Criza mondiala si lupta anticapitalista

by ALEXANDRU POLGÁR

 

Orisicat de importanta, cruciala, cardinala ar parea criza financiara mondiala actuala, exista un lucru care n-ar trebui poate ignorat daca vrem sa intelegem ceva din desfasurarile social-politice in cadrul carora ea are loc. Si anume ca ea, criza, nu e o stare de exceptie a capitalismului, nici un fel de pre-apocalipsa, careia ii va urma vreo decizie radicala si majora a formelor deja configurate ale felului nostru de a-fi-social. Criza, in general, e starea de normalitate a capitalismului, iar aceasta de acum nu face decat sa confirme acest vechi, prafuit si cu placere banalizat (dar deloc banal) dicton, care trebuie totusi reamintit ori de cate ori articuleaza (si nu intamplator) adevarul a ce ni se intampla. Falimentele, restructurarile, concedierile, pierderea economiilor oamenilor marunti au loc in mod curent, peste tot in lume, si daca am pune cap la cap efectele sociale ale unor asemenea microevenimente, s-ar face cam de-o duzina de crize mondiale. E felul de a fi al capitalismului.

 

Ceea ce face ca aceasta criza sa fie totusi speciala este ca ea nu mai poate fi maturata sub covor, ca toate microevenimentele amintite, „uitata”, ingropata la vedere in mass-media, ca sa zic asa. Prin urmare, are o oarecare valoare revelatorie, de expunere in vizibil suplimentara. Cu conditia sa n-o ratam. Iar asta inseamna s-o vedem ca normalitate a pseudopoliticii , ceva pe care ceea ce se cheama astazi politica (parlamentele, comisiile, deciziile, voturile etc.) n-o poate capta ori atinge macar, daramite s-o schimbe. Nu e vorba de determinism economic, care ar dicta singur in raiul mercantil, ci de faptul ca politica noastra, a epocii, isi extrage principiile cardinale din salvgardarea posibilului capitalist (prin mijloacele juridico-politienesti de care dispune): in primul rand folosirea in scop lucrativ a proprietatii private (cumparare de forta de munca, extorcare a profitului si reinvestire a acestuia in vederea unor noi profituri). Dupa cel de Al Doilea Razboi Mondial s-au dezvoltat, in Occident, doua forme majore ale pseudopoliticii capitaliste (cazul blocului estic, al asa-numitului „comunism” , fiind ceva mai special, dar nu radical diferit de acestea). Pe de o parte, „politica” social-democrata a redistribuirii, iar pe de alta, maturizata in anii 1980-1990, „politica” autoreglarii pietei, numita eufemistic neoliberalism, dar fiind, de fapt, cea mai pura forma de capitalism laissez-faire propusa pana acum. Nici una dintre cele doua „politici” nu se opunea, in fond, principiului capitalist cardinal, ceea ce surprinde mai ales in cazul primeia dintre ele, chiar daca ea macar incerca sa corecteze neajunsurile sociale produse de capitalism, pe cand cea de a doua credea ca ele se vor rezolva din mers. Vreme de cateva decenii, asta s-a putut numi „stanga”, respectiv „dreapta”, fara ca aceste forme oarecum „pure” ale lor sa impiedice versiuni ale stangii care sa fie radical anticapitaliste, precum si altele care sa fie de stanga doar cu numele, fiind in realitate regimuri dictatoriale bazate pe capitalismul de stat (exploatare mascata, interzicere a oricarei forme de organizare politica muncitoreasca independenta, precum si reprimarea politieneasca a ceea ce se cheama libertati civile), la fel cum formele pure mentionate nu interziceau nici la dreapta un liberalism autentic, nitel anacronic, coexistand pasnic cu lumea exploatarii, ori forme de extrema dreapta, neonaziste sau neofasciste, care au ramas sa supravietuiasca in enclave mai mari sau mai mici cam peste tot. De aici efectul pestrit al peisajului politic.  In realitate insa, carevasazica: in termeni de Realpolitik, una dintre formele dominante ale pseudopoliticii capitaliste, parlamentarismul democratic, care vindea, fireste, mai bine iluzia libertatii decat regimurile dictatoriale est-europene sau de aiurea, s-a dovedit totusi mai apta sa serveasca principiile capitaliste, cu pretul, in esenta infim, al unor libertati civile prea putin semnificative pentru dimensiunea in care are loc politica reala (desigur, in Est, sub anumite aspecte, vietile noastre individuale au avut ceva de castigat din aceasta „victorie”, sub altele insa nu – fara ca asta sa permita vreo dorinta de-a repune in scena trecutul asa-zis „comunist”). Evident, ravagiul simbolic pe care l-a facut caderea „socialismului real” in randurile stangii occidentale a fost imens, estimabil doar in comparatie cu castigul pe care l-a adus astfel cauzei comuniste, eliberata in sfarsit de pretentia ca regimurile „comuniste” din Est sau de altundeva ar fi fost, intr-adevar, comunism. Acest ravagiu simbolic a dus in cele din urma la rezilierea tuturor sperantelor stangii social-democrate, care a terminat prin a arunca prosopul in fata capitalismului pur („neoconservator”, „neoliberal”), ceea ce s-a putut formula in termeni de schimbare a idealului de redistributie a bogatiei sociale cu acela al recunoasterii (minoritatilor, marginalizatilor etc.). Si chiar daca urmele politicilor redistributive nu se pot sterge complet din programele social-democratiilor actuale (care numai fiindca teoria parea sa fi identificat in ele o schimbare de macaz inspre lupta pentru recunostere, nu inseamna ca asta se si intampla masiv altundeva decat in capul teoriei, existand destule exemple ca, o data cu abandonarea sau tinerea la foc mic a idealului redistributiv, partidele social-democrate nu se omoara prea tare nici cu recunoasterea), „stanga” a ajuns sa insemne, cateodata cu totul idiot tocmai din partea celor care se declara de stanga, un moralism miop (political correctness) din care lipseste orice urma de chestionare autentica a valorilor capitaliste, mai acru si mai inspaimantator decat represiunea fatisa, iar in planul politicii reale un capitalism nu mai putin acerb decat acela al aparentului adversar de „dreapta”.

