Critica nu e un instrument de educare a masselor

 by PAUL CERNAT

 

Plus ça change, plus c’est la même chose. Critica literara este ce a fost de cand exista disciplina asta: un mod de a judeca si ierarhiza operele literare mai vechi sau de actualitate pe criterii axiologice (si, implicit, de gust), oricat de aproximative si de contestabile ar fi acestea. Restul e orice altceva – recenzistica aptera, eseistica, studii culturale, factologie istorico-literara, documentaristica, teoretizare aseptica, aplicatie manufacturiera s.am.d., dar nu critica.

Jurnalistii culturali, daca sunt doar atat, nu sunt critici, dar criticii pot fi, la o adica, si jurnalisti culturali – evident, in forme care au tangente cu critica literarǎ. La fel – promoterii, daca sunt doar atat, nu sunt critici, dar criticii pot fi, la rigoare, si promoteri. Trist e cand „promovezi” consecvent autori a caror valoare nu crezi ca merita promovarea. Sau cand esti vizibil arondat pe criterii extraliterare. In sensul bun, promovarea poate fi o extensie a criticii de sustinere. In sensul rau – e o forma de mercenariat cu ochelari de cal. 

 

Ma tem ca, in sens „tare”, doar in presa culturala. Nu cred de altfel ca e sanatos ca ea sa se faca, la modul normativ, in universitati, desi activitatea universitara are, adeseori, legatura directa cu critica literara. A, sa nu uit: cate cursuri serioase despre critica literara mai exista in facultatile noastre de litere? Si cate cercuri de critica? Ce pondere are studierea efectiva a criticii literare in bibliografia obligatorie a unui absolvent de Litere?

Critica pe bloguri? Hm… poate doar in sens slab, rahitic chiar. Mai e mult pana la depasirea caracterului nesistematic, imatur si defulatoriu. Chiar si „la varful” blogurilor noastre literare, chestiunea e problematica – va recunoaste vreodata luciat ca face critica literara? Eu cred ca nu. Iar postarea pe blog a cronicilor din presa scrisa are sens doar atunci cand revista in care publici nu are un forum pe care sa intre, nestingherit, cititorii. Cat despre lansarile de carte…  vezi mai sus, la capitolul „promovare”.

 

Asertiunea mi se pare OK si in clipa de fata (vezi punctul 1, prima parte a raspunsului). Si totusi… Nu cred ca la noi, in viitorul apropiat, critica universitara si cea foiletonistica se vor dezvolta prea curand pe circuite paralele. Motivele tin, in primul rand, de eficienta, recte de audienta actiunii critice – vi se pare ca e suficienta critica universitara fara un filtru axiologic prealabil, menit sa trieze, sa selecteze „valorile”? Multi foiletonisti au predat si predau in universitati, iar volumele de cronici sunt cotate in prezent ca activitate academica… Inteleg ca prin alte parti nu prea e asa, iar in interbelic foiletonistica nu prea intra in templul criticii universitare (dar pe atunci universitarii nu prea aveau organ pentru literatura „vie”). Personal, cred ca un critic adevarat, daca e si universitar, poate foarte bine sa joace la ambele capete – si la cel al cronicarelii, si la cel al „studiilor compacte”. Exemplele ilustre ale lui Nicolae Manolescu si Eugen Simion merita, inca o data, reamintite, pentru intimidare: niciunul dintre ei nu a devenit ceea ce este in planul criticii doar din intampinari, oricat efect au avut acestea. Si unul, si celalalt au scris monografii, volume de studii si sinteze unitare. Vi se pare o intamplare faptul ca Manolescu si-a publicat foiletoanele in volum dupa varsta de 60 de ani, iar G. Calinescu – nici atunci? Separarea etansa a celor doua domenii mi se pare, altminteri, la fel de indezirabila ca si fagocitarea criticii universitare de catre foiletonistica.

