Tranzitia, dincolo de capitalism

by OVIDIU TICHINDELEANU

 

Doua decenii au trecut de la destramarea regimurilor comuniste est-europene, si daca primul (1989-1999) a stat sub semnul victoriei indiscutabile a capitalismului (pe fondul falimentarii unor economii din lumea in dezvoltare), a stabilirii la stanga si la dreapta spectrului politic si cultural a unui nou universal nord-atlantic (fundamentalismul neoliberal al pietei), deceniul 1999-2009 este cel in care aceasta ordine a fost contestata de miscarile stangii independente si de Sudul “nealiniat” consensului de la Washington, si a intrat in criza chiar in centrele de putere ale sistemului mondial.

 

In iarna lui 2007, “expertii” si analistii de dreapta au trecut in general sub tacere declaratiile unui important om de dreapta, Pascal Lamy, directorul general al Organizatiei Mondiale a Comertului, cum ca analiza capitalismului global facuta de Marx ramane cat se poate de actuala si pertinenta, si ca sistemul capitalist trebuie reformat din esenta, si de urgenta. Mult-hulita teza a tendintei de scadere a ratei profitului prinsese din nou viata, din cel mai neasteptat ungher.

 

Desigur, Lamy, ca si multi alti “grei” ai organizatiilor economice internationale, gasise oportun sa reabiliteze memoria lui Marx fiindca semnele declansarii unui cutremur in sistemul economic global se puteau citi in constelatiile vizibile deja prin crapatura din tavan – sa nu uitam ca in toamna lui 2007, Northern Rock, a cincea banca din Anglia, fusese aproape de colaps, fiind salvata in ultimul moment de Banca Angliei cu o infuzie generoasa de capital. Precum, un an mai tarziu, interventiile similare ale trezoreriei nord-americane, donatia Bancii Angliei nu fusese un act de caritate, ci un gest disperat, fortat de constatatea ca intregul sistem financiar britanic fusese aproape de prabusire. Si intr-adevar: un an mai tarziu, existenta intregului sistem financiar al celei mai puternici puteri globale, si prin el a intregii lumi, e pusa sub indoiala.

 

 

Declaratiile lui Lamy au parut senzationale doar in industria culturala liberala, care a eliminat din anii 1990 aproape orice referinta la analizele marxiste sau post-marxiste ale sistemului economic international, odata cu “falimentul comunismului”. Un alt faliment e acum pe buzele tuturor, insa nici un liberal nu indrazneste inca sa il numeasca. S-ar parea, asadar, ca acum ar fi momentul ca “legiunile” de economisti de stanga, ale caror avertismente nu s-au bucurat de vizibilitatea cuvintelor lui Lamy, sa intre in discutie, si sa explice tuturor – adica sferei publice, cat de limitata ar fi ea – ce inseamna acel “v-am spus eu!” si ce e de facut. Desigur, aceasta nu se intampla in industria culturala globala, limitata in posibilitatile sale de expresie de presiunile puterilor economice si politice – si cu atat mai putin la periferia sistemului mondial al capitalismului, in Romania de pilda, unde, nu in ultimul rand multumita anticomunismului radical, ideologiile neoliberale de dreapta au fost adoptate si de cei mai “de stanga” din esichierul politic al statului, si unde eurocentrismul furnizeaza un izvor neostoit de naratiuni normative ce domesticesc sfera publica si calmeaza din nascare gandirea critica.

 

Astfel, in mijlocul celor mai sumbre pronosticuri si apeluri la reflectie serioasa, ceea ce s-a impus deocamdata in sfera publica romaneasca e un nou discurs al normalizarii – “daca Europa intra in recesiune, intram si noi, ca suntem europeni. E doar un fenomen normal al economiei mondiale [din asemenea naratiuni lipseste sistematic cuvantul «capitalism»] – dupa crestere urmeaza scaderea.” Chiar in conditiile succesului international al stangii independente, al succesului unor modele economice si sociale alternative, posibilitatea de a le lua in considerare e obturata de astfel de naratiuni normative ce reglementeaza regimul de vizibilitate al sferei publice.

