blog.revistacultura.ro

In medias res publicas: Despre intelectuali si critica sociala in sfera publica din Cuba[i]

DESIDERIO NAVARRO

In mijlocul treburilor publice: aici sunt chemati intelectualii, in fiecare tara, sa-si indeplineasca rolul. Insa, asa cum bine o remarca documentul Prince Claus Fund care ne convoaca aici, “in diverse privinte, rolul intelectualilor difera de la tara la tara”, si, de asemenea, “constrangerile materiale, culturale si politice” de care se lovesc ei “difera de la caz la caz”. E important sa luam in considerare aceste diferente daca nu dorim sa riscam extrapolari ilicite, generalizari nefondate si etnocentrisme. Prin urmare, asa cum adauga documentul, “exista o necesitate de-a intelege rolul intelectualilor in aceste contexte si de a discuta dilemele-cheie”.[ii]

Observatiile si reflectiile care urmeaza isi propun sa contribuie la intelegerea rolului intelectualitatii artistice in sfera publica din Cuba revolutionara, adica in ultimii patruzeci de ani ai istoriei tarii mele. E vorba de o perioada foarte lunga si complexa care ar fi imposibil de prezentat si analizat asa cum ar fi necesar in cadrele inguste ale acestui articol. De aici caracterul sumar si exemplificarea minimala din introducerea istorica ce urmeaza, realizata cu scopul de a se adecva problemei care ne preocupa aici.

In iunie 1961, la o celebra intalnire cu personalitatile cele mai reprezentative ale intelectualitatii cubaneze de la acea vreme, Comandante Fidel Castro a formulat o fraza care, gratie conciziei, constructiei si caracterului sau categoric, a functionat, de atunci si pana azi, ca un rezumat al intregii politici culturale a Revolutiei: “in interiorul Revolutiei, totul; impotriva Revolutiei, nimic”.[iii] Scos din context si aflat la indemana oricaror hermeneuti si exegeti de circumstanta, acest dicton [versículo] dintre cele care vor fi cunoscute mai tarziu sub numele de “Cuvinte catre intelectuali” va da dovada de o extraordinara polisemie, care-i va permite sa fie principiul conducator recunoscut de toate perioadele si tendintele pe care le-a cunoscut, succesiv, lupta.[iv]

Viata culturala si sociala a tarii urma sa puna inca o data pe tapet multe intrebari mai concrete care au ramas fara un raspuns amplu, clar si categoric: care din fenomenele si procesele realitatii culturale si sociale cubaneze fac parte din Revolutie si care nu? Cum se poate distinge care opera sau comportament cultural actioneaza impotriva Revolutiei, care in favoarea ei si care pur si simplu nu o afecteaza? Care critica sociala e revolutionara si care contrarevolutionara? Cine, cum si in functie de ce criterii decide care e raspunsul corect la aceste intrebari? A nu actiona impotriva Revolutiei implica a trece sub tacere tarele sociale care supravietuiesc din vremuri prerevolutionare sau cele care se nasc din decizii politice eronate si problemele nerezolvate din prezentul si trecutul revolutionar? A actiona in favoarea Revolutiei nu implica a revela, critica si combate public aceste tare si erori? Si asa mai departe.

Dupa triumful revolutionar din 1959, si mai ales dupa declararea caracterului socialist al revolutiei, in aprilie 1961, relatiile dintre avangarda politica si avangarda intelectuala sau artistica – pentru a folosi denumirile in uz la acea vreme – au cunoscut tensiuni puternice, insa punctuale si pasagere, in materie de politica culturala (de exemplu, privitoare la interzicerea difuzarii publice a filmului “P.M.” a lui Sabá Cabrera Infante, in 1961, sau la “sectarismul” din 1961-1962); totusi, se poate vorbi de o adeziune masiva a celei de-a doua la deciziile si proiectiile celei dintai, in ce priveste celelalte sfere ale vietii politice nationale. Pe de alta parte, in septembrie 1966, intr-un articol intitulat “Inspre o intelectualitate revolutionara in Cuba”, Roberto Fernández Retamar, unul dintre cei mai remarcabili ganditori ai acelei avangarde intelectuale, inca mai putea prezenta critica erorilor politicienilor ca pe o datorie consubstantiala adeziunii intelectualului la revolutie si ca pe un factor de diagnoza si corectie luat in considerare de politicienii cubanezi “reali” [“realmente existentes”] de atunci:

„O eroare teoretica comisa de cineva care-si poate converti opiniile in decizii nu mai e doar o eroare teoretica: e o posibila masura incorecta. Ne-am confruntat cu masuri incorecte, si ele ridica cel putin o problema de constiinta pentru un intelectual revolutionar, care nu e revolutionar cu adevarat atunci cand aplauda o eroare a revolutiei sale stiind-o eroare, ci atunci cand face cunoscut ca e vorba de o eroare. Adeziunea sa, daca vrea cu adevarat sa fie util, nu poate fi decat o adeziune critica, dat fiind ca critica e “practica judecatii”. Cand am detectat astfel de erori ale revolutiei, le-am pus in discutie. Asa s-a intamplat nu doar in privinta unor chestiuni estetice, ci si cu conceptii etice gresite traduse in masuri nefericite. Astfel de masuri au fost rectificate, unele, iar altele sunt pe cale de a fi. Iar aceasta s-a produs, intr-o oarecare masura, prin participarea noastra. […] prin care, intr-un fel, oricat de umila ar fi, am contribuit la modificarea acestui process [revolutia]. Intr-un fel suntem revolutia.”[v]

Confruntat cu ipostazierea frecventa a sinecdocei care face dintr-un lider politic individual sau dintr-un colectiv de astfel de lideri “Revolutia”, iar din ideile si deciziile sale, prin transfer, ideile si deciziile “Revolutiei”, Fernández Retamar amintea ca si intelectualii revolutionari sunt o parte a intregului acestei Mari Sinecdoci.

