Why we shall read The Financial Time, because we are living in financial times (reclama pentru Financial Time, in numarul din 23 iunie 2007)

“Dintre toate soiurile pamantului, cel mai zalud si mai netrebnic e acela al negustorilor, caci acestia se dedau activitatilor celor mai netrebnice prin mijloacele cele mai netrebnice: mint fara pereche, comit sperjur, fura, dosesc, insala si cu toate acestea se tin mereu in frunte – caci au inele de aur pe degete. Nu duc lipsa nici de lingai, care li se ploconesc, numindu-i, in fata tuturor, «oameni de nadejde» – cu gandul sa-si atina si ei macar o bucatica din prada acestora” (i) (Erasmus, Elogiul nebuniei)

 

Criza economica aparuta in august 2007 si accentuata spre sfarsitul lui septembrie 2008 – o defectiune intai de ordin financiar, apoi si industrial, exprima doua faze ale aceleiasi disfunctii. Spre surprinderea generala a specialistilor, refulatul (ii putem spune chiar un cenzurat – displacut guvernelor liberale occidentale de peste un sfert de secol) s-a intors. E vorba de conceptul unei economii politice daca nu in intregime de sursa keynesiana, macar unul in stransa legatura cu doctrina lui Keynes, resuscitat azi prin suportul masiv acordat de bancile nationale sau de BFCE [Banque Francaise du Commerce Exterieur] marilor intreprinderi private aflate in pragul falimentului cauzat de secarea creditelor bancare din lipsa de lichiditati. Fara indoiala, originea aparenta a acestei crize este rezultatul unor actiuni cat se poate de legale, in cadrul dereglarii generalizate a pietei financiare din SUA, dar, pe de alta parte, si profund imorale (ii), (v. cazul asa-numitelor subprimes – credite cu risc ridicat). Despre ce e vorba? La inceput, chestiunea se prezenta simplu: se imprumutau sume variabile, fara alta garantie decat o ipoteca imobiliara, unor persoane cu venituri scazute care doreau sa achizitioneze o casa ori un apartament. A priori, garantia ipotecara parea un gaj solid, dat fiind ca, de douazeci de ani, preturile la locuinte erau in continua crestere. Totusi, orice economist stie asta, supraindatorarea conduce la o dependenta economica deosebit de periculoasa. Astfel, in urma acestor cateva zeci de ani de crestere a preturilor la imobiliare a aparut supraproductia in domeniul constructii-imobiliare, pretul imobilelor de calitate medie a inceput sa scada si, odata cu el, garantia pe care acestea o pot oferi in cazul unor imprumuturi viitoare. De asemenea, pentru a compensa paguba creditorului in caz de neplata a ratelor din cauza devalorizarii bunului ipotecat, creditorul forteaza o crestere a dobanzii. In consecinta, din moment ce exista supraproductie, apar somajul si saracia; plata datoriilor intarzie si ea, devine haotica sau chiar imposibil de realizat in cazul debitorilor saraciti intr-atat incat nu-si mai pot cumpara nici o paine. S-a intrat astfel intr-un ciclu infernal culminat cu declaratia de insolvabilitate a datornicilor, cu confiscarea imobilelor ai caror proprietari se credeau si cu riscul transformarii lor, pana la urma, in oameni fara adapost.

Intial, modelul era fidel politicii profitului „cu orice pret”, politica impusa altadata de tarile bogate tarilor in curs de dezvoltare sau abia iesite din procesul decolonizarii: indatorarea peste masura, gratie imprumutului de capital cu dobanda variabila, a „decolonizatilor” si rente pe viata, finantate din dobanzi, pentru mai-marii lumii. Bancherii si companiile de asigurari americane au transferat acest model al statelor indatorate (iii) catre economia domestica, a familiei americane (chiar si a celei cu venituri modeste) doritoare (si nimeni nu-o poate invinovati) sa devina proprietara a imobilului in care locuieste. Dar, pentru aceasta, a fost nevoie sa fie convinsa puterea politica de virtutile dereglarii generale a accesului la credite, intr-un cadru teoretic-propagandist care lauda „intelepciunea fara gres a mainii invizibile” a cererii si a ofertei in domeniul pietei libere de capital, ca si cum debitorii ar fi posedat aceeasi cunoastere a situatiei economice globale ca si creditorii lor si ar fi putut deci sa calculeze totul rational si in cunostinta de cauza! Minciuna sfruntata a neoliberalismului. Astfel, atat cat cresterea economica se autoalimenta fara o crestere echivalenta a cererii reale de locuinte, s-a constatat o crestere vertiginoasa a pretului la imobiliare, si deci proliferarea constructiilor de calitate mediocra. Afacerea parea promitatoare, o sursa continua de profit… Imprumuturile erau garantate de ipotecarea unor locuinte al caror pret se umfla pe zi ce trece, fapt ce a permis bancilor, in afara precautiilor de bun simt, sa ofere noi credite de consum unor oameni deja indatorati peste limita, dar care posedau, zice-se, acoperiri „sigure”, reprezentate de „bunurile lor” imobiliare a caror valoare fictiva sporea cu fiecare zi…