 

Problema e ca ceea ce se intampla poate fi caracterizat intr-o sumedenie de feluri – insa normalitatea nu e printre ele. Sistemul mondial al capitalismului e in criza, si odata cu el ideologia fundamentalismului pietei, consensul de la Washington, neoliberalismul si neoconservatorismul care au constituit ideologiile dominante la nivel global din ultimele doua decenii – si care au fost colonizate in Estul Europei ca litere de aur ale cunoasterii universale. Daca razboaiele recente nu ar fi fost suficiente, interventiile trezoreriei nord-americane si a Bancii Angliei in propria economie au adus la vizibilitate ceea ce fusese demult stiut si analizat de ganditori precum Braudel si Wallerstein, ca sa nu spun de Roza Luxemburg si Marx: “piata libera” e pentru maruntisuri, iar la nivel inalt, acolo unde conteaza, economia capitalista nu se bazeaza pe autogestionarea pietei, ci pe bratul armat si interventia statului, pe forta, nu echilibru natural, pe injustitie si violenta, nu inventivitate si pluralism.

 

Conditiile de criza sunt si o oportunitate de a revedea ceea ce stiam deja, dar uitasem datorita unor ideologeme dominante. Anume, gandirea metonimica a anticomunismului dominant a efectuat in ultimele doua decenii o munca asidua de delegitimare a orice tine de “stanga”, prin derivatie esentialista din “comunism”. Derivatia functioneaza la toate nivelurile – am vazut recent ca pana si Obama a fost caracterizat – ignoranta, rea-credinta sau stultificare? – drept “socialist”, iar alegerea lui o “intoarcere a stangii”. Astfel de aberatii devin enunturi obisnuite fiindca terenul pe care se pune problema “socialismului” si a “stangii” a fost ocupat. Teme si concepte ce fusesera in mod traditional elaborate de miscari sociale si ganditori de stanga – precum imperialismul, violenta coloniala, inegalitatea dintre bogati si saraci, proprietatea colectiva – au disparut pur si simplu din sfera publica locala, fiind si astazi delegitimate a priori intr-o locatie a periferiei mondiale precum valea Dambovitei. Din pacate, in istoria culturala a postcomunismului, anticomunismul nu a fost sinonim cu gandirea critica si emanciparea promise in 1989, ci mai degraba cu intoarcerea catre puterea imperiala ramasa in picioare la sfarsitul Razboiului Rece, cu imperativele memoriei, bigotism, tribalism si monocultura de dreapta, cu fudula ignorare si cenzura informala a gandirii critice de stanga. Partea neoconservatoare a sferei publice romanesti a pus dealtfel in mod deschis, si repetat, intrebarea logica: ce e de facut pentru a elimina cu totul stanga? In aceste conditii, cresterea extraordinara si progresul international din ultimii zece ani al stangii independente, nonpartinice, antiglobaliste, incepand cu manifestatiile din 1999 din Seattle si pana la ultimul encuentros zapatist, a fost sistematic trecuta sub tacere in industria culturala locala – ori referite alternativ, la fel de delegitimant, ca “moda” ori “huliganism”. Bigotismul administreaza astazi cultura, iar intoleranta si rasismul intelectualilor neoconservatori sunt abia adapostite si deghizate in ura fata de stanga, in resentimente ce rabufnesc in momente de criza, precum rebeliunile din Franta. Tocmai patriotii anticomunisti locali, altfel foarte vocali cand e vorba de trecutele militie si securitate comuniste, sunt cei care au cerut “mai mult baston” de la politia ce a reprimat manifestatia independenta contra summit-ului NATO de la Bucuresti.

 

Eliminarea unor idei si termeni fundamentali din campul discursiv al sferei publice, precum si eliminarea anumitor parteneri de dialog, sunt astfel de elemente care determina confuzia si lipsa de orientare a celor care incep sa fie tot mai nesatisfacuti de discursurile normative dominante, si care incearca sa se dumireasca asupra posibilitatilor concrete, dincolo de micile diferente din interiorul scenei de dreapta. “Capitalismul” fie nu figureaza, fie e pomenit marginal, in mod aberant, ca “mediu natural al democratiei”. Doar fiindca fusese un cuvant cheie ce figura in „Scanteia”, “imperialismul” e de o buna bucata de vreme reabilitat in industria culturala locala – am avut astfel ocazia sa aflam de la noi istorici ca Imperiul Britanic le-a facut bine indienilor, i-a “civilizat”! In general, asa cum le e tipic enclavelor colonizate, “civilizatia” si “modernitatea” au dobandit un sens exclusiv occidental in Romania, ai carei intelectuali vizibili au o privire foarte selectiva, dovedind ignoranta desavarsita in ceea ce priveste tot ceea ce e “oriental” ori non-european (ori rusesc), dar si o dorinta constanta de auto-orientalizare a omului simplu local, “balcanic”. Mai mult, dupa 1989, omul simplu si mai ales “muncitorul” au fost dealtfel intru totul delegitimati si eliminati ca posibili participanti in sfera politica si cea culturala. In discursul normativ dominant, tranzitia de la comunism la capitalism era o chestiune complexa ce trebuia delegata expertilor, consultantilor si in cele din urma tehnocratilor. La randul sau, cultura era o chestiune complexa ce trebuia delegata celor in stare sa reprezinte adevaratele valori.