Pentru majoritatea intelectualilor revolutionari – insa nu si pentru majoritatea politicienilor – era limpede ca rolul lor in sfera publica trebuia sa fie cel al participarii critice. Pe la 1968, in aceasta sfera se face simtita cu o oarecare intensitate interventia critica intelectuala formulata de pe diverse pozitii politice: relativul monologism dominant deja de mai multi ani datorita consensului politic spontan si, intr-o oarecare masura, unei anumite autocenzuri urmarind sa evite pericolul manipularii informative inamice e spart de catre voci intelectuale izolate, care initiaza chestionari punctuale sau largi asupra procesului revolutionar, sau chiar unele vizand intregul acestuia.

Aceasta heteroglosie in chestiuni politice avea cu atat mai mare rezonanta cu cat se prezenta pe fundalul unei intelectualitati nationale pro-revolutionare care, oricat de paradoxal ar parea, nu intervenea public in discutii extra-estetice. Enumerand in articolul citat “cateva probleme ale intelectualului revolutionar”, Fernández Retamar pomenise in primul rand tocmai aceasta tacere ciudata:

„Cu putin timp in urma ma intreba, in Mexic, Víctor Flores Olea de ce intelectualii cubanezi nu participa altfel decat cu titlu de exceptie la discutiile despre probleme de interes major, ca si cele referitoare la stimulul material si la stimulul moral, la legea valorii etc., chestiuni pe care obisnuiau sa le trateze Che, Dorticós si altii. […] Intrebarea […], printre altele, atinge urmatorul punct: intelectualii cubanezi, care au dezbatut lucid chestiuni estetice, trebuie sa ia in considerare si alte probleme, altfel riscand sa ramana prinsi intre limitele breslei lor.”[vi]

Iar apoi, Fernández Retamar reclama o “astfel de extindere a problematicii intelectuale”, tocmai ca parte a “procesului de conversie in intelectuali ai revolutiei”.(vii)[vii] Pe de alta parte, si in relatiile cu intelectualitatea din strainatate a devenit vizibila o heteroglosie politica analoga: o mare parte din intelectualitatea stangista si progresista din alte tari (an special europeana si latino-americana) a reactionat critic fata de gestul Guvernului Revolutionar de-a aproba invazia Cehoslovaciei in 1968 de catre trupele Pactului de la Varsovia si fata de arestarea si detentia poetului cubanez Heberto Padilla, in 1971. Daca in ianuarie 1968, cu ocazia Congresului Cultural de la Havana, erau proslaviti muncitorii intelectuali din lume si mai ales din Europa tocmai pentru ca, spre deosebire de sprijinul public redus sau chiar inexistent al avangardelor, organizatiilor si partidelor revolutionare mondiale, ar fi intervenit in sfera publica cu proteste si mobilizari combative in favoarea unor cauze ca cea a Cubei din timpul crizei [rachetelor] din Octombrie, a gherilei lui Che, a razboiului din Vietnam, a miscarii de emancipare a populatiei negre din SUA etc., deja in 1971 se descopera printre ei o “mafie” de “falsi intelectuali”, “mic-burghezi pseudo-stangisti ai lumii capitaliste, care au folosit Revolutia ca trambulina pentru a castiga prestigiu in fata popoarelor sub-dezvoltate”, si care “au incercat sa ne infiltreze cu ideile lor debilitante, sa ne impuna módele si gusturile lor, si chiar sa actioneze ca judecatori ai Revolutiei”[viii].

Dintr-o data, pentru majoritatea politicienilor, intelectualul aparu ca un Altul ideologic real, care ii interpela in spatiul public despre probleme nationale extraculturale, politice. Aceasta aparitie, impreuna cu constientizarea rolului jucat de intelectualii cehi in pe atunci recenta Primavara de la Praga, cu influenta crescanda a modelului socio-politic si cultural sovietic in faza sa de Restauratie brejnevista, sunt cativa din factorii care urmau sa contribuie la faptul ca multi politicieni au ajuns sa vada in intelectualitatea insasi un tovaras de drum in care nu puteau avea incredere, si chiar o potentiala forta politica de opozitie. Unii n-au incetat sa profite de idea expusa de Che Guevara in Socialismul si omul in Cuba (1965) ca “vinovatia multora dintre intelectualii si artistii nostri rezida in pacatul lor originar; nu sunt autentic revolutionari”, uitand, in acelasi timp, sa mentioneze o exigenta politica formulata de acelasi Che in continuarea aceluiasi paragraf: “nu trebuie sa cream salariati docili fata de gandirea oficiala, nici «bursieri» care sa traiasca la umbra bugetului, exercitand o libertate intre ghilimele”[ix].

