N-ai cum sa fii fan Zizek

 

 by ALEX CISTELECAN

 

 

Meseria de fan Zizek e una ingrata. Pe cat de primitor si sarmant e Zizek cu nou venitii, pe atat de tiranic si necrutator se dovedeste el cu potentialii-i discipoli. Tot ceea ce la prima lectura pare a fi inteligenta debordanta si spirit viu, la a treia sau a patra carte devine mecanism previzibil, rutina. La limita, n-ai cum sa fii fan Zizek. N-ai cum sa te inchizi in casa hotarat sa-i citesti consecvent si cu metoda toate volumele. În scurt timp iti dai seama ca citesti de fapt aceeasi carte si ca doar ordinea paragrafelor difera. Dar tot din acest motiv, despartirea de Zizek e, spre deosebire de ruptura cu alti maestri spirituali, una lipsita de resentimente. Nu-i vorba ca ti-ai schimbat parerile, ori ca ai fost dezamagit. E vorba ca l-ai epuizat. De aceea, pentru a evita sau macar intarzia acest final, din Zizek e bine sa citesti cam cu aceeasi viteza cu care mananci o prajitura buna: „scusa, ma perché mangia cosi piano? Perche se no, finisce subito”.

 

Fenomenul popularitatii in lumea academica ar merita studii extinse. Zizek e un autor ingrozitor de popular, drept pentru care nimeni nu il ia in serios. Confruntat cu aceasta problema, filosoful sloven a incercat o explicatie sub forma de rasturnare dialectica: zice ca de-aia lumea il vrea popular, ca sa nu fie nevoita sa il ia in serios. That might be true. Popularitatea in lumea academica pare a fi mai degraba o fundatura decat o rampa de lansare. Într-un interviu, Baudrillard rememora prima sa vizita in Japonia. Întreband el care e starea receptarii sale pe meleagurile nipone, i s-a dat acest raspuns: maestre Baudrillard, toate cartile dumneavoastra au fost traduse, publicate si epuizate in mai multe editii, toata lumea va cunoaste ideile si e de acord cu ele. Dar tocmai din acest motiv, nimeni nu mai vorbeste despre ele. Receptarea totala e aproape o receptare nula. Ceea ce era originalitate si inovatie intelectuala intra si moare in folclor. Pe cai diferite, cam asa a patit si gigantul din Ljubljana. Aproape nimeni, in lumea academica occidentala, nu il citeaza sau citeste pe Zizek, pentru ca niciunui cercetator serios nu-i convine sa afle ca ceea ce el isi propunea sa descopere in cinci ani si sase sute de pagini, slovenul a demonstrat intr-un paragraf si trei minute.

 

Un finish fara stafeta

 

Problema cu Zizek, sau cu Baudrillard ca tot veni vorba, este ca, din perspectiva unui ipotetic cercetator, urmas sau discipol, nu il poti duce mai departe. Teoria sa e deja un finish, care nu mai admite nicio stafeta. E ceva atat de sincretic si de inteligibil incat nu mai poate functiona nici ca pretext pentru intoarceri la orginea gandirii, nici ca punct de pornire pentru noi explicitari. Alt motiv al marginalizarii slovenului in popularitate e unul cat se poate de obiectiv: textele lui Zizek sunt absolut straine atat traditiei continentale, cat si celei analitice. Filosofia continentala e una a respectului infinit pentru cateva surse privilegiate ale gandirii cu majuscule: de secole, filosofii continentali continua sa se autodefineasca drept aristotelicieni, tomisti, hegelieni, heideggerieni etc. Filosofia continentala e prin definitie traditie: perenitatea traditiei implica infinitatea textului. Din contra, filosofia analitica e una a paragrafului. Ca niste vrednici functionari de stat, filosofii analitici identifica problema, o decupeaza si o solutioneaza. Ei nu lasa mostenire vesnice intrebari, ei disting, clasifica si rezolva. Drept urmare, ei nu sunt marxisti sau foucaldieni, ei sunt particularisti, consecventialisti, comunitarieni etc., in functie de cuvantul care are cea mai mare frecventa in textele lor. Pentru ambele categorii, un fenomen ca Zizek este o aberatie. Pentru acei eterni discipoli care sunt continentalii, lacanismul autoproclamat al slovenului e mult prea heteroclit, frivol si ireverentios pentru a putea fi acreditat. N-ai cum sa discuti Lacan in acelasi paragraf in care dezbati fetisismul bonusului de 20% gratuit din pasta de dinti. De cealalta parte, pentru acei birocrati ai gandirii care sunt filosofii analitici, n-are absolut niciun sens sa scrii douazeci de volume si sa deschizi sute de probleme fara sa rezolvi definitiv niciuna. Din perspectiva lor, n-ai cum sa vorbesti despre fetisismul pastei de dinti in acelasi paragraf in care ne ametesti cu Lacan. Iata de ce Zizek nu e primit in randurile niciunei scoli filosofice, de dincoace sau de dincolo de Atlantic, si iata de ce popularitatea sa merge mana in mana cu marginalizarea sa. Singurele facultati care-i deschid portile sunt cele de litere si, din cand in cand, acele institutii care vor sa se puna bine cu propriii studenti. Ceea ce ne aduce la un al treilea posibil motiv al popularitatii lui Zizek: ca si Marcuse in anii 60-70, Zizek e astazi investit ca principal purtator de stindard al radicalismului academic.