Dar, asa cum am mai spus, dupa cativa ani buni de supraproductie imobiliara, s-a ajuns la o supraproductie de locuinte noi si, invariabil, la somaj in randurile populatiei incarcate de datorii, care nu si-a mai putut plati ratele la banca, carora li se adaugasera dobanzi variabile, in functie de costul creditului corelat cu devalorizarea bunului ipotecat. Aici s-a strecurat grauntele de nisip care a desirat mecanismul aparent atat de bine uns al sistemului. Totusi, aceasta grava disfunctie generata de setea de profit a unor arhi-imbogatiti ar fi putut fi ameliorata destul de simplu, chiar daca valoarea bunurilor confiscate in cazul neplatii datoriilor din ce in ce mai numeroase n-ar fi acoperit valoarea imprumuturilor acordate. Datoriile ar fi ramas in cel mai rau caz neplatite, iar bunurile imobiliare ar fi sfarsit prin a-si pierde valoarea, capitalul imprumutat initial nemaireprezentand decat o valoare fictiva sau mai bine spus virtuala tinzand spre zero, de vreme ce valoarea scripturala (electronica de fapt) nu mai reflecta decat datorii neplatite sau neplatibile.

Cu toate acestea, deranjul s-ar fi putut opri aici, desigur cu importante consecinte locale, constand in inerente si grave crize ale creditului ipotecar, dar disfunctia ar fi putut fi pastrata intre granitele Statelor Unite si ar fi putut fi calmata prin interventie guvernamentala (administratia Bush jr., in speta), asa cum s-a mai intamplat si altadata (sub administratiile Reagan si Bush-tatal), in cazul falimentelor caselor de economii din Florida sau California.

Acum s-a intamplat insa ca logica dementiala a profitului cu orice pret, combinata cu efectele globalizarii accelerate a pietelor, a alimentat fara elementare precautii cupiditatea si setea de castig a unora. Pentru a-si asigura beneficii si mai si, doua companii financiare americane specializate in credite ipotecare, Fanny Mae si Freddy Mac, si mai multe banci, dintre care Lehmann Brothers (pulverizata ca efect al unuia dintre cele mai rasunatoare falimente declarate din istoria Statelor Unite) au “titlurizat” (iv) aceste imrpumuturi, nu numai cu complicitatea tacita a statului american, dar mai mult decat atat, cu suportul financiar al acestuia, pentru a garanta un anumit nivel teoretic de consum in SUA, dupa 2001, pentru a-l ridica chiar. Am asistat, asadar, la punerea in practica a unei politici hiperdeflationiste intens dezirate de preseditele FED, Alan Greenspan si de catre patronii marilor banci americane. Exact acest tip de politica a permis refinantarea in cascada a bancilor si a persoanelor particulare, cu dobanzi exagerat de mici, variabile si revizuibile insa, fapt care, in tot acest timp, a parut sa asigure creditorilor un orizont senin, fara surprize neplacute.