Incepand cu 1968, ca urmare a unei serii de masuri administrative (cea mai semnificativa dintre toate ar fi disolutia importantei reviste numite tocmai Gandire critica), s-a declansat o adevarata cruciada impotriva interventiei critice a intelectualitatii in sfera publica, cruciada al carei punct culminant a fost Primul Congres National al Educatiei si Culturii (1971), si care s-a dezarticulat doar la inceputul anilor ’80, odata cu esecul ultimei tentative disperate de a implanta ca doctrina oficiala realismul socialist in versiunea sa sovietica cea mai ostila criticii sociale. Chiar la inceputul anilor ’80 au inceput sa se auda iarasi voci critice, de asta data cu mai multa forta si in numar mai mare, apartinand unor tineri intelectuali nascuti si formati deja in epoca Revolutiei – in marea majoritate artisti plastici, insa si povestitori, oameni de teatru, cineasti si eseisti.

Nimeni nu a descris mai bine decat criticul de arta cubanez Gerardo Mosquera in ce fel concepeau si implineau acei tineri artisti plastici rolul de intelectual in sfera publica: “Se simte [la ei] o mare urgenta de-a merge «dincolo de arta», pentru a aborda in mod direct cu ajutorul ei problemele societatii, fara a face nici cea mai neansemnata concesie artistica”. El mai adauga ca acesti artisti “duceau mai departe o chestionare critica foarte serioasa asupra problemelor realitatii noastre, care, desi sunt atinse in trecere, arareori au depasit discutia orala pentru a ajunge la o dezbatere publica tiparita”. Si, stabilind o relatie intertextuala clara cu fraza lui Fidel pe care am mentionat-o inainte, conchidea: “Oricat de plina de forta apare in expresie, e vorba de o chestionare in interiorul socialismului si pentru socialism”[x].

La mijlocul anului 1989, Mosquera atentiona: “Artele plastice […] constituie astazi platforma cea mai indrazneata. Critica sociala in care se angajeaza analizeaza tarele foarte reale in cautarea unei solutionari”. Si mentioneaza cateva dintre aceste tare: “birocratie, oportunism, autoritarism, solutionare, insa nu in prea mare masura, acomodare, centralism antidemocratic…”[xi].

Legat de aceasta vointa de critica si de discutii publice, in anii ’80 s-a produs o nemaipomenita proliferare a spatiilor culturale de toate soiurile: spatii de expozitie, de publicare, de lectura, de discutii; spatii institutionale si non-institutionale; spatii private si spatii publice. O nemaivazuta trasatura a multora dintre aceste noi spatii a fost deschiderea spre interventia spontana nerevizuita, neautorizata si neprogramata anterior (i.e., lectura publica a textelor care nu mai erau supuse, cu zile sau saptamani inainte, aprobarii, corectarii sau respingerii de catre diverse instante culturale si politice).

Pe de alta parte, aceasta activitate intelectuala critica s-a caracterizat printr-o orientare, nemaivazuta vreodata inainte, spre non-institutional si anti-institutional. Confruntata cu constrangerile spatiilor insitutionale si cu utilizarile lor institutionale, ea a dezvoltat urmatoarele strategii:

– irumpere neprevazuta in si apropriere efemera, “deconstructiva”, a spatiilor culturale institutionale (performance-uri spontane, neprogramate, in mijlocul unor vernisaje sau conferinte organizate de altii);

– creare de spatii culturale non-institutionale (expuneri de lucrari plastice si reprezentari teatrale in case particulare, un periodic cultural samizdat), dintre care unele vor tinde sa devina un fel de institutii non-institutionale (galerii in case sau in parcuri centrale);

– irumpere in si apropriere mai mult sau mai putin efemera a spatiilor publice (graffiti, desene murale si performance-uri pe strazile orasului, un joc de baseball pentru artisti si critici pe un stadion de baseball).

Insa, incepand cu 1988, deja, s-a manifestat din nou o ofensiva impotriva interventiei critice a intelectualului in sfera publica, care – din cauza dezamagirii, pesimismului, scepticismului si chiar a resentimentului amar pe care il genereaza, si conjugat cu durele conditii de munca si de viata produse de criza economica de la inceputul anilor ’90, si cu deschiderea simultana in privinta permiselor de iesire din tara – a condus la dispersia majoritatii acestei intelectualitati artistice inspre zone din America si Europa. Cu toate acestea, in anii ’90, mai ales in prima jumatate a decadei, continua sa apara, chiar daca tot mai sporadic, opere cinematografice, narative, teatrale etc. in care supravietuieste spiritul critic al “anilor ’80”.

