Doina Rusti, Fantoma din moara, Editura Polirom, 2008, 432 pagini, 30 lei

Fapt intuit si de Dan Sociu in ravasitorul sau roman, „comunismul obligatoriu” a acumulat, dupa deceniul postdecembrist care l-a stors in toti afluentii memorialisticii, un prestigiu tipologic mult prea bogat pentru ca prozatorii ce vin pe val sa nu se agate cumva de el. Cu ambitii de fresca bine camuflate de articulatii epice usor experimentale si dispunand de o recuzita mentalitara supla, Doina Rusti ataca asadar din plin cu deja-laudatul sau roman, Fantoma din moara. O „aparitie insolita”(cum zice Daniel Cristea-Enache) este, ce-i drept, autoarea: daca, in scopul unei astfel de luari la tranta cu istoria pe care o presupune o proza despre comunism, digresiunea etica turnata abrupt ar fi o scurtatura prea facila, iar mesterirea esantionului sociologic (à la Dan Lungu) – asijderea, Doina Rusti incearca un registru de parafraza semi-orwelliana, trecand realismul documentar prin umbrele miscatoare ale fantasticului. 

Romanul cuprinde cronica unui sat din sudul tarii pe parcursul catorva decenii „obsedante” in care comunismul castiga teren, securistic, in intimitatea oamenilor rand. Daca subtextul e alimentat de nostalgia pentru viziunea epica a marelui roman saizecist (Toiu, Breban, Buzura) si, deci, de incidenta tare, omniscienta, a povestirii la istorie, formula retorica e compozita, incercand oarecum sa voaleze relieful simbolic si eventualul sau aer demonstrativ. Un aport consistent i se datoreaza biograficului (Comosteniul e chiar satul natal al autoarei), se simt de asemenea si studiile de simbolistica si de media, cum se simt si antenele pentru procedee mai vechi (metatextul in linie borgesiana, realismul spectral de import marquezian) sau mai in trend autohton (romanul ce se autocompune pe bloguri).

Miza cea mai dificila la care se inhama Doina Rusti e aceea de a intretine de-a lungul a mai bine de 400 de pagini temperatura acelei ambiguitati specific fantastica intre intelesul literal al evenimentelor si debuseul lor supranatural, intre comunismul cotidian de arhiva si spatiul figurat in care epica latino-americana, de pilda, glisa cu atata naturalete. Un prim punct bifat ca la carte e setarea tonului adecvat al naratiunii prin confuzia intretinuta a gradelor de fictionalizare: Adela gaseste un roman despre copilaria si tineretea ei, iar posibilele mistificari literare de aici se combina indistinct cu „falsele amintiri” ale unei fetite creditata drept mare „mincinoasa”. Cum se intampla in filmele si prozele de kids’ horror (la Henry James, spre exemplu), unghiul de perceptie al copilului, in acelasi timp fantasmagoric si minimalist-atroce, zgaltaie, ca intr-un scranciob nemilos, limitele verosimilului si ale suprafirescului (in sensul de uncanny). In casa cu draperii mari si „camere ale stafiilor”, in gradini sau prin preajma misterioasei mori rosii, Adela are felurite viziuni: un pitic ce-si zice Dumnezeu, o pereche de picioare fara trup, o bulina translucida plutitoare. Invazia nefamiliarului programeaza un aer de anxietate perceptiva prin prisma caruia faptele, „inexplicabile” deocamdata, se insinueaza tot mai nelinistitor: Maxu, unchiul adolescent al Adelei, e gasit mort in moara, unii dintre prietenii ei par sa innebuneasca subit, mama dispare fara urma etc.

Cu moartea lui Maxu se intra, de fapt, printr-un declic, in naratiunea istoriei. Fundalul, pana acum opacizat, iese la rampa si pe masura ce spatiul interior al eroinei se restrange si lasa locul recuzitei sociale, cu scoli indoctrinante si colectivizari, fantasticul tinde sa inghete in alegorie. Care, sa recunoastem, e mai putin. Figura spectrala Max, emanata aparent in jurul crimei neelucidate din moara, bantuie in continuare, si la propriu si la figurat, romanul Doinei Rusti, ce oscileaza inegal intre intensitatea realismului fantasmatic si liniile mai schematice ale unei parabole sociale. „Fantoma” care o urmareste pe Adela pe masura ce ea devine constienta de realitatea tot mai comunizata, sugereaza epidermic dezgustul si persecutia ce avanseaza lent in intimitatea persoanei – viitor „om nou”. Astfel, pe chipurile diferitilor sefi sau secretari de partid cu care Adela are de a face, figura schimonosita intr-un ranjet sfidator a lui Max e replicata cu stranietatea angoasanta a barbatilor cu melon din tablourile lui Magritte. Secatuit, realul prinde culorile terne ale ideologiei. Max, ca o „limba calda si moale, ventuza duioasa pe creier, clovn razbunator” simbolizeaza de o maniera transparenta si intrucatva fixa constiinta agasanta a supravegherii. Din pacate, de la un punct incolo, se simte o suprasarcina simbolica ce misca artificial, din afara, tipologiile. Pe autoare n-o tin, de fapt, bateriile sa alimenteze stilistic pana la capat impresia de alienare indusa de ubicuitatea lui Max, iar din neverosimilul genuin de dinainte ramane, cu un umor involuntar, un soi de teleportare imagistica in mecanica de Star Trek: “in ceafa ma lingea incet limba lui Max”, “Pe chipul omului inflorea fata lui Max”, “la un moment dat a aparit si Max si mi-a umplut capul de bale … venea sa-si ia portia de viata asa dupa cum oamenii isi iau din cand in cand cate o gustare”. Cred ca Doina Rusti s-ar fi putut lipsi linistita de mai multe pagini din finalul partii intai, care-i fac vizibila tendinta spre rotunjire simbolic-triumfalista a povestii: “…umbra unei lumi care pluteste inca deasupra mea, gata sa explodeze in milioane de Macsi perseverenti si eterni (…) Intre zidurile rosii, sub bagheta unei fantome peste tot prezente, nimeni nu poate sa-si asume riscul libertatii”.

