Puteti citi saptamana asta in Cultura un dosar pe tema Disparitia competitiei, facut de sussemnatul & Daniel Cristea-Enache. Raspund Eugen Suman (care zice ca refuza sa intre “intr-o discuti in care initiatorul nu stapaneste terminologia” – cred ca la mine se refera :) -, dar totusi intra), Alex Matei, Sorin Lavric (care aminteste in treacat de “cei care ne supravegheaza ideologic si ne monitorizeaza fiecare articol scris”) si Victor Kapra (raspunsul cel mai lung si mai elaborat; spre rusinea mea, nu-l prea monitorizasem pe tip, ‘ce ca are 47 de ani si e jurnalist specializat in Tehnlogia Informatiei, New Media Content Manager la Publimedia International: promit ca o sa fiu mai vigilent de acu’ inainte) .

Iata si intrebarile/ introducerea dosarului. Daca gasiti ceva nasol p-aci, dati vine pe mine (ca sa va arunc dup-aia de la obraz ca confundati autorul cu naratorul :P ).

Jean-Luc Marion scria recent in Le Figaro despre voalarea sau chiar disparitia sportului: „Sportul intră in declin si s-ar putea, intr-o zi, să dispară cu totul.” Cauze? Disparitia identitătilor nationale (sunt de actualitate echipele de club cu componentă internatională), atingerea unui plafon al performantei care nu mai poate fi depăsit decât prin stimulare chimică (dopajul), disparitia prin urmare a fictiunii identificării noastre in ei.

Nu sunt singurele argumente: competitia a fost confiscată de show. Asa cum in filmele cu arte martiale luptele sunt coregrafiate doar pentru ca să arate bine, competitiile sportive vor sfârsi sau deja sfârsesc pentru a impacheta produse publicitare, pentru a organiza dialectici intre Adidas si Nike, si nu pentru a spune ceva despre natura umanului si depăsirea limitelor (sau spune ceva despre acestea din urmă doar pentru a vinde Nike si Adidas). Sportul, pe scurt, a fost inghitit de ideologia divertismentului, unde totul este simulat, aranjat.

 

La fel se intâmplă, s-ar putea extrapola, si in cultura propriu-zisă, nesportivă, dar animată de resorturi sportive (competitia, topul etc). Competitia intre valori cuantificabile cât de cât „obiectiv” s-a transformat in competitia „cea mai” obiectivă a ratingului: in competitie intră imaginea si aproape numai imaginea (de altfel, in treacăt fie spus, arta cel mai bine remunerată in secolul 21 este crearea de imagini/branduri). Există de asemenea tendinta (din ce in ce mai legiferată) de a considera ideea de competitie o formă de discriminare si a descuraja valorizarea negativă (ceea ce e aproape totuna cu anularea valorizărilor).

Pe de altă parte, prin ieftinirea accesului la suportul public, toată lumea s-a transformat in scriitor: vezi blogurile, unde până si compilatia medievală a fost rebrevetată glorios ca formă de autor-itate, de scriere originală. Efectul? Nu bloggerii s-au transformat in scriitori, ci scriitorii in bloggeri.

 

Reprezintă cele de mai sus o fictiune pesimist-conservatoare sau o naratiune cu valoare descriptivă? Cum vedeti lucrurile ca autor/ comentator/ consumator român? Este competitia un cliseu fascist care ii discrimineează pe cei slabi? Este neutralizarea ei in show supărătoare?

P.S.: Stiu ca fazele astea gen moartea poeziei, moartea filosofiei, moartea caprioarei suck big time, totusi ideile mele geniale de la sedintele de sumar au si ele o limita :D .