In continuare, vom examina nu masurile administrative, ci discursul care le legitimeaza si, in general, ideologia si practicile culturale mobilizate impotriva atitudinii critice a intelectualului, caracterului public al interventiilor sale si chiar impotriva insesi figurii intelectualului in general. Si o vom face intr-o maniera tipologica, sincronica, fara a apela la istoria interna a acestei ideologii si a acestor practici, nici la variatiunilor prezentei sale istorice in viata natiunii, al caror examen ar reclama o carte intreaga. Ele, care se prezinta pe sine drept garant al stabilitatii ideologice si politice a Revolutiei, au ajuns hegemonice in anumite perioade, insa, din fericire, nu au ajuns niciodata sa conduca in maniera absoluta in toate instantele si ramificatiile puterii politice si ale institutiilor culturale. Tocmai rezistenta care li s-a opus in anumite momente de catre institutii asemeni Casei Americilor si Institutului Cubanez de Arta si Industrie Cinematografica, Uniunii Scriitorilor si Artistilor din Cuba si chiar de insusi Ministerului Culturii – dintre care ultimele doua contribuisera candva la instaurarea lor – a facut posibila aparitia sau supravietuirea anumitor spatii intelectuale critice.

Aceste ideologii si aceste practici anticritice neaga foarte rar in mod fatis rolul de critic al insesi realitatii sociale revolutionare pe care ar trebui sa il joace intelectualul revolutionar, insa, de asemenea, doar foarte rar il afirma sau reafirma deschis; in cea mai mare parte a timpului, el e trecut sub tacere sau mentionat in treacat ca o simpla trasatura secundara sau facultativa. Insa, chiar si atunci cand e recunoscut explicit in teorie, e neutralizat imediat cu restrictii si rezerve de diverse tipuri si nivele, iar implinirea sa in practica sociala concreta devine obiectul a tot felul de acuzatii politice si etice.

Cele mai radicale restrictii sunt, de buna seama, cele ridicate in numele Raison d’État: nu convine, sau nu trebuie permisa critica sociala in sfera publica

a) pentru ca dusmanii din interior si cei dinafara ai Revolutiei ar putea sa profite de ea cu scopuri propagandistice si/sau

b) pentru ca aducerea la cunostinta a anumitor adevaruri (dificultati si defecte ale realitatii sociale) ar putea dezorienta, arunca in confuzie si descuraja poporul, care nu e inca suficient de pregatit pentru a le asimila [Nota bene: e vorba de acelasi popor a carui cultura politica, maturitate si luciditate ideologica sunt prezentate ca extraordinare atunci cand vine vorba de evidentierea caracterului rational al sprijinului pe care l-a adus Revolutiei], si/sau

c) pentru ca fiecare noua discrepanta critica ar reprezenta o heterodoxie, o dizidenta care ar rupe unitatea ideologica monolitica a natiunii, atat de necesara supravietuirii sale.

Acum, daca se accepta ca critica sociala in sfera publica pune in pericol siguranta nationala, atunci intelectualului revolutionar, in practica, ii mai ramane doar cu adevarat, in “cel mai bun” caz, tacerea sau rolul de apologet, bard al lucrurilor pozitive care exista in mod real, si, in cel mai rau caz, rolul de idealizator si idilizator al realitatii sociale.

Raison d’État a dat nastere Sindromului Misterului. Asa a botezat limbajul popular cubanez tabuizarea investigatiei si a discutarii publice a fenomenelor sociale care cuprind (sau pot sa cuprinda) vreun element negativ endogen. Aceasta tabuizare, care a cunoscut o amploare si rigurozitate variabila in diverse perioade, a patruns in sferele cele mai triviale ale vietii cotidiene si a ajuns, uneori, la extreme grotesti.

De multe ori, pentru intelectual nici nu se pune macar problema de a face ca “poporul”, “publicul” sa devina constient de un anumit fenomen social negativ, ci pur si simplu de a se ajunge ca acest fenomen, adesea un secret cunoscut de toata lumea, sa fie discutat colectiv in sfera publica. De exemplu, existenta prostitutiei in Cuba a fost unul din marile subiecte tabu: desi la sfarsitul anilor ’80 aproape intregul popor stia de existenta sa deschisa si crescanda, pe strada, discursul oficial continua sa-i nege existenta, si tocmai din mediul intelectual s-a ivit articolul-reportaj care a adus in dezbaterea publica indezirabilul fenomen. Multumita, de asemenea, interventiei intelectualitatii artistice, s-a petrecut in zilele noastre ceva similar in privinta altui subiect tabu: supravietuirea rasismului in Cuba.

In conjunctie sau nu cu restrictiile mai sus mentionate, rolului critic al intelectualitatii in sfera publica i se fixeaza limite in functie de domeniul de actiune al competentei sale. Se afirma ca intelectualitatea nu trebuie sa intervina public in privinta unor chestiuni sociale care nu sunt strict culturale sau politic-culturale, pentru ca nu ar fi competenta pentru aceasta, lipsindu-i cunoasterea teoretica si empirica a realitatii sociale concrete, proprie politicienilor de profesie si “expertilor” sau “specialistilor” in anumite probleme sociale.

Aceasta conceptie, care consolideaza si e, la randul sau, consolidata de deja semnalata lipsa de interes a multora dintre intelectualii insisi pentru critica sociala publica, dicteaza profilul tematic al publicatiilor culturale locale. Daca se compara revistele culturale cubaneze cu omologele lor din batrana Europa de Est – de exemplu, La Gaceta de Cuba cu sovietica Literatúrnaia Gazeta –, sare in ochi caracterul exclusiv artistic-cultural al temelor abordate de catre cele cubaneze (cu cateva exceptii recente), absenta din sumarul lor a tematicilor sociale – ca ecologia, educatia, morala, modul de viata si, pana de curand, insa prezente inca doar intr-o masura foarte mica, religia, rasa si genul.

