Dezvrajirea Si IntrebuinTareA critiCii LiterarE

by ALEXANDRU MATEI

 

Critica literara ramane in picioare atata vreme cat exista locurile in care aceasta se poate produce: revistele culturale, literare cu precadere. Critica literara este un discurs de evaluare a unei carti de literatura – dar poate fi si a unui text virtual, numai ca asta se intampla tot in mediu virtual. Evaluarea este in principiu axiologica, ceea ce, in contextul deja vechi al crizei valorilor, nu e ceva evident. Al doilea impediment al evaluarii axiologice este lipsa de distanta fata de opera analizata si, uneori, fata de autorul ei. Drept urmare, critica literara are dintotdeauna valente politice, care vin sa le inlocuiasca pe cele detinute demult de teologie si ceea ce s-a numit onto-teologie. Tendinta pozitivista a cunoasterii, inaugurata in Renastere si manifestata mai ales din secolul al XVIII-lea incoace, face din critic un nomotet al realitatii, un inventator de realitate. Probabil ca acest portret al criticului literar – om de stiinta, om politic si artist al vorbei –  este intruchipat la noi de Calinescu, Manolescu si, la o oarecare distanta, de Daniel Cristea-Enache, astazi. Acest model este pus in chestiune de multa vreme, chiar si in Romania. Nu spun ca e neaparat bine. Dar e inconturnabil. Bine ar fi sa crezi in literatura asa cum crezi in moastele Sfintei Paraschiva, si-n misiunea criticului asa cum crezi in mama si tata. Intrebarea e: rational si pragmatic vorbind, se poate? Raspunsul meu este: nu. Raspunsul meu – care nu trebuie sa fie „raspunsul” – este ca astazi critica e ori mai degraba PR, ori mai degraba discurs de putere, ori mai degraba „stiinta”, iar acest cuvant trebuie pus in ghilimele in masura in care ceea ce e si ceea ce nu e stiinta se decide astazi pe cale politic-administrativa. Atata vreme cat criticul va continua sa fie o persoana publica, critica foiletonistica se va impaca cu cea universitara. Dar zilele acestui model de critic sunt numarate. Puterea si banii se vor obtine de acum fie pe cale universitara, ca profesor universitar (vezi Compagnon, la College de France, Columbia si Sorbonne), fie pe cale mediatica (vezi Beigbeder, criticul de la „Lire”, fost creative, pe locul 10 in topul personalitatilor publice preferate de cititorii revistei „Psychologies”, imediat dupa Sarkozy). Locul de varf  in care ei se mai pot intalni astazi este cotidianul national. Dar, in mod clar, cine crede ca rolul criticului literar este sa indrume gustul public se refera la o fractiune tot mai umila a publicului. Reductibila pana la autorul cartii criticate – vezi cazul recent si de manual al articolului lui Alex. Stefanescu, din „Romania literara”, despre „Strategiile subversiunii” a lui Carmen Musat.

 

Criticii tineri si-au pierdut „iluziile” puritatii actului critic (probabil cu aceeasi exceptie, la varf, a lui Daniel Cristea-Enache). Ei fac si critica foiletonistica, unii pentru ca spatiul academic romanesc este obscur si nu ofera nimic din suma bani plus putere, altii pentru ca n-ar putea face critica numai intr-un spatiu academic profesional, altii pentru a nu fi asimilati cu PR-ii. Grupurile lor se bazeaza, ca intotdeauna, pe afinitati motivate biografic – mult hazard –, de putere (egal si bani) si, oarecum naiv, ideologic. Toti, insa, gandesc si se indoiesc asupra actului critic in insusi exercitiul lui. De la Paul Cernat la Andrei Terian si de la Bogdan-Alexandru Stanescu la Marius Chivu, ei sunt fie mai mult istorici si „teoreticieni” literari, fie mai mult jurnalisti culturali. Pentru a vedea avantul criticii academice si al criticului academic, stiintific, „ISI”, cred ca trebuie sa mai asteptam vreo 10 ani. Pana atunci vom ramane in tranzitie, intre imaginea criticului care-a fost (cu C) si a celui care, in calitate de persoana publica, apune.

Eu nu ma vad in primul rand critic literar, asta si pentru ca ma ocup de un spatiu cultural doar tangential, uneori, la cel romanesc. In momentul de fata, cred in reinventarea istoriei literare pornind de la Nouvelle Histoire si New Historicism, de la istoria ideilor si de la studiile culturale, corelativ, cred ca ceea ce se mai numeste inca „teoria literara” se schimba in altceva, in ceva ce nu mai poate – pentru ca ar fi inutil –  aduce impreuna in mod natural teoria si literatura. Pentru ca ceea ce pot numi gandire despre literatura nu e numaidecat teorie literara.

 

Cred in scoli critice, nu in scoli de critica literara. Altfel, cred ca solidaritatile viitorului in critica vor si, si deja sunt tot mai mult, cele corporatiste, pe de o parte, stiintifice pe de alta. Pe primii ii incurajeaza clientii, pe ceilalti, ar trebui, politici culturale si de invatamant de la care eu, dar si autorul acestei anchete asteptam, nu ma-ndoiesc, mult mai mult decat primim acum.

 

ALEXANDRU MATEI