blog.revistacultura.ro

Spiritual healing

 by ALEX CISTELECAN

Viata mea a coincis dintotdeauna cu Istoria Fiintei. Din martie 2008, de cand sunt doctorand in teorie politica la Universitatea LUISS „Guido Carli” din Roma, cu atat mai mult. Caci rareori se intampla ca in existenta unui individ afilierea institutionala, ramura de ucenicie si nevoile urgente pe care le resimte patria mama, adica sistemul politico-economic global, pe scurt spiritul obiectiv si idiosincraziile private, sa se intalneasca intr-un mod atat de fericit, neasteptat si tensionat. Ce vreau sa zic? Universitatea LUISS „Guido Carli” din Roma este universitatea internationala particulara patronata de asociatia patronatului italian (Confindustria). Presedintele universitatii noastre este unul si acelasi cu presedintele Confindustria: Luca di Montezemolo (exact, seful de la Ferrari). Scoala doctorala de teorie politica din care fac parte – Centro di ricerca e studi sui diriti umani –, scoala de orientare puternic liberala (mai exact, in spiritul unui social-liberalism à la John Rawls) si care are oficial rolul de a ne asigura o cat mai buna initiere in aceasta foarte cautata meserie de vidanjorat academic, este – in mod neoficial, desigur – partea responsabila cu interfata ideologica a universitatii si, implicit, a patronatului italian si, tot implicit, a unei parti semnificative din patronatul mondial. Concret, treaba noastra, aici, in pod, la suprastructura, e sa le spunem capitalistilor ce sa zica atunci cand vin pe la noi pe la scoala ca sa bata palma intre ei. In rest, in perioadele de armistitiu ale luptei de clasa, ne vedem de treaba, citim filosofie si nimeni n-are nici o grija cu noi caci suntem copii cuminti. Campusul universitatii noastre este un parc minunat ce inconjoara fosta vila a surorii lui Mussolini. Ei bine, in acest campus structurat in cel mai bun gust fascist, cu vulturi semeti, coloane de marmura, politisti la intrare si multe multe camere de filmat, scoala noastra doctorala ocupa, in fond, si in ciuda importantei sale decisive pentru buna functionare a intregului angrenaj, exact pozitia pe care o merita: tot ceea ce avem la dispozitie sunt doua suri care strajuiesc asa, mai de la margine, impozantul conac ducal. De-aici, ne desfasuram actiunile si indeplinim sarguincios sarcina pe care capitalismul global si rectoratul universitatii ne-o rezerva cu generozitate: cea de a instala bannere umaniste in sala consiliului, de a aplauda entuziast semnarea tratatelor si de a conduce apoi in brate oaspetii la hotel. Sau ceea ce, intr-o desfasurare mai dialectica a caietului nostru de sarcini, s-ar traduce, pe rand, prin datoria de a legitima de la margine jocul capitalist, de a intra in teren si de a parfuma atmosfera cu indemnuri moralizante atunci cand se-mpute treaba si, in fine, de a imparti, la sfarsit, surprinzator, aceeasi toaleta publica impreuna cu intreg personalul politienesc al planetei[i].

Acestea fiind datele, nu incape nici o indoiala ca, dat fiind momentul de criza sistemica in care va gasiti si data fiind pozitia institutionala in care ne gasim, liberalii ca noi sunt cei mai importanti oameni ai zilei. Caci punctul in care ne inscriem astazi pe graficul crizei economice semnaleaza exact etapa constituita de lupta pentru relegitimare a procesului capitalist si, asadar, infruntarea de natura pur ideologica. Pentru restabilirea urgenta a consensului incalecat (asa se zice: overlapping consensus) si a compromisului de clasa, noi suntem cei care intra in scena. Prin urmare, in vreme ce toata lumea se uita la televizor, noua, liberalilor, ne revine pe ecran misiunea B, cea care le-a revenit, de altfel, tuturor stramosilor nostri surprinsi de acest moment in oricare din ciclurile crizelor anterioare ale capitalismului: e scena in care, dupa un scurt fade-out, intram furtunos in sala coloanelor, la semnalul cuvenit dat de vesela sparta, si facem curatenie.

Ca atare, sa vedem cum sta treaba cu vocatia umanitara a liberalismului si care-i scorul la Judecata de Apoi. 

Economia politica a Judecatii de Apoi

«Dieu aurait pu rendre tous les hommes riches, mais il a voulu qu’il y ait des pauvres pour que les riches puissent ainsi racheter leurs péchés»[ii]. Contrar a ceea ce obisnuiesc sa creada schmittienii, conceptele politice nu sunt categorii teologice secularizate (de altfel, nici nu prea tare). Si contrar a ceea ce sustin marxistii, religia nu reprezinta rezolvarea „frauduloasa”, la masa verde a post-istoriei, a nemultumirilor generate de contradictiile economiei politice. Conform sfantului Eloi, lucrurile stau mult mai simplu: economia divina nu este nimic altceva decat aceeasi straveche si ultrapamanteana economie politica. Atata doar ca Dumnezeu, mai habermasian din fire, aplica in continuare cu rigoare gold-standardul, adica ii place ca moneda lui sa aiba acoperire in realitate, si sa fie astfel pasibila de un oarecare consens, sau cel putin sa fie inzestrata cu o capacitate de auto-legitimare: ma refer la binomul pacat-rascumparare, crima si pedeapsa, credit si derivative. Ei bine, in aceasta economie politica guvernata de legea de fier a transsubstantierii, saracii, neavand pacate, evident, n-au nici actiuni. Ei sunt doar niste bieti stakeholderi, si nimeni din corporatie nu-si bate capul cu ei decat eventual pe la conferintele de presa[iii]. Prin urmare, materia prima, subiectul si substanta procesului guvernat de economia divina sunt ceilalti, marea minoritate a bogatilor.

