Andrei Ruse, Soni, Editura Tritonic, 2008, 254 pagini

 

Daca ar fi aparut prin 2003-2004, Soni nu ar fi fost mai buna decat este acum, dar ar fi avut o sansa. Pe atunci, marfa din Soni se fuma cu o oarecare curiozitate si, la gramada, s-ar fi gasit poate vreo doi care sa spuna ca merge. Dar acum… 

 

La un examen din facultate, un profesor se uita nemultumit la studentii care umpleau pagini in nestire: „Va rog, nu scrieti tot ce stiti”,

Asta e faza cu Andrei Ruse: scrie tot ce stie, unde tot ce stie inseamna tot ce a citit si a vazut la teve & cinema. Omul e un pastisor – rima cu trisor e mai mult decat nimerita –, lucru oarecum firesc data fiind varsta „autorului” (23 de ani).

 

As spune ca poanta romanului e plagiata (o fata cu pusee sinucigase intra in programul unei clinici de nisa, unde, contra unei taxe de 5 000 de euro, i se induce medicamentos informatia falsa ca ar avea cancer; ceea ce ar trebui sa o mobilizeze reactiv, facand-o sa lupte pentru viata, refuland complexul sinucigas), daca ea nu ar fi devenit deja bun comun (numai in ultimele luni am citit & vazut cateva chestii pe conceptul acesta).

Zic doar ca Palahniuk e copiat la greu, atat ca stil cat si ca poza (atitudine).

 

Sa va comunic si niste copilarisme panseistice cu care Ruse populeaza gandirea Soniei (emfaza emotionala investita in ea si impresia coerenta de suprapunere autor-narator ma fac sa presupun ca randurile ar putea figura si in memoriile lui Andrei Ruse; si chiar daca nu ar fi asa, iar Soni e doar o gasca proasta luata nonstop la per pulis, nu e mai putin adevarat ca pentru a construi o gasca proasta e nevoie de o operatie mai complexa decat poate asigura umorul involuntar al lui Ruse):

„prostia asta cu dumnezeu mi s-a parut dintotdeauna o solutie de urgenta, ca acele extinctoare din filmele-americane, acoperite cu un geam solid, pe care il poti sparge only for extreme measures.

cica ideile nu schimba lumea. dar lumea e in stare sa idolatrizeze vaci sau diverse desene aparute in pietre, doar pentru ca seamana cu o cruce si parca atarna si-o mana dintr-o parte. si asta numai daca te uiti atent si mai ales daca ai credinta. pupam icoane de atatea secole incat codul nostru genetic se va modifica, iar acest lucru va fi un instinct din nastere.

- si in ce crezi, soni? m-a intrebat profa de religie intr-a XI-a parca, dupa ce ii aduesem o hartie semnata de maica-mea, cum ca e de acord ca eu sa nu particip la acele ore. era facuta de mine, evident. tu cum fac diferenta dintre bine si rau?

- trebuie sa cred in isus si sa-mi fac rugaciuni ca sa pot diferentia ce e bine de ceea ce e rau? e de-ajuns sa ma uit la desene animate pentru asta.

- uite, soni, priveste lucrurile astfel: daca la sfarsit, cand o fi, n-o sa apara dumnezeu, asa cum spui tu, atunci n-ai pierdut nimic. nu? dar daca exista?…”

S.a.m.d. & forza Pascal! 

 

O singura data Andrei Ruse a reusit sa ma lase cu gura cascata: la un insert autoreferential, unde autorul ii taie microfonul Soniei si povesteste cum pleaca din jobul de redactor de la Tritonic, dupa o discutie lamuritoare cu H.(rib), si cum se chinuie sa termine romanul. Gura cascata pe care mi-a provocat-o andocarea ilara a lui Ruse in optzecismul de tip Gigi Craciun ramane in principiu singura palpitatie traita cu Soni.

 Cam putin pentru o consolare.