S-a intamplat insa nu numai ca imprumuturile acordate „saracilor” au fost „titlurizate”, dar, pentru a creste si mai mult comisioanele, intermediarii financiari le-au desirat, intortocheat, descompus astfel incat sa emita titluri bancare prin care parti din aceste datorii erau disimulate in spatele altor valori, aparent mai putin volatile, mai substantiale, ansamblul rezultat intrand in componenta diverselor tipuri de fonduri cu risc garantate prin asigurare (AIG de exemplu, azi companie nationalizata). Aceste noi produse bancare trebuie sa li se fi parut atractive cumparatorilor, din moment ce agentiile de cotatie le garantau soliditatea si li se faceau evaluari pozitive pe banda. Numai ca, iata, ceva ce nimeni nu aflase, poate doar initiatii (iar in acest univers al finantelor omerta functioneaza fara gres atat timp cat masinaria produce beneficii) era, pe de o parte, faptul ca agentiile de cotatie reprezentau, in realitate, anexe ale companiilor care „titlurizau” si ca, pe de alta parte, SEC (Security and Economic Commission) de pe Wall Street inchidea ochii in privinta acestor invarteli, aparent amutita sau inrobita de succesul fara precedent al acestor manevre financiare – de ce sa pui bete-n roate unei afaceri care parea sa mearga oricum si care-i indestula pe toti?… Dar cand veni momentul in care debitorii nu si-au mai putut plati datoriile si cand, legat de asta, bunurile lor imobiliare si-au pierdut valoarea, nesecatele fonduri au incetat sa-i mai nutreasca pe detinatorii de titluri, antrenand dezastrul bursier, pierderea de lichiditati din teschereaua institutiilor emitatoare de titluri sau din aceea a intermediarilor care le negociau proliferarea la scara planetara.

Cu toate acestea, pierderile s-au dovedit colosale mai ales in SUA, Marea Britanie, Germania, Belgia, Olanda, Islanda si Luxemburg – adica fix in inima imperiului economic mondial si in „coloniile” cele mai fidele politicii de non-interventionism neoliberal drastic, predicat fara incetare. S-a ajuns, in aceste conditii, la o situatie desprinsa de orice contact cu realitatea economica, aceea a productiei de bunuri materiale si de servicii reale. Amploarea operatiei de volatilizare a monedei fictive a datoriilor generate de jocul speculativ al titlurizarilor a creat un haos complet, in care suma datoriilor contractate de debitori a crescut infinit mai repede decat suma rambursarilor efectuate de acesti debitori, pierderi pe care specialistii le asaza undeva intre 2 800 si        6 000 miliarde de dolari (v).

Aceasta uriasa fictiune monetara a antrenat o reactie in lant de o asemenea aplitudine incat a acoperit toate sectoarele economiei. Seria de cauze si efecte pare astazi stiuta – cu exceptia poate a unui singur aspect, bine ascuns de ochii lumii: speculatiile enorme pe baza deprecierii valorii bunurilor, facute de banci si de fondurile investitii private, cu scopul de a recupera, chiar si cu pierderi, stocuri importante de lichiditati, gata sa fie folosite la momentul oportun (v. kairos-ul razboiului economic permanent), pentru exploatarea tuturor ocaziilor (unele se infiripa deja) care vor duce la acumularea de putere economica (vezi, pe aceasta tema, replierea peisajului bancar expusa in: «Le big-bang des banques», in «La Tribune», nr. 4 018/ 15 octombrie 2008, si in “Financial Times”, 16 octombrie 2008; vezi si «Les banques américaines achèvent leur recomposition», in «Le Figaro», 3 ianuarie 2009 (vi))

Vorbim de o concentratie de putere care din care se vor infrupta, pe langa banci, diverse institutii specializate in creditul ipotecare, tot felul de holdinguri si fonduri de investitii. Aceasta concentratie de putere, prin generozitatea cu care statul i-a intampinat pe toti cei care au dus la ruina financiara, va acentua si mai mult monopolul unui numar redus, dar foarte bine inchegat, de institutii financiare. Cred ca unii dintre cititori au remarcat deja faptul ca nimeni (mai ales nimeni din partidele zise „de stanga” sau din sindicate) nu propune aplicarea legilor antitrust. Si totusi, nu e deloc deplasat sa distingem in aceasta masiva speculatie a deprecierii valorilor o strategie a monopolizarii puterii financiare in devenire, o lupta la cutite – in stil capitalist – pentru puterea absoluta: There will be blood! Va curge sange, da, toata lumea va sangera mai mult sau mai putin, mai ales naivii si deloc vinovatii de dezastru, prost platitii, muncitorii, functionarii – cu atat mai mult dezavantajati cu cat nici partidele de stanga, nici sindicatele nu s-au obosit sa le explice care e bucataria acestei vaste escrocherii la scara planetara.