 

Ei bine, criza economica actuala, care e atat de profunda incat afecteaza sisteme de valori aparent incetatenite, are darul de a zdruncina si aceasta naratiune a delegarii pe care s-a bazat discursul liberal, si care a constituit de fapt baza neocolonizarii recente a spatiului local. Liberalismul a promovat in teorie pluralismul, dand insa prioritate practica si delegand mereu dreptul la cuvant elitelor si technocratilor. Care mai sunt motivele pentru a continua sa asculti judecatile economice ale acelorasi experti si tehnocrati care au produs dezastrul actual? Care sunt motivele pentru a continua sa asculti judecatile acelorasi functionari intelectuali care au permis raspandirea intolerantei, a rasismului si bigotismului – ca sa nu vorbesc de provincialism? Care e functia “adevarurilor” promovate de atatia jurnalisti, intelectuali, politicieni de stat, “societati academice”, think-tankuri si experti care au sustinut imperios pana mai ieri necesitatea privatizarii CEC-ului, ori necesitatea privatizarii fondurilor de pensii, si in general “fluidizarea” si “flexibilizarea” tuturor sectoarelor, deschiderea lor totala pentru a primi imbratisarea calda a capitalului, de la piata agricola la educatie si sanatate?

 

In lumina crepusculara a crizei financiare actuale, se profileaza cu claritate eficienta triplei borne ideologice ce a refasonat sfera publica si industria culturala centrala dupa revolutia din 1989, si care limiteaza in continuare gandirea critica: falsele identificari dintre piata libera si capitalism, dintre capitalism si democratie, si dintre civilizatia in sine (modernitate) si occident. Capitalocentrismul, anticomunismul si eurocentrismul au fost si inca au ramas bornele de control care decid daca un anumit discurs ori anumiti autori intra sau nu in noua sfera publica, in industria culturala centrala postcomunista, sunt baierele principale ale gandirii critice. Munca multor intelectuali si publicisti, in special a celor care au facut cariera din anticomunism, a constat dealtfel in domesticirea noii sfere publice, aplatizarea gandirii critice, in mod constient sau nu, astfel incat aceasta sa devina un recipient primitor al noilor universalii nord-atlantice, dominante dupa caderea blocului comunist.

 

In fine, in astfel de momente iese la iveala in toata hidosenia sa – blasfemie! – “Dumnezeul” care “si-a intors fata catre romani” pe 22 Decembrie 1989, la ora 11:50. Nu ma refer doar la noua epoca de aur a superstitiilor din perioada tranzitiei, ori la bigotismul ce a scos recent teoria evolutiei din manualul de Biologie si a umplut centrele civice ale mai tuturor oraselor cu ruine ori monumente de prost gust, ci la ceea ce s-a dovedit a fi fost intr-adevar, la acea ora exacta iminenta, un daemon meridianus: catre “romani” si-au intors fata capitalul mondial si imperiul care a ramas in picioare dupa caderea blocului est-european, imaginea iluzorie a bogatiei si imaginea virila si inarmata a Marelui Om Alb, cel care a adus apoi intr-adevar celor vii noutatile atat de interesante despre moarte. Caci cum se poate cuprinde altfel in gand necrofilia postcomunista generalizata? – de la fascinatia cu cadavrul lui Ceausescu la cultul cadaverizant al “maestrilor”, dar si mortificarea voluntara prin terapia de soc, ori penuria nu mai putin voluntara la care se supun muncitorii imigranti (adevarata “generatie sacrificata” a tranzitiei), de dragul celor de acasa.

Invocandu-l pe Marx, Pascal Lamy ajunsese si el in 2007 sa vada capitalismul ca pe un sistem disfunctional, bazat pe o teorie a profitului ce decurge din alienare: bogatii devin mai bogati, si saracii devin mai saraci. Recunoastem imaginea vampirica a capitalismului. Or nu e aceasta una dintre invatamintele tranzitiei, stiuta de fiecare non-expert?