 

Aceasta amalgamare a pozitiilor e chiar mai evidenta in Romania, unde lipsa de principialitate este mai fatisa si mai cinica decat in alte parti. Si nu trebuie mers mai departe decat deznodamantul recentelor alegeri. Ce lectie amara pentru furia anticomunista din ultimii ani, mai ales a aceleia naive, de buna-credinta!  Cealalta, cea ipocrita, interesata , care este si majoritara in publicatiile noastre, de fapt nu conteaza (pe ea o putem lasa sa fiarba in sucul propriu al nemultumirii sale). Si totusi, nimic surprinzator in acest deznodamant pentru cineva care gandeste de pe pozitii anticapitaliste, chiar daca acestea aproape ca nu-si mai gasesc nici un loc in galeata conventionala a „stangii”. Diferenta dintre anticapitalism si anticomunismul oportunist, procapitalist este insa ca acesta din urma, desi stie prea bine ce se petrece in politica, nu vrea sa schimbe nici cat negru sub unghie conditia sociala mizerabila in care ne zbatem. De facto insa, asta face si „stanga” parlamentara (in Est, pe deasupra si ex-„comunista”), si majoritatea „stangii” extraparlamentare (in pofida revendicarilor pe care le face). Cu rezultatul ca orice anticapitalism radical, socialist, emancipat, progresist, de buna-credinta, nedemagogic, nefanfaron, nespectacular, modest, sobru, popular (nu populist, ci pur si simplu plebeu) si care se ia in serios e dispretuit nu doar de la „dreapta”, ci si de la „stanga” (care cunosc mai bine „lumea” si „nevoile” ei). E scuipat. In obraz, ca taranul de odinioara, pe care primul domnitor al Principatelor Unite, Cuza, il putea saruta inca pentru a-i spala demnitatea intinata. E o poveste, desigur, dar una cu talc, in care merita sa credem cand e sa judecam poporul, propria conditie de popor – in opozitie cu ceea ce ne asupreste pe toti, si care nu mai e un cine, ci un ce: capitalismul, de la care nu putem pur si simplu dezerta in icarii ori utopii, fiind mai noi decat noi insine, fiind lumea noastra.

 

Nu e de mirare atunci ca, in sanul acestei confuzii, s-a putut subscrie, timid, la un fel de critica, in realitate foarte imprecisa si, ca atare, inutilizabila, a „neoliberalismului” in genere, spunand ca in interventia statala pentru redresarea crizei s-ar recunoaste urmele unor politici de „stanga”. De fapt, lucrurile nu stau asa. Nu exista in interventiile statale recente pentru redresarea crizei nimic din idealul redistributiei, ca sa nu mai vorbim de anticapitalism, e vorba doar de tinerea pe linia de plutire a pietei, o masura capitalista pana in maduva oaselor.  

