Citesc in mensualul Le Magazine Littéraire (august – septembrie 2008) punctul sigur de atractie al numarului, dosarul consacrat inestimabilului François-Marie Arouet, Voltaire. Aici si acum. O colectie deloc previzibila, in ciuda unei traditii hermeneutice vampirice, care pare sa fi supt cam tot ce s-a putut din posibilitatile generosului reper luminist. Si care se antreneaza acum sa puna eticheta Voltaire pe tot ce n-a fost vreodata Voltaire – si nici nu va fi, prin grija gardienilor mostenirii sale. Altfel spus, dosarul ML se tine departe de inventica, de paroxisme interpretative, de smucire a plauzibilitatii, de prezenteizare fortata a maestrului; iar maniera de a repune vechiul pe tapet, respectiv lucrurile stiute – e si ea una de bun gust. Iau ca exemplu interviul acordat de Bronislaw Baczko publicatiei, material a carei problematica graviteaza in jurul celui mai polizat dintre topos-urile voltairiene, Candide si jurisprudenta raului. Sau „catalogul pozitiilor posibile ale raului”, cum zice intervievatul. Fara urma de logoreice puneri in abis ale raului, terorism, nazism, World Trade Center, Hannah Arendt s.cl – referinte care fac prestigiul oricarei discutii diletante pe tema, Monsieur Baczko se limiteaza la obiectul competentei sale, de altfel cea mai potrivita optiune pentru ilustrarea acestui lux strict: competenta. Se fereste de Aristotel, de Sfintii Parinti si de ontologia raului in enciclopedia umanitatii pentru a izola unul dintre putinele culoare irefutabile in relatia dintre Voltaire si filosofia raului: cutremurul din Lisabona, intamplat in fatidicul an 1755 de la intruparea lui Cristos. Baczko sustine fara grimase niste chestiuni care unora le suna a pozitivism sec si a incarcerare a personalitatii lui Voltaire intre niste aluviuni exterioare sistemului sau. Ei bine, Baczko tine cu dintii (el si traditia interpretilor afini domniei sale) sa afirme dependenta sistemului voltairian de circumstantele „ambientale”, un gen de filosofie meteorologica daca vreti, reusind totusi sa pastreze rangul coerentei si al respectabilitatii ganditorului in cauza.

Departe de structura aliajului „Hegel” care l-a „asteptat” pe „Marx” sa-i rastoarne edificiul, Voltaire si l-a rasturnat singur pe al sau de mai multe ori, cand a avut dovezi ca e in eroare, facand dovada unei acuitati relativiste si a unei disponibilitati la experiment proprii numai fizicienilor de top. Lantul (auto)destituirilor succesive la care si-a pretat sistemul (Divinul destituit de Ratiune, Ratiunea destituita de Raul Arbitrar) l-a adus, in ordinea credibilitatii contingente, mai aproape de prototipul filosofului umanist/ umanitarist decat Kant, de exemplu, (invocat si el totusi, langa Voltaire, in spatiul interviului), un ganditor ocupat mai mult cu aseptizarea coordonatelor ideale si imuabile ale acelei umanitati. De altfel, sensibilitatea inteligentei voltairiene la derivele concrete ale ecosistemului de care depinde (fie el codificat nu in termeni mendeleevieni, ci de genealogie a raului) e o sensibilitate stiintifica mai degraba decat una filosofica – mai ales ca resortul schimbarilor de macaz voltairiene, a caderii optimismului voltairian in pesimism pascalian nu e mizeria umana, corijabila prin politici sociale, rafinare a spiritului etc., ci cataclismul natural, in ordinea caruia intra si moartea. 

Gestul unui ins al carui sistem filosofic se rastoarna la moartea unei mase de indivizi (cutremurul) sau a unui singur individ (Baczsko aminteste si suferinta lui Voltaire la moartea madamei de Chatelet, a carei inteligenta ii castigase prietenia) seamana poate cu un act de capitulare inaintea oricarei pretentii de diagnosticare inteligenta a lumii. A se observa ca substituirea Ratiunii prin Raul Arbitrar nu e o solutie de acelasi tip cu substitutia anterioara, a Divinului prin Ratiune. Aceasta pare o victorie, un sens inlocuind alt sens, aceea pare o dezertare de bun simt, in fata unui zero dovedit…

 

Dovedit in cheie metafizica, da, dar el asigura, nu mai putin, gloria ilicita si succesul inalienabil al cetateanului si autorului Voltaire, ambii clienti ai cenzurii.

„Sa nu uitam ca Voltaire se astepta sa-i fie interzisa cartea [Candide]”, isi incheie contributia Baczko. „A gandit-o ca pe studiu de stat-major pregatind o batalie decisiva. Pentru a dejuca vigilenta cenzorilor, actioneaza simultan pe mai multe fronturi: cartea apare la Paris, Geneva, Amsterdam si Lyon. De altfel, nici nu-si pune semnatura pe ea, prezentand-o ca pe o traducere din germana, dintr-un anume doctor Ralph. Un joc de-a v-ati ascunselea nu lipsit de satisfactii: in public, Voltaire neaga paternitatea lui Candide; in particular insa, se mandreste ca l-a scris. Un joc care ascute, deopotriva si abilitatile diversioniste ale cititorilor. Cartea interzisa circula din mana in mana. In iatacul sau, dupa ce s-a invartit de un asemenea exemplar clandestin, pe cititor il prinde rasul – si el un fapt interzis [...] in fiecare zi, pe domeniul de la Ferney, Voltaire isi atinea urechea sa prinda ecourile acestui ras ilicit, care se aduna, din toata Europa, intre ulucile gradinii sale.”