 

Ce am stiut, asadar, de la bun inceput, despre “demonii” ce au inspirat tranzitia? Am stiut ca exista o parte intunecata a prosperitatii, inventivitatii si consumului. In lumina crizei, istoria vazuta de jos capata din nou valoare: in intreaga sa istorie de jumatate de mileniu, capitalismul nu a fost asociat cu democratia si libertatea, ci mai degraba cu violenta coloniala, militarismul imperialist, guvernarea prin forta militara, tendinta plutocratica, monopolistica si tehnocentrista. De fapt, ultimul sfert de veac, ori mai precis din 1974, e unica perioada in care capitalismul a devenit, in industria culturala globalizanta, “mediu natural al democratiei”. In rest, modernitatea occidentala, istoria clubului confidential al Marelui Om Alb, e indisociabila de colonialism, razboi si sclavagism, de crima si violenta – iar a cunoaste aceasta nu inseamna a respinge traditii culturale europene! Desigur, tragediile create de ideologiile globale devin comedie in repetitia locala: asa cum fundamentalismul neoliberal al pietei nu poate fi separat de partenerul sau militarist, neoconservatorismul, la un nivel adecvat de meschin, la periferia capitalismului, gestionarea locala a crizei e facuta in primul rand prin adoptarea de masuri anti-sociale impotriva pensionarilor si a mamelor, care e insotita de promulgarea legii nr. 298/2008, prin care supravegherea generalizata devine realitate.

 

Dreapta radicala contemporana recurge in prezent la imagini idilice de care stanga independenta s-a dezbarat demult. Spre exemplu, imaginea abstractizata a omului simplu si a capitalismului ca taram al succesului prin munca cinstita. Astfel, o tendinta strategica actuala este cea de a demoniza sistemul financiar, imaginat ca un mutant scapat de sub control, o gasca de indivizi lacomi din cauza carora sufera restul lumii, “a few bad apples”. (Desigur, deja negutatorii din Genova si Venetia secolului al XV-lea nu ar fi dobandit puterea lor fara speculatii financiare). In scopul domesticirii acestui mutant prin interventia statului, dreapta nu cere, ca de obicei, decat delegarea temporara a libertatilor, restrangerea liberala – temporara – a libertatilor in numele Libertatii, si sustinerea aceluiasi sistem prin sume de bani inimaginabile: un nou consens capitalist. Nu mai departe de acum cativa ani, fractiuni infime din aceste sume le-au fost refuzate muncitorilor, sistemului de educatie ori sanatate, din motive de “economie”. “Economia” – a se citi sistemul mondial al capitalismului – e postulata astfel ca fundament al societatii, caruia ii sunt subordonate toate celelalte valori si prioritati. Sa fie asta ceea ce ne dorim, perpetuarea aceluiasi sistem? Si chiar daca ne-am dori-o, e asta posibil fara distrugerea totala a lumii?

Supraordonarea economiei in dauna vietii, a sanatatii si cunoasterii, sacrificarea bunurilor colective, materiale si culturale – aceasta este ideologema respinsa de stanga independenta contemporana, al carei principal avantaj este cel a fi acumulat deja o bogata traditie de gandire si mobilizare anticapitalista si internationalista, adica anti-imperialista. E aproape de la sine inteles ca social-democratia partinica, parte integranta a sistemului de organizare statala a puterii, nu va lua in considerare aceasta directie, cu atat mai mult cu cat modelele de succes pentru periferii nu vor fi gasite in curtea Marelui Om Alb.

 

E o anecdota veche – nici un marxist nu isi doreste cu adevarat sa spuna “v-am spus eu!” Dar cand criza survine ziua in amiaza mare, nu strica atentia acordata viselor diminetii, si nu doar in sensul criticii ideologiei dominante, dar si in cel al ascultarii viselor, a luarii lor in serios. Oportunitatea oferita de criza este contemplarea unei schimbari sistemice, reintroducerea dorintelor in politica, economie si nu in ultimul rand in cultura. Daca e adevarat ca sistemul mondial al capitalismului se apropie de sfarsitul unei lungi epoci, la capatul crizei de supraacumulare a productiei si scadere a profitului in care intrase din 1974, si care a fost temporar usurata in anii 1990 de aparitia unor noi piete – internetul si fostul bloc socialist, atunci cu atat mai importanta e munca de reabilitare a idealismului si a viziunii emancipatoare, necesara imaginarii a ceea ce s-ar putea afla dincolo de schimbarea sistemica, pentru a parcurge calea unei tranzitii fara “terapii de soc” – munca dublata de cea a rezistentei impotriva procedurilor liberale de delegare (instrainare) a cuvantului unor noi experti si elite, inclusiv in domeniul cultural.

 

OVIDIU TICHINDELEANU