In numarul din 1-15 septembrie al La Quinzaine littéraire citesc doua recenzii la recent aparutele Le marche des amants de Christine Angot (Seuil, 2008) si Jour de souffrance (Flammarion, 2008) – noul hit al lui Catherine Millet. Recenziile sunt semnate de personal calificat (Omar Merzoug pentru Angot) si hipercalificat (Maurice Nadeau pentru Millet). Las la o parte protocolul admiratiei socate care m-ar obliga sa pun reflectorul pe conditia critica excelenta a acestui Nadeau, cronicar la 99 de ani (inca-un-centenar-nepensionat al Frantei – celalalt este Claude Lévi-Strauss), si ma limitez la a-l trata, langa Merzoug, ca atare: doi cronicari despre doua carti.

 

Merzoug transeaza scurt pe lung; cronica lui distruge pe larg o pricina marunta si da in anexa lectii de scris si abordare. Nadeau, in schimb, e mai bizantin: arata cu degetul o singura buba (Millet se ocupa – mai turbat, mai agresiv, mai ridicol – de subiecte stoarse suficient de Sade si Bataille), acoperindu-le galant cu batista pe celelalte, dand insa acestui act de „acoperire” toata transparenta. Mai sa am impresia ca actul de disectie nerusinata al lui Merzoug e mai clement si mai civilizat decat manevrele de acoperire-perdeluire ale stravechiului Nadeau.

 

Merzoug isi controleaza o vreme furiile expunand cat poate de onest firava trama a madamei de care se ocupa (fina Christina in amor cu brunul Bruno, rapper cu ochelari negri si fes, genetic determinat de conditia de metis, iar politically de aceea de sarkozist) pentru a deborda fara probleme mai jos, cam asa:

„Nimeni nu te impiedica sa-ti torni din pix obsesiile, amorurile, mizeriile; dar daca tot o faci, fa-o macar ca fericitul Augustin, ca Rousseau, ca Sartre, sau macar ca Proust (:d). Iata ce puteai face mata, madam Angot, daca ti-ar fi dat mana sa scrii un roman bun: sa bati moneda pe alteritate in cazul Bruno, asta ar fi fost un tratament romanesc apropriat. Sa te intrebi: acest altul, pe care am ales sa-l iubesc, ce este el de fapt? E diferit de mine? Ce poate iesi din acest conflict de diferente? Ce inseamna dragostea dintre o femeie alba si un metis, in ce consta exceptionalitatea ei? Nimic din toate acestea la Angot. Numai palavre seci.

 

Personajele nu sunt niste ei-insisi, ci numai niste pretexte logoreice. Daca le-ar fi dat un pic de substanta, niste perspective ambigue lumini-umbre-lumini-umbre, grandoare-mizerie etc., poate ar fi iesit din solilocul nesuferit si din contemplatia narcisiaca de care avem parte acum.”

 

Recenzentii francezi nu se dezbara, observ, de o anumita gentilete a desfiintarii. Merzoug o indeamna pe Angot sa ia aminte la modelul Sartre sau Proust, Nadeau susura intr-o paranteza ca Sade parca e mai bun ca Millet, ca ar mai fi de imbunatatit, ca sedintele lacaniene ajuta si ele etc. Ca si cum autoarele respective ar avea vreo sansa sa devina Proust, Sade, fericitul Augustin sau ceva pe-aproape. Ca si cum numai chestiuni minore de perspectiva sau de insuficienta asimilare a unui instrumentar oarecare le despart de Proust ori de Sade. Credeti-ma, stimabile Merzoug, madam Angot chiar daca ar fi apucat din proprie initiativa pista sugerata de dv., anume specularea alteritatii lui Bruno-metisul sarkozist, tot ar fi dat-o in bara, schimband supa de loboda prezenta pe o felie de cultura civica adnotata. Seriozitatea mizei si reusita romanesca nu converg neaparat, iar madam Angot ar fi putut avea castig de cauza si cu bavardajul incontinent: cu conditia supervizarii lui inteligente. Daca romanul sau nu e un succes, vina nu e neaparat a perspectivei lejere, feminine daca vreti.

Vina nu e, asadar, a domniei sale. Vina e a dvs., a cronicarilor cinici care sugerati ca pe tiglele lui Angot, Millet si Proust taraie aceeasi ploaie – cu o mica diferenta de burlan.