Sindicatele cheama oamenii in strada in fiecare luna, pentru doi-trei gologani in plus, stiindu-se de la bun inceput ca acest maruntis de cutia milei va fi imediat absorbit de multiple mariri de preturi, dar, pe de alta parte, au dat uitarii preceptele elementare ale economiei politice care ar permite – sigur – o mai buna orientare in gandire si, apoi, in actiune. E de observat insa ca directiile sindicale sunt un reflex al vointei populare si ca, am remarcat-o frecvent, oamenii nu prea vor sa vada/ auda nimic, alegand, ca strutul, sa stea cu capul in nisip. Oricum, mai accentuat decat cu alte ocazii, este vizibil in timpul unor crize de amploare – ca aceasta de acum – ca sindicatele si partidele de sanga nu sunt decat pompierii insarcinati sa sufoce grabnic flama (luptei de clasa sau macar a premiselor ei), in complicitate tacita cu puterea capitalista.

Cu toate acestea, ceea ce trebuie sa-l preocupe pe ganditorul critic, o data stabilit decorul si protagonistii crizei, este brusca reconvertire a apostolilor si a practicienilor liberalismului non-interventionist intr-un soi de keysenianism statut de o jumatate de secol, gata scos de la naftalina. Astfel, spre marea mea surprindere l-am auzit pe un responsabil, cunoscut pentru intransigenta sa liberala non-interventionista, laudand pe un post de stiri francez virtutile interventiei statului in economie si pe cele ale capitalismului social! Nu mi-am crezut urechilor! Visez, mi-am zis. Iata de ce ar trebui, odata pentru totdeauna, sa fie recunoscuta justetea acelei afirmatii a lui Marx, de acum un secol si jumatate: la intrebarea „ce este capitalismul”, raspunsul sau a fost simplu, limpede, corect: „Capitalismul inseamna privatizarea beneficiilor si socializarea pierderilor.” Niciodata definitia aceasta n-a sunat mai aplicat decat acum, raportata la modul in care guvernele europene si cel al Statelor Unite inteleg sa rezolve criza de fata. Nici titlul articolului lui Frederic Lordon din «Le Monde diplomatique» (octombrie 2005) nu e nepotrivit: „Ziua in care Wall Street a devenit socialist” –  punct ochit, punct lovit in circumscrierea escrocheriei liberalismului economic, ai carui martori si victime suntem zi de zi, escrocherie care, de altfel, depaseste cu mult proportiile „Marelui Talcioc din Est” pe care l-am descris odata impreuna cu Bruno Drweski (vii).

Planul de salvare a economiei luat in calcul de guvernele europene din zona euro pune la bataie 1 700 miliarde de euro din banii publici pentru recapitalizarea bancilor, pentru garantarea imprumuturilor interbancare si pentru reobtinerea fluidizarii creditelor –  aproape cat PIB-ul Frantei! Acestei sume enorme i se adauga diferite alte ajutoare, in special cele alocate industriei de automobile. Cu nici sase luni in urma, aceleasi guverne ridicau inca in slavi calitatile unei piete cat mai liberale, cu minima interventie din partea statului; aceleasi guverne, cel al Frantei e unul dintre ele, proclamau ca visteria statului era prea goala pentru eventuale planuri de urgenta in combaterea scaderii nivelului de trai sau pentru a umple, cat de cat, gaurile din fondurile sociale, din fondurile de asigurari sau din fondurile de somaj etc. Nu existau, chipurile, bani pentru institutiile publice insarcinate cu suportul social, sanatate, control al somajului – consecinta a politicilor industriale altminteri cotropite de o singura grija: reluarea in regim intensiv a investitiilor, care inseamna o presiune cat mai acerba asupra salariatului prin cresterea productivitatii, a orelor suplimentare, a legalizarii travaliului duminical si, last but not least, prin desfiintarea intreprinderilor imediat ce salariatii se arata prea refractari sau greu de strunit. (viii)

Cum de s-a ajuns aici oare, cand toti expertii, toti specialistii notorii (iata, profesori de economie si cronicari in presa de specialitate), „intelectualii” mediatici care stiu cate-n luna si-n stele nu se mai saturau sa faca apoteoza castigului cumulat din banci, institutii financiare, fonduri de investitii, „imprumuturi cu risc ridicat” (subprimes), speculatii bursiere. In tot acest angrenaj s-au insinuat insa efectele hybris-ului: consecintele tehnicii asupra schimburilor bursiere la scara planetara; miniaturizarea electronica, super-puterea microprocesoarelor si a computerelor au permis simultaneizarea schimburilor bursiere douazeci si patru de ore din douazeci si patru, intr-o retea imensa care electriza bursele din intreaga lume.

