Spre steaua carnagiului

Mihai URSACHI

 

Treceam – cata vreme – pe langa limanuri,

prin intemundii, taramuri inferme,

fara opriri la cerestile hanuri,

caci, vai, calaream pe un vierme.

 

«De ce, întrebai albiciosul meu cal,

a trebuit sa ma nasc pentru tine iar tu

pentru ce m’ai ales?» Infernal

ondulandu’si spinarea, tacu.

 

«Pentru ce esti atat de molau, de docil,

pentru ce nu nechezi?» Si simtindu-l ca plange,

cu pinteni adanci rascoleam în tesutul fragil.…

Picioarele mele sunt rosii de sange…

 

«O, zisei atunci, umoarea aceasta eu o cunosc,

curge’n vinele mele, tu n’o poti avea.»

si plin de manie, lovii cu cravasa mea, pleosc!

în ochii fiintei aceleia, care tacea.

 

Lumina miloasa a Caii lactee

ne’nvalui… Din rana deschisa

cata catre mine un ochi de femeie

nespus de iubit – amintire ori vise.

 

Iar mainile mele sunt rosii, sunt rosii,

întocmai ca steaua carnagiului, Marte,

spre care pluteam amandoi, ticalosii,

pe care nimic nu ne poate desparte.

 

(reprodus dupa Mihai Ursachi, Benedictus, prefata C. Rogozanu, Editura Compania, 2002)