Din fericire, turatia epica se schimba in totalitate in partea a doua, de unde s-ar putea deduce ca autoarea nu scrie atat intuitiv, cat pe baza unui software armat de dinainte. Oricum, Moara izbuteste un tur de forta caleidoscopic, punand sub lupa Comosteniul in cele cateva zile anterioare Pastelui si festinului de 1 Mai, deasupra carora pluteste amenintator „norul radioactiv” venit dinspre Cernobal. Timpul se precipita (cu tot cu rapelul la Marin Preda, fireste), cadrele sunt scurte si intensificate, scenele de multe ori simultane, ca un fotomontaj cu multipla expunere. Satenii mai vechi sau mai noi, actualii sau viitorii securisti atrag, pe rand, prim-planul, in fragmente imbricate ca bucatile unui puzzle ce redau, fiecare, in mic, dramatismul lui the big picture. Totul se petrece ca o vanzoleala cvasiapocaliptica, in focuri incrucisate de priviri. Directorul Neicusoru, veterinara Iulica, muncitoarea Jana, preotul Mircea Butescu, invatatoarea Lucica sunt surprinsi, prin decupaje focale excelent contrapunctate, in haosuri solitare de umilinta, vinovatie si panica. Lucica, de pilda, e urmarita de violul pe linie de partid la care consimtise, iar Butescu – de amintirea uciderii accidentale a prietenului din copilarie de catre militian. Trecerea de la notatia naturalista la degringolada psihotica e de cele mai multe ori insesizabila si acuta; perspectivismul configureaza sensibil un corp social pulsatil, un camp de neliniste senzoriala hartuit de limburile nevrozei: “Tinea ochii inchisi si isi simtea fruntea inundata de ape clocotite, iar corpul lui ajungea loc de bechetuiala, un bun general din care ciuguleau guri flamande, in timp ce el se bucura de salbaticia acestor muscaturi (…), simtind in miezul inimii o dorinta apriga de a se oferi celorlalti, de a se lasa mozolit si ranit de dintii lor. Se bucura sa se stie calcat in picioare si aruncat in noroi si in acelasi timp era asediat de vina pentru bucuria aceasta.” (p. 264). De partea cealalta, Nini securistul si Grigore militianul par sa tina mai indeaproape haturile acestui joc nesigur de supraveghere interstitiala. Totusi, Doina Rusti are aici indemanarea de a nu imparti simplist apele intre buni si rai. Deopotriva informatorii si tradatii par sa traiasca entropic o halucinatie acaparanta, resimtita ca “mare teroare, dezgust si placere dementa”.

De la un moment incolo, spaimele si megalomaniile fiecaruia se incarneaza intr-un demon simbiotic ce le dubleaza la propriu existenta concreta: “bestia cu dinti inclestati”, “sarpele”, “efebul straveziu”, “printul inaripat”. Doina Rusti forteaza din nou aici nota fantasta, de o interesanta percutanta metaforica, dar, as zice, si de o maniera cam picturala, asemenea tablourilor lui Bosch cu balciuri tragicomice ale pacatosilor. La fel ca si in cazul primei parti, am apreciat modul rafinat de creare a unui thriller atmosferic, din tuse clar-obscure de supranatural, si mai putin deznodamantul alegoric al acestuia, ce lasa impresia ca prozatoarea ar opera cu un dictionar de teme & simboluri in cap, carora le desfasoara mai intai paleta imaginara, iar ulterior le numeste efectiv. Apasa, in acelasi sens, un iz moralist de Moara cu noroc sau Moara lui Califar, asupra motivului, fie el catchy, al spatiului bantuit. Mai mult, decodajul parabolic din final normalizeaza fabulosul si strange itele povestirii in cadrele perspectivei istorice: “sufletul lui disperat, incoltit si neputincios (…) se furiseaza (…) in pantecul inca viu al morii, pentru a se intalni cu cealalta parte a lui, fericita si calda, care astepta acolo de 40 de ani.(…) toata nefericirea lui de acum va supravietui, intacta, evadata din lumea stapanita de Pavel.”

Cu unele scranteli de ton à la these, dar si cu multe pagini de real dramatism si suspans, fara prea mari provocari stilistice, insa cu foarte bune manevrari ale expectativelor, noul roman al Doinei Rusti merita cu siguranta citit.