In acelasi timp si prin aceleasi mijloace, au proliferat setea de castig si cupiditatea favorizate de aceasta dinamica a profitului descreierat, ale caror probe sunt enormele sume varsate in buzunarele unora (angajati ale caror salarii, prime si stocuri de optiuni intreceau cu mult nivelul unui salariu mediu din alte tari) care, in tot acest timp, s-au cocotat in elita subtire a marilor gestionari. Daca puterea orbeste – iar puterea absoluta orbeste, fireste, fara scapare, atunci pietele mondiale aflate la cheremul unor afaceristi pe care i-am putea numi fara jena escroci (v. escrocheria piramidala planetara in care Bernard Madoff nu e decat partea vizibila a aisbergului), operatiunile bursiere bazate pe fonduri de credite fara nici o acoperire materiala (fara sa ia in calcul raportul vechiului capitalism industrial – munca/ productie/ profit/, respectiv relatia diferentiala masurabila intre valoarea de circulatie si valoarea de schimb), primele nerusinate acordate directorilor (capitalismul managementului), previzionistilor si brokerilor, toata aceasta mana financiara care a curs in valuri in buzunarele unora, in afara oricarei morale – totul a condus la comiterea hybris-ului in feudele „celui de-al treilea capitalism”: acela bazat pe masiva derealizare a valorii de schimb si pe cecitatea celor care si-au fortat norocul, bucurandu-se fara margini, de ea. S-au jucat linistiti baietii, cum se jucau si cadanele seraiului in ajunul caderii Imperiului Otoman; sau cum isi faceau, in tihna, siesta capii Frantei la Versailles, in 13 iulie 1789… Toti acesti inalti responsabili ai bancilor, ai institutiilor financiare, ale caselor de asigurari si de economii, toti acesti conducatori de holding-uri si de hedge funds, toti creatorii de modele matematice previzioniste, toti brokerii, in fine, toti zgandaritorii hybris-ului tehno-finantist au pierdut contactul cu realitatea cea mai banala, cu cotidianul in care traim toti. Trebuie totusi sa notam ca trimiterea in somaj a unora dintre salariati, rapid intamplata si intr-o proportie mare, nu pare sa-i ingrijoreze semnificativ pe cetatenii tarilor atinse cel mai grav de criza, nu intr-atat incat sa vadeasca semnele unei revolte masive.

Ce-i drept, tot la americani – dar la creatorii de cinema – gasim avertismente in privinta consecintelor malversatiilor bursiere, intr-un excelent film, „Wall Street”, iar recent, impotriva capitalismului pursange, fara mama, fara tata, in indiscutabila capodopera „There will be blood”. Orbiti de mareea primelor si a salariilor fantasmagorice, neancorate in realitatea relatiilor de productie autentice si a situatiei financiare fragile a celor de jos, finantistii de sus, o minoritate, abia 5% din populatia globului, au scapat din vedere faptul ca, prin functia pe care o detin, apartin si ei societatii pe care, in batrana traditie a teologiei politice si a filosofiei politice idealiste (Jean de Salinsbury, Saint Thomas d’Aquin, Marsil de Padova, Locke, Hume, Adam Smith, Rousseau si Kant), se angajasera s-o puna mai bine pe roate. Cu toate acestea, imediat ce capitalismul, in esenta lui ultima – profit fara frontiere, fara reguli, fara imperativul categoric al unei valori transcendente (ix), totdeauna salbatic in practici si scopuri – s-a putut dezvolta fara constrangeri (etatiste, etice, legislative) spre o plus-valoare crescanda, catastrofele sociale generate la scara planetara au fost din ce in ce mai ample (vor fi si mai ample de acum incolo).

Resuscitarea sistemului economic mondial prin fonduri publice orientate catre statele dezvoltate si catre cele mai puternice dintre tarile emergente (G. 8, G. 7, G. 4, G. 20) vizeaza repunerea pe linie de plutire a organismelor si a institutiilor care nu si-au indeplinit datoria lor sociala minima (subliniez: minima): pe de o parte, sa determine pretul real al valorilor industriale si, pe de alta, sa faca, desigur, profit  – dar alaturi de toti ceilalti, spre binele tuturor. E oare insa posibil acest consens rezonabil intr-o lume in care exista miliardari ca Bill Gates, Warren Buffet, Murdock, Roman Abramovici, Soros, cot la cot cu printii arabi, administratorii unui petrol care nici macar nu le apartine, cu afaceristii chinezi sau indieni – foarte cupizi cu totii – nu mai putin vanitosi si cheltuitori sau toti acesti dictatori africani care-si imping tarile la ruina economica si umanitara? Pe cata saracie reala se sprijina acesti inhalatori de bani? De cate mahalale, unde barbati si femei se vand pe nimic pentru a supravietui, de cati copii constransi la munci de sclav, de cate fete impinse la prostitutie e nevoie pentru dreptul unora – putini – de a fi atat de bogati? (x)

