Lucian Dan Teodorovici, Celelalte povesti de dragoste, Editura Polirom, 2009, 244 pagini, 30 lei

Proza lui Lucian Dan Teodorovici din Celelalte povesti de dragoste imi aminteste de critica lui Cosmin Ciotlos: cuviincioasa, prudenta, egala, deferent-ironica, pozitiva, implicita, agreabila, nesurprinzatoare. Mi se pare o comparatie mai buna decat aceea cam lipsita de masura pe care Antonio Patras o ofera pe coperta a patra: „Teodorovici a lasat pana acum impresia ca viseaza exclusiv la o comedie umana, in cel mai curat spirit balzacian. Ei bine, fara a contrazice ambitiosul proiect, volumul de fata este o proba de maiestrie mai degraba flaubertiana”.

Desi avem de-a face mai curand cu un „roman modular”, cum l-a descris Bianca Burta-Cernat, decat cu un volum de povestiri, prefer sa spun de la inceput ca mi-au placut mai mult textele Copilul-lup, O noapte la hotel, Dupa gaste, Tramvaiul care canta si ceva mai putin Sobolanul e mai viu decat testoasa, Pe catalige si Cu mai multi kilometri in urma.

Pe catalige si Cu mai multi kilometri in urma imi displac nu pentru ca folosesc acelasi truc, ci pentru ca folosesc acel truc: un soc (moartea cuiva – nu in priza directa) plasat la sfarsitul povestii inerveaza si resemnifica traseul de pana atunci al textului. In contextul volumului, vad in acest procedeu atat un mijloc facil, cat si o insuficienta incredere a lui Lucian Dan Teodorovici in tipul de proza pe care a ales sa o scrie aici. Poti sa faci un text in care doi tip merg pur si simplu cu masina, inregistrandu-le zgomotul? Sigur ca poti, raspunde implicit  Lucian Dan Teodorovici, care chiar poate; dar la sfarsit, spune tot el prin tipul de solutie aleasa (de doua ori) e nevoie de un pic de extra. Or, astfel Lucian Dan Teodorovici intra in conflict cu sine insusi: pe de o parte, mizeaza pe o proza cu fund dublu, disimulata in naivitate si pespectiva alba, in care fondul problemei nu se reduce aproape niciodata la felul in care problema este etalata de naratorul desaturat al cartii. Este intotdeauna o distanta, de care cititorul trebuie sa se prinda (si arta lui Lucian Dan Teodorovici consta tocmai in a echilibra denotativul si conotativul), intre ceea ce se intampla si ceea ce se intampla cu adevarat: intre cele doua nivele nu este o diferenta de versiuni anecdotice (nu se intampla altceva decat ni se spune ca se intampla), ci de coloratie emotionala. Naratorul ofera o perspectiva de regula stinsa: dar luminozitatea reala este mai puternica, si cel care il citeste pe Teodorovici trebuie sa joace tot timpul dupa aceasta regula dinamica, acoperind distanta de la explicit la implicit, si sa o resimta ca suficient de agreabila. Or, in momentul in care Lucian Dan Teodorovici recurge, la sfarsitul unei povestiri, la solutii precum cele amintite inainte, el isi brutalizeaza propria formula, tradandu-si angoasa ca ea nu ar fi suficient de entertaining sau de clara. Revenind la comparatia de la inceput, e ca si cum Cosmin Ciotlos si-ar incheia o cronica construita pana atunci numai din fente, ocoluri si preteritii cu cuvintele: „Pe scurt, cartea e de tot rahatul”.

Desi domeniul lui Teodorovici are limite destul de evidente (le enumar cu intentii mai mult preventive decat definitive: atmosfera si tipologia cam pasteurizate, de almanah; calificarea pentru distributii simple si desfasurari minimaliste, respectiv competenta maximizata in regim de primitiv infantil-rural; inteligenta provinciala; lipsa de versatilitate care poate produce plafonarea), calitatile sunt superioare si suficiente.

In primul rand, volumul, asa cum este construit, face masa critica. Fragmentarea linearitatii cronologice si regizarea acestei fragmentari prin anticipari enuntiative sau reveniri augmentative e de fapt nu operatiunea cea mai nimerita pentru a deturna lipsa unei actiuni, ci o operatiune de montaj inteligent, care speculeaza cu fler materialul. Luate separat, piesele par corecte si atat; impreuna, sunt semnificativ mai tusante. Romanul e mai bun decat povestirile luate separat.

In al doilea rand, Lucian Dan Teodorovici are un instinct sigur (un bun-simt, i-as zice in dublu sens) al punctelor de presiune (ele pot fi un cuvant, un gest, o alegere narativa) care, odata apasate, insufletesc un text si personajele lui. Nu fac din Teodorovici un maestru in five point palm exploding heart technique, doar un ins care stie ce nuanta sa introduca sau cum sa te plimbe (O noapte la hotel) intre fata de la chiosc, urmarita (cautata) pe geam si fata din camera, evitata.

In cronica lui la volum, Daniel Cristea-Enache nota satisfacut ca „Lucian Dan Teodorovici abandoneaza tematica loser-ului perfect si gesticulatia sinucigasului ratat”. Parca nu m-as grabi sa afirm asta despre un volum care inregistreaza o sinucidere, ce-i drept, reusita, plus una ratata (vezi scena de balcon cu tatal lui Sticlosu – cumva ambidextra, intrucat tatal lui Sticlosu este si „un loser perfect”, ca de altfel nu putine alte personaje de pe-aci), dar retin din afirmatia criticului pozitivarea unui proces subtil de interiorizare care a intervenit in proza lui Lucian Dan Teodorovici, fara ca aceasta sa se schimbe fundamental. Prozatorului nu-i ramane decat sa gaseasca drumul care duce afara din minor: in rest, e bine.