O bomba cu efect mai mocait a toamnei editoriale franceze incepe sa ticaie acum. Dupa ce s-a epuizat tirajul dialogurilor dintre Houellebecq si Bernard-Henri Lévi, e nevoie de alt om de pus paie pe foc. S-a gasit. Il cheama Jean Bothorel si loveste cu Chers imposteurs (Fayard, 2008). Cunostinta veche a Le Figaro, de la care a plecat cu orarecare scandal, neinregimentat ideologic (dumnealui care indraznea sa fie de stanga la Matin de Paris si de dreapta la Le Figaro), anti-parizianist (pro-regionalist, pro-breton) si arestat in ’68 (ca participant la atentate&furt de arme in contul  organizatiei clandestine Le Front de Libération de la Bretagne, a carei celula din Paris a condus-o), Bothorel a devenit o si mai mare vedeta facand caz de impostura vedetelor. A vedetelor de show-biz, zice d-sa: B.-H. Lévi, bunaoara, Michel Onfray sau Philippe Sollers, trei martoage vedetiste construite la Star Academy. Alte constatari bothorel-iene: literatura franceza a capotat dupa ’60, o data cu Sartre, Camus, Malraux si Aron. Bonus o vaga consolare: Franta a ajuns din urma Statele Unite – Sarkozy e la fel de „deculturalizat” ca Bush. 

„Mai mult decat declinul intelectualilor, se confeseaza Bothorel intr-un interviu, ma deranjeaza prezenta asurzitoare a intelectualilor-vedete, a falsilor intelectuali care au capiat discursul public. Pe de o parte lipsesc intelectualii autentici, pe de alta, lipseste spiritul critic [...] Sistemul [cu majuscula la cererea autorului] ne distruge reflexele democratice [...] vulgaritatea triumfa”.

Vorbe de claca, bune de spus oricand, de catre oricine, indiferent de „Sistem”, cu fan-club asigurat. Unde e atunci rezonul pentru care monsieur Bothorel face audienta?    Iacata-l: a avut curagiul sa dea trei nume: X, Y si Z. Fara acestea, luarea de pozitie a d-sale valora cat o pirueta in stare de ebrietate. Apropo de „curaj exemplar”, Bothorel marturiseste ca nu-i este, la o adica, frica. De cine sa-i fie? Daca il ignora prietenii sai ziaristii, exista internetul, exista alte „poteci misterioase” catre cine are urechi de auzit.

 

In aceste conditii, in timp ce unii ii lauda neasemuitul curaj („Curajos si viu eseul dvs!”, se incanta reporterul. „Daca ziceti… eu nu va contrazic”, raspunde Bothorel, caci niciodata politetea si adevarul n-au coincis ca aici), indemnandu-l sa arate sursa lui („cred ca fiecare dintre noi are niste radacini care nu se uita. Ale mele trebuie sa fie anarhiste, crestine si bretone … ah, ce mai pleonasm!”), altora nu le place aplombul lui. Jerôme Garcin, in Le Nouvel Observateur, il declara „plangacios” si „declinist”, vazand un „pamfletut” acolo unde altii vad „pamfletul secolului”, „curaj exemplar” si „loialitate” pe masura. Reprosuri amatoriste, insinueaza Garcin („Ce credit sa-i dai unuia care se vaita ca criticii nu mai scriu azi ca Thibaudet…”) si loialitate cu carul… din moment ce „recunoaste ca a fost prieten cu primul” (Lévi), „ca l-a editat pe al doilea” (Onfray) si ca „i-a pus celui de al treilea [Sollers] pile la L’Express”. Un tip constant in optiuni, s-ar zice. Ma rog, nu cereti loialitate unui ins tradat in asteptari; caci cine e mai vinovat: monsieur Lévi, care a inselat asteptarile d-lui Bothorel, sau monsieur Bothorel, care a avut asteptari nepotrivite?