Mai vede cineva progresul in tehnologie? Doar unii. In fond, progresul tehnologic e doar o iluzie metafizica intr-o lume politico-academica in agonie. Or, capitalismul e asta si numai asta: aroganta a dezvoltarii tehnico-financiare a capitalului fara orizont de gandire, cufundat in incapacitatea de a constientiza ceea ce-l face posibil, originea principiilor teoretice si practice care subintind realizarea obiectivelor sale. Altfel spus: in incapacitatea de a-si gandi Dasein-ul. Cand se va trage linie, esenta fiintei Capitalismului nu se va dovedi, in ultima instanta, decat una dintre incarnarile nihilismului, alta fiind Tehnica. In aburii apoteozei terminale, amandoua conduc metafizica spre abator.

Am constatat cu totii, cel putin in tarile europene dezvoltate, cum diferite partide  care se pretind de stanga, chiar de extrema stanga (cu exceptia, pentru moment, a LO [Lutte Ouvriere], in Franta si a grupusculelor izolate ca “Junge Welt” in Germania) au tacut malc ori s-au intrecut in banalitati, clisee, slogane schioape, inapte sa distinga noua fata capitalismului pe de o parte, iar pe de alta, subiectivitatea actorilor implicati. In ciuda catorva atitudini grotesti consumate in camerele parlamentelor, stangistii s-au comportat ca niste infirmiere in jurul capitalismului cazut la pat… Niciunul n-a strecurat vreun cuvant despre renasterea, pe alta spirala, a luptei de clasa; premisele unei astfel de discutii n-au fost nici macar schitate. Dar iarasi, cu totii am remarcat pasivitatea populatiei in fata noii turnuri de situatie. Oamenii asculta trazniti tot felul de orori dejectate pe canalele media. “Terminati cu stirile catastrofice” – se plangea un ascultator intervievat pe un post de radio periferic; “Criza e pentru bogati nu pentru noi!”, sustinea un altul, cocotat la barul unui bistro in care intru si eu cu placere, sorbecaind, in haine de munca, un “Côte du Rhône”.

Aceasta abrutizare si aceasta ignoranta generalizate imi confirma cu asupra de masura succesul spalatului pe creier si al lobotomizarii intreprinse de propaganda liberala, care, timp de patruzeci de ani, a scuipat fara odihna pe Statul-Providenta. Aproape toti locuitorii acestei tardo-modernitati se comporta ca si cum ar fi  injectati cu tetanos indata ce li se par amenintate visurile consumeriste (iata unul dintre resorturile reale ale revoltatilor de la periferii: frustrarea consumerista!) – dovada ca vana subiectilor purtatori de autentice aspiratii revolutionare a secat. Daca nu revolutionari, macar contestatari radicali… dar nici astia nu mai apar. Mda, unii comentatori (Alain Badiou, in Franta, PC Refondazione, in Italia) au impresia ca au mai ramas cativa posibili „revolutionari”: emigrantii fara stare civila; altii ii vad in rasculatii din suburbii (cateva grupuri anarhiste sau disidenti ai Partidului Comunist francez). Apa chioara, de fapt, pentru cine a stat de vorba serios (si nu la modul circaret) cu acesti indivizi, si stie ca doi si cu doi fac patru…  Insii fara stare civila (cum sa-i condamni?) nu au insa decat un singur vis: sa se transforme in mic-burghezi conformisti, inseriati in sistemul socio-economic care-i oploseste. Cu siguranta, militanti revolutionari autentici n-am mai importat de multa vreme…

Cat despre revoltatii din suburbii, daca se considera cumva victimele vreunei injustitii (obiectivare a situatiei lor), incep sa sparga si sa strice fara discernamant, ca orice consumerist frustrat (subiectivare a viziunii lor asupra devenirii). Iarasi, daca altii isi pun sperantele revolutionarde in noile teatre de conflict din tarile in curs de dezvoltare, de recolonizare sau intrate in vizorul imperiului occidental (vorbim aici de rezistenta irakiana, de afgani, palestinieni, iranieni, de infierbantatii din Venezuela lui Hugo Chavez sau din Bolivia lui Morales), nu gasim in realitate aici, dincolo de o solidaritate verbala intrutotul respectabila, decat o reintoarcere la iluziile tiermondiste ale anilor 1970. Fara dubiu, aceste conflicte dau ceva dureri de cap Imperiului, tensiunile neocolonizarii costa, mai ales in Orientul Mijlociu (vezi disproportia pierderilor israeliene si palestiniene in conflictul din Gaza) – insa nu intr-atat incat sa-i puna la indoiala, la modul esential, hegemonia.