 

 

In aceste conditii fronturile luptei anticapitaliste trebuie, desigur, readuse pe fagasul lor de drept, ceea ce inseamna: modificate in raport cu fronturile dominante ale „stangii” actuale, fara a abandona totusi ceea ce a ramas progresist in privinta lor. Lupta pentru recunoastere trebuie regandita pentru fiecare categorie marginalizata in parte (cam asa cum a facut, in privinta homosexualitatii, un Pasolini, de pilda). Lupta anticapitalista, putin ridicola, ca orice lucru serios , trebuie sa aiba loc altundeva, intr-un altundeva care trebuie inventat si populat nu ca pe un ceva care se afla in afara acestei lumi, ci ca pe o posibilitate latenta, nedesfasurata a lumii asteia, de aici, in care traim. Despre acest altundeva se poate spune, pe moment, ca nucleul ei critic trebuie sa se situeze, obligatoriu, in afara parlamentelor noastre, printre oameni, in strada, in aer chiar, caci stim deja ca nu exista vreun loc real, numaidecat asignabil al luptei. Si nici vreun loc privilegiat, cum mai putea fi odinioara Proletariatul ori, astazi, Femeia, Homosexualul, Imigrantul, Animalul, Natura – toate efecte de miraj ale sperantei ca indivizi reali sa se mobilizeze „in mod firesc”  de partea acestor cauze. In schimb avem femeile reale si barbatii reali, vecinii nostri, prietenii nostri, cunoscutii nostri, mamele si tatii nostri, cititorii nostri, criticii nostri, precum si cei care doar ne injura, oricare dintre ei e un loc real in care lupta poate sa inceapa, dar nu unul privilegiat. Iar asta nu inseamna deloc ca n-ar mai exista proletariat, sexism, homofobie, exploatare, rasism, cruzime si catastrofa ecologica. Ceea ce a devenit de nesustinut e doar ipoteza unei constiinte de clasa proletare ideale, care sa fie data de-a pururi ca identica cu ea insasi si care sa arate ca o busola de mare precizie Nordul anticapitalist. Fiecare lupta cum poate, invatand sa-si canalizeze angoasa politica inspre solutiile pe care le poate gandi impreuna cu altii. Frontul e deci peste tot si nicaieri, depinde de fiecare dintre noi ca el sa fie totusi undeva.

 

Postscriptum despre Gaza

 

Aparent fara raport cu lucrurile abordate aici, ca parte a luptei de care pomeneam, trebuie denuntata raspicat si in mod public operatiunea desfasurata de statul Israel in fasia Gaza, un stat prin care Occidentul si-a linistit constiinta incarcata de exterminarea nazista, paneuropeana a evreilor, stramutandu-si vina pe alte meleaguri, pe spinarea unui alt popor. E una dintre contradictiile pseudopoliticii (parlamentarismului democratic) cu care s-a imbracat capitalismul (nu in sensul ca interese economice meschine ar comanda orice razboi de oriunde, desi nici asta nu e intotdeauna si in toate sensurile fals, ci in acela ca Democratia – in principiul ei – poate reprezenta un minim necesar de omenie in reglarea afacerilor mai ales interne ale unui stat, dar n-a reusit niciodata sa devina un mijloc eficace de reglare a conflictelor internationale). Conflictul din Gaza e o consecinta directa a abandonarii luptei politice democratice, in sensul popularului-plebeu descris mai sus, in favoarea pseudopoliticii capitaliste, al tabacirii sufletelor noastre crestine (daca nu putem fi altruisti altfel, desi din pacate nici cu religia nu prea suntem), care sa vrea o Caritate activa, iar asta peste tot. Sa le multumim tuturor israelienilor care nu inceteaza sa critice interventia militara a statului lor inca din primele zile ale conflictului. Ei ne scapa de acuzatia de antisemitism. Nu stim care va fi soarta lor, speram ca democratia israeliana e suficient de puternica pentru a nu-i reprima cu brutalitate, chiar daca, tocmai prin vocile lor disperate se verifica, cu o evidenta pentru toata lumea clara, ca tot ce ar tinde spre caritate, spre iertare, spre moderatie poate fi sufocat la fel de bine in statele noastre democratice ca sub orice regim represiv. Nu suntem cu totii palestinieni, sloganul de lupta al manifestatiilor impotriva razboiului, care n-au incetat sa apara peste tot unde exista un minim curaj civic, trebuie reformulat: suntem cu totii palestinieni si israelieni, victime si calai. Mai ales calai.     

 

ALEXANDRU POLGAR