|
» adevarul bufonului
Cum sa ne sinucidem virtual. Instructiuni si abilitati Cristina Rusiecki
Cand cu niste ani buni in urma m-am dus sa trimit cele cateva randuri despre „Bash“ de la Teatrul ACT – spectacol care mi se paruse ca da alta fata teatrului romanesc independent –, de la Cafe Internetul din cea mai apropiata intersectie, pe la trei si jumatate noaptea, am fost uluita sa constat ca locul, vreo trei sali foarte mari, era arhiplin. Arhiplin de adolescenti de scoala generala. Unii se ocupau cu jocurile, dar imensa si (azi) previzibila majoritate statea pe chat. Protejati de lipsa intalnirii din real si de potentialele dezamagiri, tinerii vorbeau zi si noapte in eter, cu necunoscuti cu care le era imposibil sa creeze grade de intimitate altfel decat iluzorie.
Mormane de nevoi de a se comunica sau de a stabili legaturi fictive, comunitati virtuale intemeiate pe presupuse stari sau interese comune („Harry Potter“, Britney Spears, apropiata sinucidere, luati-le in orice ordine) ii fac sa se confeseze in toate directiile unor umbre de la care asteapta fie raspunsuri la problemele lor grave, fie paliative la un set gros de inadaptari la viata reala. Despre toate acestea scrie Enda Walsh, autor irlandez nascut in 1967, cunoscut mai intai pentru modul de a trata dramele si revolta adolescentilor, cu propriul lor limbaj, apoi pentru felul suculent de a-si construi povestea scenica. Dupa „Disco Pigs“, piesa montata de Peter Kerek la Teatrul LUNI de la Green Hours, cu Marius Manole si Alina Berzunteanu, Enda Walsh apare din nou in peisajul romanesc. O noua abordare, neconventionala, a timpului prezent propune iarasi Teatrul Fara Frontiere prin „Chatroom“ de Enda Walsh, in regia Mihaelei S\rbu (una dintre protagonistele mai sus-mentionatului „Bash“), cu conceptul video al lui Andu Dumitrescu si interpretarea actorilor Ioana Barbu, Paul Grec, Iulia Lumanare, Andrei Mateiu, Andreea Samson, Tudor Vaida.
Dupa spectacolul „America-Stie-Tot“, in regia lui Radu Afrim, la Teatrul LUNI de la Green Hours, „Chatroom“ e printre putinele montari aplecate asupra unui fenomen de o asemenea extindere, chat-ul, creatie care si-a dapasit creatorul capabil sa prevada urmarile tehnic, nu insa si social. Imposibil de prevazut ca Internetul va deveni mijloc de manipulare, nu numai liant al unor comunitati puternice. Enda Walsh da, prin „Chatroom“, un exemplu de literatura realista, moderna, despre realitatea virtuala. Realista cata vreme conversatiile dintre personaje suna intru totul plauzibil, iar cele sase tipuri de adolescenti sunt usor recognoscibile: fata curajoasa (bine pigmentata de Iulia Lumanare), fascinata de baiatul cu reactii aparent destepte, om de actiune, care provoaca lucrurile sa se intample; apoi fata sensibila, emotiva, lipsita de agresivitate (Andreea Samson), baiatul cinic si baiatul sters, sinucigasa care isi transforma uneori balastul de amintiri grele intr-o usoara aroganta, sinucigasul care ajunge sa se construiasca pe sine etc. Pana la urma, piesa lui Enda Walsh e un fel de bildungschat in care coexista realitatea fizica si cea virtuala, intr-un spatiu de devenire cu capcane de ambele parti. Finalul aduce maturizarea lui Jim, potential sinucigas, care descopera bucuria de a trai. Dar pana la final, coliziunea cu comunitatile chat unde, datorita comunicarii rapide si a tehnologiei informatiei, toti, la 15 ani, par sa stie totul despre toate problemele tuturor, e dificila.
Tinerii isi bat joc de clisee, dar la randul lor vorbesc doar in clisee. Traiesc intr-o realitate plina de stereotipii, fara repere, opaci la libertate sau la respectul fata de celalalt. Concentrati sa se inteleaga pe ei insisi, creeaza usor o alta realitate. Abandonat de tata pe cand vizita, la sase ani, Gradina Zoologica, prins in corzile atitudinale ale mamei, fratilor, colegilor, Jim, nu gaseste nicio iesire. Comunitatii virtuale „Sa luam atitudine“ ii va veni cu atat mai usor sa-l convinga sa se sinucida ca sa faca ceva glorios de amorul prietenilor virtuali. Acesta este pretextul pentru ca Enda Walsh sa recompuna noul tip uman, cel ce traieste pe Internet 24 din 24, adolescentul care, in ultraaccesibila realitate virtuala, dincolo de amortizoarele distantei, fara a-si cunoaste interlocutorul, fara a-i vedea fata, se simte oricand indreptatit sa-l impinga pe celalalt la sinucidere.
