„Nicolae Manolescu a debutat în 1961 cu recenzii la culegerile de versuri Amiezile veacului, de Rusalim Mureşanu şi Fără popas de Florenţa Albu. Felul cum sunt scrise aceste recenzii, ca şi cronicile şi articolele care au urmat, dovedeşte încă o dată că preţul intrării în viaţa literară a fost acceptarea întocmai a clişeelor dogmatismului realist-socialist şi că numai cine a consimţit la acest compromis a putut beneficia de un loc în coloanele revistelor literare.

Citind astăzi acele texte nu poţi să nu te întrebi: lipsă de discernământ, datorită vârstei, sau dorinţa de a face carieră literară cu orice preţ? Poate şi una şi alta. Oricum, din generaţia sa, N. Manolescu este acela care a plătit dogma­tismului de tip proletcultist cel mai mare tribut.“ M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului, Ed. Humanitas, 1995, pp. 283-288, p. 318.
„Subliniind în cuvântarea sa la ultima conferinţă pe ţară a scriitorilor «rolul de seamă al literaturii în formarea şi educarea tineretului», tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej spunea:

«Tânăra noastră generaţie are nevoie de opere care întruchipează
idealurile pline de măreţie ale epocii noastre, evocând tradiţiile glorioase de luptă ale poporului, ale clasei muncitoare…».
Această sarcină trasată literaturii este extrem de semnificativă. În fa­brici, pe şantiere sau în gospodării agricole colective, tineretul participă cu entuziasm la desăvârşirea construcţiei socialismului. În condiţiile preluării puterii de către clasa muncitoare, un relief deosebit l-au căpătat tinerii muncitori. Ei şi-au însuşit socialismul ca pe un mod de viaţă, identificându-se cu peisajul inedit al ţării. (…)

Ce a însemnat Revoluţia socialistă pentru tot acest tineret osândit la nerealizare (sub burghezie) e uşor de înţeles. În peisajul ţării, devenit un imens şantier, literatura a surprins nemaipomenita dezlănţuire de energii, munca trepidantă, entuziasmul sutelor de mii de tineri, închinând o laudă tinereţii… o laudă efortului uman eliberat. (…)

Devotamentul şi eroismul acestor tineri, născuţi şi crescuţi după Elibe­rare, educaţi în spiritul moralei comuniste, trebuie să facă obiectul unor opere pe măsura cerinţelor epocii noastre.“

Nicolae Manolescu, Tinerii muncitori în creaţia literară contemporană, Contemporanul, nr. 18, 14 mai 1962

„Cu asemenea limbaj, criticul se putea dispensa de gust, de inteligenţă, de cultură şi de probitate“

M. Niţescu continuă analiza extrem de fină pe care o face criticului-„încă roşu de marx“, N. Manolescu, notând: „Cu asemenea limbaj, criticul se putea dispensa de gust, de inteligenţă, de cultură şi de probitate. Se putea dispensa, adică, de obligaţia de a face critică. Literatura devine un simplu pretext pentru discursuri politizate, pentru parafrazarea sloganelor politice.“, şi remarcând cu amărăciune „Iată cum înţelegea N.M. rolul criticii şi al literaturii în articolul Înnoire:

„Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzînd mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului, promovând idealuri de viaţă noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre… Noul conţinut al literaturii noastre e dat, de fapt, de reflectarea procesului istoric al construi­rii societăţii fără exploatare, de reflectarea procesului adînc în care esenţa umană eliberată de vechile orînduiri este redată omului. (…)

Înzestraţi cu cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvîrşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în pri­mul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre con­temporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.“

Nicolae Manolescu, Înnoire, Contemporanul, nr. 34, 24 aug. 1962

Acum, ajuns la varsta senectutii observam ca facut un mare salt calitativ si a renuntat la a o mai lauda pe Maria Banus si pe Marx, la a mai sustine lupta impotriva chiaburilor si idealurile lui Lenin, de a-l mai canta si insoti pe drumurile „patriei“ pe Iliescu, de a mai pomeni de Gogu Radulescu, de a mai cita din „omagistul“ Gh. Ivascu. Acum „marele“ Om de esenta comunista, N. Manolescu, se rezuma la a ridica in slavi doar plagiatorii. Unul din ei este chiar M. Cartarescu (scriitor acuzat de plagiat, v. scandalul din presa vremii, chiar la debutul sau cu acest volum pomenit de N. Manolescu). Asadar, daca E. Simion e „femeia frigida“, Breban autorul de „romane sclerotice“, N. Manolescu tinde sa devine „acreditorul impostorilor“ de la M. Dinescu la M. Cartarescu. Jenanta calitate!

Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului… Înzestraţi cu conştiinţa ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei”. ( N. Manolescu, Înnoire, Contemporanul, nr. 34/24 aug. 1962.) „23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionarii literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural [al] prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate… Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine – aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toate for]a ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…” (Nicolae Manolescu, Literatura română de azi, Contemporanul, nr. 34 din 21 august 1964). Dovedind o „gândire nouă“ şi înţelegând din plin că „avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural [al] prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi“, Nicolae Manolescu va debuta editorial la 26 de ani, cu volumul Literatura română de azi,1944-1964 (în colaborare cu D. Micu, 1965.) Reproducem din articolul semnat de George Mirea (Neolepădăturile, New York Magazin Noiembrie 2008), un pasaj care conţine câteva fragmente din volumul de debut al lui N. Manolescu, pasaje comentate de George Mirea, pentru deliciul şi groaza cititorilor: „O participare activă la mişcarea literară are organul central al partidului, «Scânteia», care exercită de pe acum un rol îndrumător”; „Mergând în întâmpinarea scriitorilor şi a întregii intelectualităţi democrate, partidul a arătat de la început, cu claritate, direcţia pe care aceştia trebuiau s-o urmeze pentru a contribui eficient la sprijinirea cauzei poporului, la făurirea unei culturi noi”; referire la “memorabile cuvântări ţinute de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la întâlnirea conducătorilor de partid şi de stat cu oamenii de artă şi cultură, din mai 1965, şi la conferinţa din iunie 1965 a organizaţiei de partid a oraşului Bucureşti. Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi creatorilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul Nicolae Ceausescu de la tribuna celui de al IX-lea Congres al PCR” – din Literatura română de azi. 1944–1964, de D. Micu şi N. Manolescu, Ed. Tineretului, 1965, p. 5, 13, 15, 16, 17, 23, 27 etc.