In plus, se afirma adesea ca, in domeniul delimitat deja ca exclusiv cultural, intelectualul trebuie sa intervina critic doar asupra operelor literare si artistice particulare, si nu asupra institutiilor culturale si sociale si influentei lor asupra productiei, difuzarii si receptarii acestor opere. Intr-o vreme in care tot mai multi teoreticieni si critici non-marxisti din toata lumea recunosc sterilitatea unei critici “ergocentrice” – adica una ce se concentreaza asupra operelor de parca acestea ar fi suspendate intr-un vid comunicational social – si necesitatea de-a cerceta aceste opere in contextul proceselor sociale de productie, difuzare si receptare, in sanul socialismului cubanez s-a ajuns sa se astepte de la critica marxista, printre altele, sa nu cerceteze aspectele sociale ale comunicarii sociale artistice, sa fie mai putin sociologica, adica sa fie mai putin marxista sau sa inceteze cu totul sa fie marxista.

Modul cel mai frecvent de-a ataca interventiile critice ale intelectualitatii in sfera publica nu e, asa cum ar fi de asteptat, semnalarea consecintelor negative pe care se presupune ca le-ar putea avea afirmatiile lor critice si nici, cu atat mai putin, demonstrarea caracterului presupus eronat al acestor afirmatii, ci atribuirea de condamnabile intentii oculte autorilor lor: intelectualii sau o parte dintre ei sunt acuzati ca ar pretinde sa converteasca intelectualitatea in insasi Constiinta Critica a societatii, adica in singura si exclusiva constiinta critica a acesteia.(xii)[xii] Acest lucru contrazice un fapt evident: cel ca intelectualitatea ar putea aspira la aceasta si ar reusi sa o implineasca doar intr-o sfera publica in care restul societatii nu ar interveni critic si nici nu ar putea sa o faca; insa intelectualitatea, e limpede, nu are nici un mijloc de-a impiedica o astfel de interventie. Doar absenta activitatii critice publice a altor subiecti sociali (clase, grupuri, organizatii politice, mass media etc.) poate face ca intelectualitatea sa nu fie o constiinta critica printre altele, ci insasi constiinta critica.

O alta modalitate frecventa de-a descalifica interventiile critice ale intelectualitatii e stigmatizarea lor publica cu epitetul “hipercritice”, care legitimeaza suficient excluderea lor din sfera publica. In spaniola corecta, [termenul] “hipercritic” se aplica unui discurs care contine o critica excesiv de minutioasa, scrupuloasa sau riguroasa. Daca ceea ce e condamnabil in hipercriticism nu e minutiozitatea, scrupulozitatea si rigurozitatea in analiza si in evaluarea critica a realitatii sociale, atunci trebuie sa fie gradul excesiv al acestor calitati: faptul ca se prezinta “intr-o masura mai mare decat e necesar sau convenabil”. Altfel spus, ca criteriul criticii sociale corecte nu ar fi adevarul, ci corespondenta gradului sau de minutionizate, scrupulozitate si rigurozitate cu masura exacta a ceea ce e necesar si convenabil. Cu toate acestea, nici o interventie critica nu e stigmatizata ca “hipocritica” sau “acritica”. A nu critica deloc sau a critica mai putin decat e necesar sau convenabil nu e motiv de condamnare sau de excludere. Aceasta lasa sa se vada ca “zero”-ul, absenta totala, e, in realitate, marele ideal al criticii sociale. Acum, inca odata, cine, cum si dupa ce criterii decide care grad de rigurozitate critica e necesar sau convenabil societatii socialiste?; sau, ceea ce e acelasi lucru, cat adevar si cata trecere sub tacere a adevarului sunt necesare sau convenabile? Si cata trecere sub tacere a adevarului da nastere unei minciuni prin omisiune?

O alta metoda utilizata pentru a invalida criticismul, similara cu cea de mai sus si asociata adesea cu ea, e inselatoarea exigenta gnoseologica realist-socialista a reflectarii totalitatii societatii nu prin conjunctia operelor unei culturi, ci prin opera literala, artistica sau stiintifico-sociala individuala. Aceasta trebuie sa fie un microcosmos in care nu se poate omite nimic. Astfel, interventiile critice sunt condamnate taios pentru ca se concentreaza asupra revelarii negativului si nu prezinta deloc la magnitudinea sa reala (prin proportia sa statistica sau semnificatia sociala) pozitivul existent in societate alaturi de negativul criticat. Totusi, majoritatea interventiilor necritice, nici macar cele cu totul apologetice, nu sunt anatemizate in vreun fel pentru a se fi concentrat asupra pozitivului si a nu fi aratat deloc, la magnitudinea sa reala, negativul care supravietuieste sau survine in societate alaturi de pozitivul proslavit.