Daca diabolismul e mult mai lejer pe chat, consecintele lui se manifesta in cea mai neaosa lume fizica. Printre replicile strecurate pe tastatura, vesnicul zbucium adolescentin, cu probleme de identitate, relatii intre tineri, cruzime, naivitate si grade de implicare mult mai mari decat in lumea adultilor, intra in desfasurare in chatroom. Colcaiala din spatiul virtual, cu lipsa apropierii fizice si usurinta cu care se nasc proiectiile in asemenea conditii, se dovedeste un preambul potrivit la discutia despre manipulare prin media si prin fetisuri ca „Harry Potter“ sau Britney Spears. in fond, piesa se dezvolta pe doua planuri: unul natural, cu eternele probleme ale tineretii, celalalt virtual, legat de information technology si noul sau tip uman, care, fascinat de accesibilitatea si manevrabilitatea purei informatii, si-a eradicat nevoia de relatie fizica.
In salita mica, rotunda, din barul Cool Cat actorii stau jos, in public, de la inceputul pana la sfarsitul reprezentatiei. Personajele nu se misca, nu joaca, nu sunt vizualizate, pe chat au nume false, nu au identitate. Evident, spectatorii sunt si ei cuprinsi, „fizic“, in chatroom. Daca pe chat partenerii nu se vad, actorii, printre spectatori, nu se pot discerne. Vocile lor rasar din public si il inconjoara. Fiecare are alta pozitie, alta perspectiva, fiecare isi poate proiecta cu usurinta propriile reprezentari despre ceilalti, mai mult sau mai putin departate de realitate. Tinerii din „Chatroom“ nu-si vad fata, nu-si aud tonul, nu-si simt caldura. Emotiile sunt substituite de icon-uri neverificabile, etaland zambete prefabricate, a caror abundenta a nuantelor le face, pana la urma, imposibil de memorat. Si astfel, problema universala, capcana judecatii adolescentine, relatia chimica, hormonala cu viata, se instaleaza in spatiu virtual, desi pentru adolescentii din „Chatroom“, liberi sa intre si sa iasa oricand de aici, spatiul virtual pare mai posibil decat orice patrundere in lumea fizica. Dependentii de chat se fixeaza intr-un timp constient, timpul descoperirii unei lumi noi, care nu exista inca istoric, pentru care inca nu s-au statuat modele comportamentale. Participand la o cultura in formare, sunt primii colonizatori ai unui domeniu vast, neexplorat in toate potentialitatile. Mediul lor, fara nicio limita de ordin fizic, favorizeaza comunicarea rapida, necenzurata. in realitate, cele sase personaje traiesc intr-un timp sincron, nu neaparat interactiv, in care tasteaza simultan fara sa citeasca neaparat sau citind doar selectiv raspunsurile celorlalti. Fiecare exista, astfel, intr-un alt cerc. Cu repere prea sarace, departe de realitatea fizica nuantata, fiecare doar il proiecteaza pe celalalt. Bombardati la nesfarsit cu noi si noi informatii si situatii, trebuind sa-si formeze opinii pe loc si sa ia decizii rapid, viteza nu poate decat sa le demoleze profunzimea sau sa le nasca noi instincte de a „mirosi“ virtual.
Conceptul video al lui Andu Dumitrescu, care proiecteaza pe fundal refrene repetitive, cercul vicios al hiturilor zilei, in jurul carora se grupeaza toate atitudinile „personale“ ale chatter-ilor, apoi tunelul virtual, care se misca ametitor in sus si in jos, ca imagine a posibilei descoperiri, inconjoara cu o carne „eterica“ spatiul de desfasurare al celor sase personaje. Bombardarea cu flash-urile de pe perete care iluzioneaza sau fascineaza in cel mai primitiv mod, prin traficul (publicitar) de imagine este semnul cel mai pregnant al vremii, accentueaza scenograful Andu Dumitrescu.
„Chatroom“ vorbeste, astfel, despre un nou tip uman, cel educat in spatiul virtual sau in socul multimedia, si despre capcana formarii adolescentilor lipsiti de timp sa-si rafineze experientele. Pe chat se dezvolta clisee, se pot invata un set de replici sau de atitudini. Expusi rapid la toate tipurile de informatii, judecand de unii singuri, in eprubeta, orice situatie, tinerii ard prea repede prea multe etape. Ce sens mai are adevarul de vreme ce si-l pot construi/redacta oricand cu mana lor? Fara interactiunea cu realitatea, chat-ul lor, „Sa luam atitudine“, ramane o utopie, realitatea puberala a unei gasti.
Singurul care se maturizeaza, depasind reperele virtuale din care se construieste ordinea mentala a celorlalti, cel ce ajunge in final sa inteleaga ceva este potentialul sinucigas, Jim. Ramane si unicul care va evolua. Si nu in urma unor experiente de tip proiectie virtuala. Jim vrea sa se inteleaga, cauta pe site-urile cu sinucigasi, nu se cenzureaza in fata celorlalti. Esentiale nu sunt sfaturile pe care le primeste, ci interactiunea. Transformarea lui se datoreste perceptiei lumii atat virtuale cat si reale, care se petrece, cum era de asteptat, in straturi adanci. Nu IT-ul, Discovery sau chat-ul ne construiesc ca oameni, opineaza Enda Walsh din spatele celorlalti adolescenti cvasiomniscienti, dar cu atat mai confuzi.
„Chatroom“ are avantajul ca vorbeste despre ceea ce traiesc tinerii chiar in limbajul si in modul lor propriu de a se exprima. Si nu e putin lucru!
|