 

Criticii ar trebui sa scrie pentru publicul realmente interesat de dinamica fenomenului literar. Pentru publicul cat de cat avizat si exigent, adica. Nu, critica nu e un instrument de educare a masselor, cine isi face asemenea iluzii e un dulce bebe. Dar nici nu cred ca e sanatos sa se consume strict in cercul stramt al literatilor. Literati? He-he… Poate ati vrut sa spuneti „elita activa a literatilor”… 

 

Incitarea la lectura nu e treaba criticii, e treaba PR-ului, a „promoterului” (citez acum din Iovanel, ca are dreptate). Criticul are, pardon, misia sa incite la intelegerea mai complexa a operei si la relectura avizata, propunand interpretari/puncte de vedere stimulative, pertinente si argumentate. Cat priveste relevanta… Mai mult ca sigur ea, critica, ar vrea adeseori sa aiba si ceea ce spuneti – dar tare ma tem ca nu prea mai poate. De ce? Din cauza debilitatii ecoului sau real. (Nu-mi place verbul „a trebui”, e prea normativ, dogmatic de normativ). Critica poate sa aiba orice relevanta extraliterara doreste. Dar daca nu are si relevanta „literara” tot degeaba. Cu titlu strict personal (dar sa nu spuneti la nimeni!) – as vrea sa nu aiba relevanta sociala si politica…

 

Desi lucrurile nu stau prea roz (mi-am expus punctele de vedere in acest sens cu mai multe prilejuri) nu cred ca trebuie sa demobilizam. Apar, inca, suficiente carti care sa merite nobila osteneala a criticii… Cred ca avem suficiente minti luminate care vad „noutatea” si o recunosc. Bravo lor. Dar cum valoarea nu e neaparat sinonima cu noutatea (prejudecata moderna, transmisa parsiv postmodernilor…), as prefera ca mintile cu pricina sa caute in primul rand valoarea, fara sa o confunde cu noutatea si fara sa o reduca doar la criteriile noutatii.

 

Am pus si eu osul la reconstructia de care vorbiti, am oferit si eu cecuri in alb sau in alb-galbui. Cine afirma ca n-a facut asta ori e prea generos din fire, ori minte, ori, pur si simplu, ar trebui sa recunoasca faptul ca s-a-nselat in destule ocazii. Problema e ca, daca recunosti ca „ai pus osul” si ai dat „cecuri in alb”, ti se reproseaza ca esti prea flexibil, adica inconsecvent.  Cred totusi ca atitudinea „generoasa” isi are rostul ei, pana la un punct – cand piata literara prinde cheag. Dar vine o vreme cand scriitorii din campul literar deja reconstruit nu mai trebuie tratati ca niste copii obiditi care au nevoie de ajutor. Pentru ca altfel pot avea impresia ca au ajuns pe nu stiu ce varf, cand de fapt zac, istoviti, intr-un luminis de la poale. 

 

Si, si. Dar cred ca un critic inteligent, cu personalitate si care vrea sa fie, cat de cat credibil, incearca sa se tina la distanta legala de „gaste si gaste”, indiferent de afinitatile pe care le poate avea.

 

In Romania de azi? Scoli critice? Sa fim seriosi. Cel mult, „curti”…

De ce nu putem vorbi de scoli? Din motive de slaba metabolizare institutionala si, in particular, universitara a criticii. Dintr-o delegitimare a „metodelor” ca panaceu. Din neseriozitate. Si din multe alte motive…

 

Cred ca mi-ar lua cam mult timp si spatiu sa ma autodefinesc si, sincer, nu ma simt in stare sa vin acum cu o profesiune de credinta in stil interbelic… De altfel, cred ca e prematur sa vorbesc de metode, scopuri, diferentieri. Ii las pe altii sa le constate, daca exista. Incerc, pe cat posibil, sa impac disponibilitatea si eclectismul (metodologic sau de gust) cu exigenta si, atunci cand barca se inclina prea mult intr-o parte, simt instinctiv nevoia sa ma asez de partea cealalta. Nu-mi plac supradozele si exclusivismele in „sistemul” literaturii. Ma preocupa, in schimb, bunul dozaj al formulelor si incerc sa contribui la reglarea metabolismului literar.

 

Cred in solidaritatile implicite si spontane, nu in cele impuse, prefer diversitatea de opinii si polemicile cordiale oricaror inregimentari.  Nu cred ca am ajuns atat de rau incat sa fie nevoie de un „front comun” intru apararea valorii literare si nici nu cred ca exista, deocamdata, un consens minimal cu privire la obiectivele si necesitatea unui asemenea front.  Important e ca fiecare sa-si faca treaba cat mai serios pe „felia” lui critica, in conditii de normalitate, restul vine de la sine.

 

PAUL CERNAT