Subiectul istoric al criticii radicale fiind aparent iesit din scena, trebuie sa constatam ca intrarea in criza a capitalismului hiperliberal global a fost declansata din centrul sau vital, de sistemul sau logico-practic si de esecul sau momentan, fara concursul vreunei actiuni de contestare din exterior, care sa-i dezvaluie imoralitatea esentiala sau cruzimea consecintelor…  Avem o criza monetara, desigur, dar mai mult decat atat: o criza de sistem, fiindca la inceputul lui octombrie 2008, chiar economia reala, capitalismul industrial (productia de bunuri reale si raporturile reale de productie) au fost atinse in inima Imperiului (vezi situatia industriei de automobile). Dupa criza creditelor, vine pericolul unei recesiuni majore, al erodarii increderii, care pot declansa o alta criza: criza de legitimitate a democratiei reprezentative de masa. Asa se explica masurile monetare urgente, de proportii faraonice, la care am asistat si care de fapt sunt trase din buzunarul nostru; asa se explica, atentie, scoaterea la incalzire a detasamentelor specializate in represiune (birocratica, politieneasca, militara), in cazul in care ii vine cuiva ideea sa se revolte!

Strans legate de absenta subiectului istoric al contestatiei radicale sunt discursurile slabanoage (sa nu le zic idioate) ale partidelor de stanga, care repeta pana le ia somnul: „sa introducem ceva morala in capitalism!”. Or, marele speculant Soros, intr-o lucrare indelung tamaiata dincolo de Atlantic (xi), folosea aceleasi cuvinte referindu-se la luptele feroce dintre mafia politico-economica a Europei ex-comuniste si apropo de furtul proprietatii publice. Venind de la d-sa, vorba suna, cum zice un proverb francez –  ca „spitalul fara paturi”! Sa dai „morala capitalismului” suna la fel de grotesc, efect al unei viziuni reformiste anemice, care serveste mai degraba disimularii naturii reale a capitalismului – a acelei esente care-i permite sa se autodepaseasca fara incetare. Sa se autodepaseasca nu ca Aufhebung, fiindca nu-si reduce contradictiile prin negarea negatiei, ci le surmonteaza numai temporar, prin fuga inainte spre infinit-indefinit (in spiritul lui tot-mai-mult, cu obsesia recordului, a dezvoltarii cu orice pret, a monedei, a „productiei”, a cheltuielii, a resurselor, a energiei, a gigantismului arhitectural etc.) (xii), prin cresterea exponentiala a raportului capital/ productie – munca/ profit si a profitului reinvestit in comertul cu moneda fictiva, avand ca unic imperativ categoric investitia cu viteza siderala si ubicuitatea garantata de  tehnicile electronice.

Capitalismul nu e „hegelian”, capitalismul este algebric si hiperbolic. Logica nu i se sprijina pe categorii morale (cum au crezut economia politica idealista si Max Weber, confundand-o cu aceea a protestantismului); singura sa logica e curba algebrica si variabilele ei perpetuu oscilatorii. In tot acest timp, discretia care a infasurat esenta reala a capitalismului, aceasta noua omerta a celor care-si zic stangisti in Europa (ce sa mai vorbim de Statele Unite!) accentueaza absenta unei critici radicale si contribuie la mentinerea indivizilor in ceea ce Kant numise „somnul dogmatic”.