Poate cel mai amputant dintre atacuri e cel care se limiteaza la a semnala in interventia critica a intelectualului vreo coincidenta cu afirmatiile anterioare ale unor contrarevolutionari externi sau interni. Nici in acest caz principiul conducator nu e cel al corespondentei cu adevarul, ci “logica” a ceea ce insusi Engels a numit batjocoritor “politica lui Gribul”, constand in presupusa obligatie a fiecarui ganditor marxist de a afirma in mod automat contrariul a ceea ce ar fi afirmat oricare ganditor ne-marxist. Insa aceasta “logica” e aplicata, de asemenea, retroactiv: daca vreun dusman declarat al Revolutiei isi afirma public adeziunea in vreo privinta fata de o interventie critica anterioara a intelectualului, sau dovedeste direct sau indirect ca ar aproba-o, aceasta se transforma automat in interventie contrarevolutionara, indiferent de cat timp s-a scurs de atunci. Daca ceea ce e corect politic e contrariul a ceea ce spun dusmanii, intelectualul revolutionar si opera sa se vad supusi unei funeste si dureroase dependente intelectuale de initiativele acestora.

O alta maniera de a descalifica interventiile critice ale intelectualilor e a-i face vinovati de “indisciplina”, de a fi introdus anarhia si dezordinea in viata sociala. E un apel la ignorarea continutului de adevar al unei interventii critice pentru simplul fapt ca aceasta ar fi violat regulile pragmatice nescrise, insa nu mai putin riguroase pentru aceasta, care hotarasc unde, cand, cum si in fata cui nu se poate formula o critica asupra unor chestiuni determinate (inclusiv cine nu are voie sa le formuleze). Ajunge, de pilda, sa fi fost facuta in afara cercului autorizat, in afara institutiilor sau reuniunilor programate, sau de catre o persoana (un incepator sau un amator) nerecunoscuta oficial ca figura intelectuala, sau fara a o infasura in ritualuri apologetice “constructive”, sau fara a oferi de-a gata solutia problemei ridicate, pentru a putea fi dez-autorizat intr-o maniera absoluta si declarat nenecesar – si inadecvat – orice fel de raspuns care i s-ar putea da.

Un mod deosebit de eficient si de frecvent de-a descalifica interventiile critice e prezentarea lor, patetica si, aproape de fiecare data, melodramatica si kitsch, ca pe o “ofensa la adresa sensibilitatii populare”, o “rana ce strapunge fibrele cele mai profunde ale inimii poporului nostru cel plin de abnegatie”. Asa cum in materie de comprehensibilitate a operelor se cauta – dupa cum o remarca just o celebra fraza a lui Che Guevara – “ceea ce intelege toata lumea, adica ceea ce inteleg functionarii”, in materie de morala si politica se cauta doar ceea ce aproba toata lumea, si care echivaleaza, in realitate, cu ceea ce aproba functionarii. Astfel, dintr-o data, sensibilitatea populara, adesea ignorata de aceiasi functionari in privinta altor chestiuni sociale, e prezentata ca suprema si infailibila instanta morala si politica, desi adesea nu e mai mult decat un construct mediatic sau oratoric care incarneaza ceea ce cred functionarii ca are datoria sa simta poporul in privinta cutarei sau cutarei chestiuni.

In sfarsit, atunci cand argumentarea critica a intelectualului e realizata, vizibil si consecvent, din punctul de vedere al principiilor si intereselor Revolutiei, si cu o impecabila logica marxista, e posibil sa se recurga la un mecanism neutralizant de urgenta: in loc ca afirmatiile sale sa fie discutate public, sa fie refutate cu armele intelectuale ale marxismului, autorul e acuzat ca simuleaza ca ar fi revolutionar sau marxist, ca se deghizeaza cu ajutorul unei frazeologii marxiste, iar odata cu aceasta sentinta, aspectul intelectual al chestiunii e considerat elucidat, facandu-i-se astfel un rau moral unui adevarat revolutionar sau marxist.

Acum, desigur, activitatea critica a intelectualului in sfera publica nu e combatuta doar in mod direct, ci si pe cai indirecte. Una dintre ele e administrarea memoriei si a uitarii. In fiecare perioada se incearca steregerea (minimalizarea, invaluirea) din memoria colectiva culturala a tot ceea ce e legat de activitatea critica a intelectualului in perioada anterioara: fie ca e vorba de amintirea formelor pe care le-a luat, caile pe care le-a utilizat, spatiile in care s-a desfasurat si persoanele concrete care au exercitat-o, fie amintirea felului in care a fost combatuta, reprimata sau suprimata si a celor care au fost antagonistii sai (ceea ce, in prima si tulbura prima jumatate a decadei noua, a facilitat “spalarea de biografii”, “travestirea ideologica” [el “travestismo ideológico”] si “reciclarea” personajelor ce faceau parte din linia dura).

Astfel, folosind in mod conventional deloc exacta desemnare a perioadelor prin cifre rotunde, putem spune ca interventiile si spatiile critice din “anii ’60” (1959-1967) au fost sterse in “anii ’70” (1968-1983); “erorile” politico-culturale comise in “anii ’70” impotriva acestor interventii si spatii au fost recunoscute superficial si sterse imediat in “anii ’80” (1984-1989); si, in sfarsit, noile interventii si spatii critice din “anii ’80” au fost sterse in anii ’90. Modurile de operare au mers de la excluderea brutala din dictionare si texte istorice pana la subtila acceptare imediata, in “anii ’80”, a denumirii eufemistice de “cincinalul gri” (1971-1975) data perioadei de autoritarism si dogmatism care, pe de-o parte, s-a extins pana la aproape cincisprezece ani, aproximativ din 1968 pana in 1983, si, pe de alta, a fost neagra pentru multe vieti si opere ale intelectualilor.