 

Un „stalinist” cu solutii „liberale”

 

Desi ghiceste foarte bine ca toata lumea asteapta de la el marea formula revolutionara si ne previne modest ca nu vrea sa joace acest rol, Zizek se pliaza asteptarilor si, din cand in cand, pretinde ca a gasit formula. Mai mult, spre deosebire de majoritatea intelectualior de stanga care au inceput ca tineri furiosi si apoi s-au asezat la batranete la locul lor, in apele calme ale social-democratiei, Zizek a evoluat in sens invers: a debutat ca liberal, iar acum se da stalinist. Pentru ca a stiut cand sa opereze schimbarea macazului, si anume cand era deja celebru, miscarea i-a tinut si popularitatea sa n-a facut decat sa creasca. În mod ciudat insa, solutiile pe care le da astazi ca „stalinist” sunt aceleasi pe care ieri le dadea ca „liberal”: obiectul a, pulsiunea mortii, actul, discursul analistului. Posibilitatea de aplicare social-politica a acestor formule e insa la fel de nula ca si cea de revenire la un crestinism primitiv si autentic. Diferenta e data doar de gradul de tehnicizare conceptuala. Nu-i vorba ca fanii lui Zizek nu ghicesc acest lucru. E vorba ca cineva trebuie sa poarte speranta si povara naivitatii in locul nostru. Ceea ce ne permite sa fim lucizi.

 

Natura barbara in industria culturii

 

„Într-un sistem ideal de valori pe cine pariati”? Nu exista sistem ideal de valori. Doar stim de la Marx ca valoarea e intotdeauna deja plus-valoare, ca valoarea aparent pura si intrinseca, de intrebuintare, e de la bun inceput contaminata de exterioritatea si deturul ce caracterizeaza valoarea de schimb? Valoarea e prin definitie o categorie a pietei. Ipoteticul intelectual care, decat sa plece la Paris, mai degraba aprofundeaza sentimentul paraguaian al fiintei, e si el un produs al pietei, chiar daca al unei piete inchise si cu reguli aparte. Sa fie doar o intamplare faptul ca, la noi, toti discipolii marelui intelectual macinat de sentimentul local al fiintei s-au dovedit a fi excelenti manageri culturali si autori de best-seller-uri? Ei sunt un exemplu perfect a ceea ce Adorno numea industrie a culturii: o falsa reconciliere intre cultura joasa si cea inalta. Mai exact, in cazul de fata, niste clisee de cultura de elita atat de transparente, abstracte si prefabricate incat ele nu pot sensibiliza decat constiinta alienata a portareselor si a notarilor publici. Pe de alta parte, nici Zizek nu e tocmai un intelectual dezradacinat, globalizat. Exista ceva incontestabil estic in textele sale – si ma refer nu doar la anecdotele si bancurile care-i populeaza cartile si care provin majoritatea din rezervorul comunismului est-european, ci inclusiv la stilul si constructia volumelor sale.

 

N-as spune, prin urmare, ca Zizek e (inca) un produs cultural francez. Zizek e un om din est – spontan-autentic sau constient auto-produs n-are importanta –, la fel ca Boris Groys (intr-o mai mica masura), ca Bregovic sau Kusturica. În timp ce intelectualii romani au crezut, dupa revolutie, ca distinsii lor colegi din occident asteapta de la ei sa le pastiseze stilul si metoda pana la indistinctie, Zizek a mizat cu succes pe natura barbara si simpatica totodata pe care vesticii vor sa o depisteze neaparat la semenii lor din Balcani. În interiorul academiei occidentale, Zizek se poarta exact la fel ca un cumparator est-european aterizat intr-un supermarket din vest: aceeasi febrilitate in rasfoirea cat mai exhaustiva a marfurilor, acelasi respect insotit de suspiciune fata de splendorile capitalismului, aceeasi miscare rapida si haotica de la un raion la celalalt, si aceleasi pungi de un leu in care totul e inghesuit in final. Deci din aceasta perspectiva, nu prea exista nicio diferenta intre intelectualul dedicat sentimentului judetean al fiintei si „oportunistul” globetrotter Zizek. În fond, nimic nu se vinde mai bine pe piata globala si uniforma decat aceste aparente de autenticitate locala si continut spiritual refractar la orice echivalenta. Marfuri culturale selecte ca metafizica „dorului” si a „intru”-lui intra exact la acelasi raion din mall-ul planetar ca si bancurile cu Tito si epopeea hartiei igienice in fosta Iugoslavie.

 

ALEX CISTELECAN