In acest cadru paradisiac, principiul de functionare al acestei economii pe cat de celeste pe atat de pamantene este urmatorul: cu cat ai mai multe datorii, cu atat esti mai in frunte pe lista celor salvati. Cu cat esti mai ratacit, cu atat te gasim noi mai usor. Prin definitie, transsubstantierea cristica e una si aceeasi cu transsubstantierea neoliberala, iar economia politica are acelasi principiu fie ca-i vorba de varianta ei divina sau capitalista: convertirea spontana a datoriei in profit, a vinei in premiu pentru toata activitatea. Or, problema generata de actuala criza economica de pe pamant este tocmai blocarea acestui principiu de functionare a economiei politice: intr-un fel sau altul, de pe o zi pe alta, aceasta teorema puternic rawlsiana de legitimare „umanista” a inegalitatilor sociale – inegalitatile sunt ok, atata vreme cat toata lumea profita de pe urma lor (sic!) – s-a prabusit: celebra placinta cu mere din care toti, teoretic, ne infruptam tot mai mult, chiar daca dupa viteze si apetituri diferite, s-a evaporat. Daca se poate vorbi, lacanian si de pe marginea nodului borromeean, de o gaura simbolica in real, atunci aici e momentul si locul in care ea ar trebui semnalata: caci buturuga care a declansat prabusirea intregului sistem al economiei capitaliste nu a fost nimic altceva decat un deficit de legitimare. Cea care a fost lovita a fost tocmai pretentia capitalismului de a permite si de a lucra efectiv in favoarea unei ridicari continue a bunastarii tuturor subiectilor sai, chiar daca in ritmuri si la nivele diferite, in functie de clasa. Si, odata ce prezumtia teologica – misterul autolegitimant, mitul fondator – a sistemului globalizat, si anume transsubstantierea continua a datoriilor in profit[iv], s-a destramat, liberalii, se-ntelege, au devenit din nou cei mai cautati depanatori de pe piata.

Situatia economica impunea ca, in cel mai scurt timp, pierderile care excedau capacitatea capitalistilor de a le spala de pacat si de a le converti in castig sa fie socializate si distribuite corect si frateste la toti cetatenii. In acest context, nici macar Sarkozy nu-si mai amintea ca abia acum doi ani isi incepuse volumul de invataturi prin marturisirea „Cred in capitalism”. Era beat. Brusc, in noua lumina a faptelor, pana si refrenul saptamanal al traianungurenilor de pretutindeni – conform caruia „stanga” nu face decat sa goleasca vistieria de banii pe care i-a depus acolo, cu grija, „dreapta” – a inceput sa sune fals: brusc, ne-am uitat cu totii la nota de plata si am vazut ca, dupa ce a gasit vistieria nationala lasata de Clinton cu un considerabil plus (5,6 mii de miliarde), Bush, urmand ca la carte principiile economiei neoliberale pigmentate cu putina retorica neoconservatoare, s-a descurcat atat de bine incat i-a lasat lui Obama un deficit de nu mai putin de 6 mii de miliarde de dolari[v].

Asa ceva nu mai putea continua. Cineva trebuia sa achite uriasa nota de plata. Ca atare, pentru a fi siguri ca mecanismul economic si oamenii care il administreaza raman aceiasi, ceva-ceva tot a trebuit sa fie sacrificat, sau macar recosmetizat. Aceast ceva a fost retorica. Trece mingea, nu trece omul. De sus s-a dat semnalul: We’re all in this together! Scoateti fiecare cate 2 000 de dolari daca vreti sa mai stati pe la noi. Si dati drumul la placa social-liberala.

Slagare in revenire: Etica protestanta si spiritul capitalismului

Acum 17-18 ani, organizatorii, sustinatorii, victimele si castigatorii jocurilor financiare de tip Caritas erau cu totii urecheati parinteste de catre noii purtatori de cuvant ai noii ordini mondiale. Am invatat cu aceasta ocazie ca nu asta inseamna capitalismul, ca nu-i vorba sa faci bani din nimic si ca fara putina etica protestanta a muncii si a datoriei nu intra nimeni in teren. Astazi, dupa aproape douazeci de ani de dresaj riguros in etica si spiritul capitalismului, aflam cu stupoare ca, in vreme ce noi luam cuminti lectii despre mana invizibila care guverneaza rezonabil piata libera, toata lumea buna a economiei globale juca de fapt, febril si frenetic, la un altfel de Caritas, doar ca unul ceva mult mai mare.  

Ca urmare, astazi, ca si acum douazeci de ani, din megafoane auzim continuu aceleasi indemnuri la „eticizarea” economiei, aceeasi descoperire de ultima ora ca Adam Smith a fost, ca sa vezi, si profesor de etica, de unde rezulta apodictic ca are si capitalismul etica lui, totul e sa o intelegem si sa o aplicam cu bun simt, in doze mici si nu chiar in vazul lumii[vi]. Aceeasi infuzie improvizata, grabita, de etica si echitate abstracta in corpusul capitalist constituit dupa principii absolut neschimbate. Acelasi travaliu de resuscitare a economiei reale prin perfuzii de economie simbolica. Aceeasi cosmetizare infrigurata, aceeasi deplasare ideologica inspre cai hegeliene si keynesiene cat mai caldute. Si toate, in fond, pentru a impiedica adevarata primejdie si unica schimbare posibila: politizarea economiei si socializarea societatii.