Nu e deci intamplator ca interventiile critice din “anii ’80” s-au straduit sa recupereze memoria predecesoarelor lor din “anii ’60”, ca pe o traditie intrerupta. In mod similar, recuperarea memoriei tinerelor arte plastice si a altor manifestari critice ale intelectualitatii “anilor ’80” ar trebui sa faca parte din atat de necesara anamneza istorica a intelectualitatii cubaneze, in ciuda celor care se ingrijesc sa transforme in realitate ceea ce proclama inca din titlu acea veche carte a lui Aldo Baroni: „Cuba, tara cu putina memorie”.

O semnificatie identica cu cea a acestei administrari a memoriei si a uitarii o are faptul ca, din corpusul productiei intelectuale din Europa orientala socialista prezentata publicului cubanez au fost excluse a priori sau expulzate a posteriori operele care intrupeaza o traditie intelectuala socialista a criticii realitatii sociale a socialismului real: de la textele satirice ale lui Maiakovski pana la cele ale lui Stratiev, de la eseurile politice ale lui Trotki pana la cele ale lui Adam Schaff sau ale primului Rudolf Bahro.

O alta cale indirecta, insa eficienta in cel mai inalt grad, de lupta impotriva interventiei critice a intelectualitatii e starnirea si propagarea anti-intelectualismului, deja existent in cultura cubaneza, insa revigorat si raspandit cu scopuri politice.

De fapt, deja in 1925, in eseul intitulat “Criza culturii inalte in Cuba”, enumerand factorii responsabili pentru acea criza din interiorul tinerei Republici, remarcabilul ganditor cubanez Jorge Mañach atragea atentia ca, in popor, in “toate clasele ne-intelectuale ale natiunii”, exista “o surda antipatie, o respingere ironica”, o “atitudine de indiferenta si chiar de dispret fata de nelinistile intelectuale”. Si observa: “Nu doar pentru poporul de jos, ci chiar si pentru burghezie, a fi sau a parea «intelectual» e o pata”.[xiii] In aceasta “traditie” timpurie se manifesta influenta anti-intelectualismului – divers, insa profund – a doua culturi, cea spaniola si cea a Statelor Unite, care au contribuit la geneza si evolutia culturii cubaneze.

Astfel, in “anii ’70”, imaginea intelectualului in cultura de masa (cantece, telenovele, spectacole comice etc.) a devenit si mai ridicola si antipatica, nu doar ca tip nepopular ci, in general, ca personaj lipsit de “cubanitate” [cubanía] (strain de realitatea sociala, de popor, de munca grea; aristocratic, retoric si pedant intr-o maniera pompoasa).

Daca “masele”, “poporul” au fost candva construite ca Celalalt-ul in raport cu elita intelectuala – termenul definitoriu al opozitiei –, si, prin urmare, primitiv, obtuz, irational etc., “elita” intelectuala a fost cea construita atunci ca Celalalt-ul in raport cu poporul si, prin urmare, extravaganta, amorala, strainizanta [extranjerizante].

Profitand de ideile morale dominante in vaste sectoare populare, homofobia (mai precis, gayfobia) si ostilitatea si intoleranta fata de orice diferenta in modul de viata (si, prin urmare, fata de toate semnele originalitatii din imbracaminte etc., atat de frecvente printre intelectuali), s-a operat o identificare intre intelectualitate, homosexualitate, “extravaganta” si caracterul nedemn de incredere din punct de vedere politic si moral. Pierre Bourdieu a atras deja atentia asupra “anti-intelectualismului viril” si asupra “tendintei fractiunilor conducatoare [ale clasei dominante] de-a concepe opozitia intre «omul de actiune» si «intelectual» ca pe o varianta a opozitiei intre masculin si feminin”.[xiv]

Filmul cubanez Fragi si ciocolata (1993), cunoscut pe plan international, – si caruia, in Cuba, i-a fost interzisa pana in zilele noastre difuzarea televizata pe scara larga prin canalele nationale –, poate fi privit, de asemenea, ca o replica artistica tardiva a intelligentsiei nationale data gayfobiei si, in general, “alofobiei” morale si ideologice reale [realmente existentes] din sanul poporului, insa starnite si orientate in anii ’70 impotriva intelectualitatii ca intreg [xv] (ar trebui amintita greutatea elementului intelectual si a culturii in [construirea] imaginii protagonistului homosexual, ca si caracterul de initiere culturala pe care il imbraca relatia sa de prietenie tot mai stransa cu tanarul comunist heterosexual).

