Zizek arata cu degetul catre ceva care aduce mai degraba cu prapaditul „tine” decat cu „dumneata”/ „dumneavoastra”. Zizek te fileaza. Zizek te indexeaza, desi insul care sta cu spatele la zid pare, dupa cum arata poza, el insusi. Deduc imediat ca Zizek a stat cinci minute nemiscat – pana i s-a regizat/ executat fotografia – si ma gandesc la cat de greu i-a fost.

 

Zizek in Lacania se intituleaza un eseu-recenzie la Parallaxe, publicat in Le Magazine littéraire. Un titlu cu un font de o schioapa si o fotografie supradimensionala reprezentandu-l pe Zizek induc in eroare, fiindca seamana cu o intrare intr-un textoi de cel putin doua pagini cu aspect de dosar. Eroare, repet. Din cele doua pagini numai o coloana si jumatate este despre Zizek, restul fiind alocat altor recenzii.

 

Evelyne Grossman si Elizabeth de Fontenay, autoarele prezente à coté de Zizek, ambele filosoafe frantuzoaice, recenzate corect si frigid, fiecare in caseta ei, nici nu se vad de halaciuga slovena. Sa fie acesta un aspect de amabilitate tipic frantuzeasca, un sindrom de hiper-eficienta (pun reflectorul pe ala care, oricum, se vede bine si fara) sau un program traditional de protejare a inventiilor frantuzesti? Franta a investit in Ionescu si in Todorov mai mult decat Uniunea Europeana in Romania si Bulgaria. Dar Franta nu protejeaza, nu acorda azil politic. Franta face eroi si ii exporta ca pe sampanie; in aceasta ordine de idei, slovenienta lui Zizek n-a contat decat clamata/ certificata via Paris. Desigur, Franta e duplicitara; desigur, Franta nu baga din debut toti banii in proiect. Dar cand prapaditul Zizek ajunge conquistador de audiente si salile vuiesc de „varciual” si „inteleciual”, cand rafturile se cocoseaza sub editii englezesti, Franta se trezeste din hibernare: acest autor a fost publicat intai in Franta! Inainte de „varciual” a fost „le virtuel”!

 

Zizek afirma, cred, din plin, capacitatea Frantei de a truca, de a vinde trucajele la suprapret si, pourquoi pas, de a da banii pe propriile trucaje, intr-un circuit comercial imprevizibil, in care valoarea marfii nu se mai vede din cauza machiajului si in care editurile frantuzesti mici joaca la doua capete: e bun, noi l-am publicat; nu-i bun, eh, nici noi n-am avut incredere in el….

Grossman si Fontenay sunt neinteresante, prea frantuzoaice, prea ridate ca mostenitoare de drept ale arhivei carteziene; nu ofera spatiu de manevra pentru truc. Slovenitatea ex-titoista a specimenului Zizek Slavoj, ajustata cu mostre de „bulimie” grafomana cu un centru relativ stabil (Lacan), plus un milion de alte simptome de deranjat mental cu IQ ridicat au facut din Zizek un spatiu de manevra ideal. Un incident Roswell pe teritoriu francez. Intr-un interval de cca 7 ani, din 2000 pana azi, Zizek a luat o curba astrala si a devenit opusul nimicului pe piata franceza si in afara ei. In fond, Grossman si Fontenay sunt numai asa, niste comparanti din categoria „apa de ploaie”; Zizek e mai pompat chiar decat Badiou, ins care, inainte de a fi un filosof-matematician de top, este un filosof-matematician francez de top; sau decat Bernard-Henry Levy, care, in termeni similari, este un quelque chose francez-evreu de top. Oricum, misterul omni-performantelor zizekiene via Paris se mai descetoseaza cumva: intr-un stat in care Bernard-Henry Levi e tinut de filosof, un ins cu inteligenta lui Zizek, nu poate avea decat un destin galactic. Si, evident, comentatori din categoria Petit. In numarul din ML, Philippe Petit.

 

Cui multumeste Zizek, asadar? Parisului? Nu. Bata care i-a omorat pe altii, pe el l-a impins in fata. „Acest legatar al ex-Iugoslaviei [...] multumeste astazi comunismului titoist pentru ca i-a dat ocazia sa se expatrieze in 1971 la Paris, scrie Petit. «Daca regimul comunist ar fi fost mai liberal, as fi devenit un biet profesor, necunoscut in strainatate, as fi stat sa ma intreb toata viata ce inseamna spiritul sloven! [Zizek asta rade de Noica!, n.m. T. D.]»” Cati dintre expatriatii romani ar fi avut tupeul sa gandeasca in acesti termeni? Sa zica senin: „daca regimul comunist ar fi fost mai liberal, eu as fi ramas un biet profesor in Romania, necunoscut in strainatate”! Nici la trei ani, nici la douazeci de ani dupa caderea comunismului nu inregistrez posibilitatea ca vreunul dintre exilatii romani deveniti cetateni si academicieni ai Vestului sa pronunte acest adevar matematic cu relaxarea jijekiana. Zizek e fasonat in Franta. Dar foamea de Paris nu i-a dat-o Lacan. I-a dat-o Tito.

 

Priviti cum tremura francezul; priviti-l cum isi face frica. Din zece propozitii se ajunge la esenta: Zizek e un tic-tac ambulant, „un hamesit, o bomba cu fragmentatie. Domnul n-are o tema de predilectie, are o mie. Nu practica o singura disciplina, le vrea pe toate. Meseria lui e sa foreze si sa desfunde – ce? realitatea; sa zboare in bucati ceea ce singur numeste vidul subiectului. Proba? Paralaxe, cea mai recenta carte [ma rog, recenta pentru dumnealui, recenzentul; intre timp, Zizek s-a mai invartit de vreo doua-trei], una tocmita spre disperarea creieraselor de lenesi …”  

Inca un paragraf, si francezul se pare ca revizuieste formula: bomba cu fragmentatie e putin. Zizek e un caz nuclear. Cu cat se chirceste pe subiect, cu atat e mai explodat argumentativ: teatru, cinema, neurologie, Buddha, Bill Gates, totul – doar ca sa explice o particula de limbaj, un sunet, un centimetru de gest. Zizek face fisiune cu fiecare editie si umple stadioanele cu expunerea diferentei dintre real si realitate mai repede ca Like a virgin. In 2000, Zizek era un necunoscut in Franta. Azi e mai cunoscut ca Franta.