Sa fi ajuns noi oare martorii-actori a ceea ce Nietzsche intelegea prin ultimul om – sa fie acesta omul hiperconsumerist, omul somajului masiv, omul locuintelor de carton, care, incet-incet, va coloniza o planeta adusa la ultimele consecinte? Trebuie, dupa cate imi dau seama, sa raspund pozitiv. In fapt, nimic nu pare sa mai poata salva aceasta societate a modernitatii tarzii de la o catastrofa care – asa cum credea batranul maestru al luciditatii extreme, Heidegger – i se intampla deja de mult…  Formulele politice adecvate regimului de criza vor fi de asemenea generalizante si globalizante, ca si criza, va veni un timp al radicalizarii totalitarismelor de secol XX, conform unui model prognozic (exista, in mod sigur, si altele), expus de Gerard Granel intr-un text memorabil: „Anii ’30 sunt inaintea noastra” (xiii)

by CLAUDE KARNOOUH

traducere din franceza de Teodora Dumitru

NOTE:

(i) Daca punem in locul „lingailor” conceptul mai atragator de „intelectuali stipendiati”, avem in fata ochilor actualitatea nestirbita a textului lui Erasmus.

(ii) E un exemplu potrivit care improspateaza memoria celor care au uitat diferenta dintre legalitate si moralitate, care poate fi reformulata si prin recurs la o paradigma clasica a filosofiei politice – legalitate/ legitimitate – tema centrala a tragediei lui Sofocle, „Antigona”.

(iii) Cu deosebire acest model este denuntat de economistii specialisti in tiermondism, ca Samir Amin sau Georges Corm, in paginile lucrarilor lor.

(iv) „A titluriza”: verb derivat din substantivul „titlu” (bursier), semnificand transformarea unei entitati sau a unui segment din acea entitate intr-o valoare cotata la bursa. In cazul la care ma refer, datoriile au fost transformate in valori speculate pe pietele bursiere din toata lumea…

(v) Pe tema datoriei, a proliferarii sale si asupra imperioasei nevoi de a-i gasi o solutie de rationalizare intr-un viitor apropiat, vezi articolul lui Nial Ferguson in „Financial Times”, 19 decembrie 2008.

(vi) Iata noi date privind amploarea operatiilor financiare efectuate: dupa cumpararea gigantului „Merill Lynch” de catre „Bank of America”, , aceasta a devenit „cea mai mare divizie de gestionare a veniturilor din lume, cu 20 000 de consilieri financiari si 2 700 de miliarde de dolari in active”.

(vii) Claude Karnoouh si Bruno Drweski, « La Grande braderie à l’est ou le pouvoir de la kleptocratie », Le Temps des Cerises, Aubervilliers, 2005.

(viii) Un magnat din estul Frantei a avut nerusinarea (putin spus!) sa le propuna salariatilor alsacieni pe care dorea sa-i concedieze, sa plece in Romania, unde isi deschidea o filiera, si sa fie remunerati la nivelul salariului mediu din aceasta tara, cu trei sferturi mai putin decat ar fi primit in Franta! Respectiv exact inversul a ceea ce ar face atractiva munca o tara straina…

(ix) Din cate stiu, in Europa, doar capul bisericii lutherane germane, episcopul Wolfgang Huber, presedinte al consiliului Bisericii Evanghelice, i-a criticat pe conducatorii institutiilor financiare care predicau dezideratul ultim al profitului monetar, in speta, era criticat Josef Ackermann, sef executiv al „Deutsche Bank”, acuzat de a fi transformat avantajele speculatiilor bursiere (money-making) intr-un „fel de idolatrie”. v. „Financial Time Weekend”, 27-28 decembrie 2008.

(x) Cf., Mike Davis, „Planet of Slums”, Verso, Londra, 2006.

(xi) Georges Soros, „The Crisis of Global Capitalism. Open Society Endangered”, Public Affairs, New York, 1998.

(xii) Anticomunistii imbecili (nici macar elementari), reprezentati in Franta de figura emblematica a lui Stéphane Courtois, n-au putut niciodata sa inteleaga sau sa incerce sa inteleaga – din pricina cecitatii lor cotropitoare si a ignorantei fara margini – realitatea ca regimurile comuniste impartaseau si ele obsesia tot-mai-mult-ului sau, cu o expresie fericita a lui Hannah Arendt, trasa de la maestrul sau Heidegger, a acelui „totul e posibil”, propriu esentei modernitatii. Tocmai aceasta obsesie a distrus in inima proiectului sovietic speranta unei societati noi (a unei noi cetati ideale) – ai caror profeti sovieticii au fost o vreme. Inexorabilul nihilism al avatarilor tehnico-stiintifici ai modernitatii a viciat si in final a destramat cu totul aceasta speranta.

(xiii) Gérard Granel, « Les années trente sont devant nous », in „Etudes”, Galilée, Paris, 1995.