Diseminatori ai acestui anti-intelectualism nu sunt doar, in mare parte, politicienii si membri ai paturilor populare: in tara noastra exista, de asmenea, un numar considerabil din cei pe care Leszek Kolakowski i-a denumit “intelectuali impotriva intelectului”. Totusi, explicatia pe care o ofera Kolakowski aparitiei lor – o senzatie de “dezradacinare”, de neintegrare, si nevoia care deriva de aici a unui sentiment de angajament total sau a unei constiinta a apartenentei – nu pare a fi valabila in acest caz.(xvi)[xvi] Mai adecvata pare explicatia oferita de Bourdieu pentru acest “anti-intelectualism din interior”: resentimentul si “violenta dragostei dezamagite” care apare la intelectualii mediocri “atunci cand insuccesul relativ loveste in aspitatiile lor initiale la o cultura de la care au asteptat totul”(xvii)[xvii]. Aceasta o indica faptul ca apogeul anti-intelectualismului in mediul cultural coincide cu perioada pe care multi au descris-o deja ca cea a “mediocratiei”, “ascensiunea mediocritatii la putere” etc.

Aceste campanii anti-intelectuale au cunoscut un succes si o inradacinare atat de profunde, incat chiar in 1992, Consiliul National al Uniunii Scriitorilor si Artistilor din Cuba a trebuit sa emita un document dedicat in mare parte criticarii “prejudecatilor anticulturale” si persoanelor care provoaca ostilitatea si neancrederea poporului fata de intelectuali. [xviii]

In momentele lor de participare la sfera publica, majoritatea intelectualilor critici cubanezi au crezut, mai mult decat o buna parte dintre politicieni, in capacitatea socialismului de-a suporta critica deschisa. Mai mult, au considerat-o nu o amenintare pentru socialism, ci “oxigenul” sau, “motorul” sau: o necesitate pentru supravietuirea si sanatatea procesului revolutionar. Conform convingerii lor, critica sociala poate fi o amenintare doar atunci cand e redusa la tacere sau chiar suprimata cu represalii administrative sau de alta natura, cand e blocata intr-o enclava profesionala sau institutionala inchisa, cand e plasata intr-un vid comunicational sub un clopot de sticla si, mai ales, atunci cand nu i se raspunde sau cand, chiar daca e recunoscuta ca justa, nu e luata in considerare de practica politica. Pentru ei, ceea ce au confirmat procesele care au dus la prabusirea blocului socialist nu a fost – asa cum gandesc multi politicieni, birocrati, tehnocrati si econocrati – faptul ca critica sociala a intelectualilor ar determina eroziunea si caderea socialismului real, ci ca reducerea la tacere, blocarea si dispretuirea criticii sociale a intelectualilor si a poporului in general permite ca problemele sociale si neajunsurile care-i corespund sa creasca, sa se inmulteasca si sa se acumuleze mult peste ceea ce ar putea suporta o deschidere tardiva spre dezbaterea critica publica.

Destinul socialismului dupa caderea blocului socialist e hotarat, mai mult ca oricand, de capacitatea sa de-a sustine in teorie si in practica acea idee initiala conform careia adeziunea intelectualului la Revolutie – ca si, de altefel, cea a oricarui cetatean obisnuit – “daca vrea cu adevarat sa fie utila, nu poate fi decat o adeziune critica”; de capacitatea sa de-a tolera si de a raspunde public criticii sociale care i se adreseaza de pe alte pozitii ideologice – critica acelor “nerevolutionari din cadrul Revolutiei” la care se referea celebra maxima din 1961; de capacitatea sa nu doar de a tolera, ci si de a incuraja critica sociala a propriei sale gestiuni si din perspective acelorasi principii, idealuri si valori pe care le proclama ca fiind ale sale, adica de a fi mecena criticii socialiste a gestiunii sale; in sfarsit, de capacitatea sa de-a se asigura ca intelectualul, pentru a publica adevarul, nu va trebui sa apeleze la “samizdat” sau “tamizdat”(xix)[xix], sfere publice din diaspora si alte spatii culturale si mecenate extrateritoriale, si nici sa depaseasca “dificultatile in a scrie adevarul”, semnalate de Brecht in celebrul sau articol din 1935.(xx)[xx] Dar atata vreme cat aceasta capacitate se va vedea ingradita de catre actiunea fortelor politice ostile criticii sociale, intelectualul, pentru a depasi aceste dificultati, va trebui sa dea dovada de cele cinci virtuti brechtine corespunzatoare: curajul de-a exprima adevarul, perspicacitatea de a-l recunoaste, arta de a-l face manevrabil ca pe o arma, criteriul de a-i alege pe aceia in mainile carora ea va fi eficace si priceperea de-a o disemina pe scara larga.

Postscriptum pentru boundary 2

Am mentionat in acest eseu ca pana si critica din “interiorul Revolutiei” poate uneori suferi represalii. Un exemplu de astfel de represalii este “raspunsul” negativ primit de la anumite sectoare oficiale la prezentarea initiala in Cuba a acestui text intr-o conferinta sponsorizata de Uniunea Artistilor si Scriitorilor Cubanezi (UNEAC), in aprilie 2001. La mai putin de o saptamana dupa eveniment, am primit nu o replica scrisa sau verbala la ceea ce am spus, ci, in schimb, o nota care ma informa ca mica cladire care fusese alocata cu un an in urma revistei Criterios – publicatia de literatura internationala si teorie culturala pe care am infiintat-o si o editez – pentru a servi ca sediu unui nou Centru pentru Teorie Culturala, si care se afla in curs de a fi retransformata pentru acest scop, a fost repartizata gresit si ca va trebui returnata ministerului in cauza.

Traducere de VERONICA LAZĂR