partidului lor un cetatean de origine turca, ai carui parinti au venit sa munceasca in RFG ca simpli Arbeitsgast („muncitori-invitati”).

 

(vii) cf. Claude Karnoouh, Un Logos sans ethos. Considérations sur les notions d’interculturalisme et de multiculturalisme appliquées à la Transylvanie, in Postcommunisme fin de siècle, L’Harmattan, Paris, 2002.

 

(viii) Slavoj Žižek, op. cit., p. 93.

 

(ix) As putea sa inmultesc exemplele. Iata: capii armatei imperiale germane l-au fortat pe imparatul Wilhelm II sa abdice dupa ce ii jurasera cu totii loialitate, pentru a instala la Weimar o Republica in scopul evitarii unui dezastru total si a pericolului bolsevic iminent in preajma revolutiei din 1918-1919. Sau, mai aproape de noi, un alt exemplu: implozia puterii comuniste in tarile din Estul Europei care, cu cateva exceptii numai, chiar sub forma democratiei reprezentative clasice, au incaput pe mana vechilor aparatcici comunisti, reconvertiti in nesmintiti aparatori ai economiei liberale. Cf. La Grande braderie a l’Est ou le pouvoir de la kleptocratie, coordonat de Claude Karnoouh si Bruno Drweski, Le Temps des Cerises, Pantin, 2004.

 

(x) Zbigniew Brzezinski, The Great Chessboard, Basic Book, New York, 1997.

 

(xi) Chester Himes e cunoscut si pentru romanele sale politiste a caror actiune se petrece in Harlem si ai caror eroi sunt doi politisti negri. Cel mai citit dintre acestea, Regina merelor, un roman bine prizat de generatia mea, contine o redare dintre cele mai adecvate a vietii cotidiene din acest ghetou new yorkez din anii 1950-1960.

 

(xii) Daca ar fi sa ma iau dupa presa romaneasca si ungara, in aceste doua tari alegerea lui Obama n-a facut furori ca in alte parti.

 

(xiii) Pentru a sesiza amploarea acestui masacru, vezi o lucrare bine intocmita, de tinuta academica: David E. Stannard, American Holocaust (The Conquest of the New World), Oxford University Press, New York, Oxford, 1992. Inca si mai cutremuratoare marturii, reconstituind experienta de viata a cohortelor de cersetori albi folositi de autoritatile statului sau de companiile private pe post de vanatori de scalpuri si de urechi ale indienilor din Vestul Statelor Unite, vezi in teribilul roman al lui Cormac Mc Carthy Blood Meridian or The Evening Redness in the West, Random House, New York, 1985.

As aminti aici ca indienii (sau „pieile rosii”, cum le ziceam in copilarie), se refereau la negri ca la „oameni albi in piele neagra”. Aceasta eticheta a fost fericit exploatata in filmul lui Arthur Penn, Little Big Man, unde actorul indian Chief Dan George, in rolul lui Old Lodge Skins, ii explica lui Dustin Hoffman, in rolul lui Jack Crabb, ca negrii si albii sunt din acelasi aluat, spre deosebire de indieni care sunt singurele „fiinte cu adevarat umane”.

 

(xiv) In timp ce scriu randurile de fata, imi vine iarasi in minte un film dedicat curajului si determinarii neindoielnice ale indienilor – Cheyenne Autum (1964), regizat de John Ford, unde este descrisa exterminarea aproape totala a acestei populatii indiene din care au mai ramas astazi, conform Wikipedia, numai 3 664 de indivizi (in ajunul bataliei de la Little Big Horn (1876) erau cca 10 000, dupa ce suferisera pierderi masive in masacrul de la Sand Creek (1864) si in lupta de la Washita River (1868)).